Staţi puţin, bisericile chiar sunt spitale!

Tragedia de la clubul „Colectiv” din Bucureşti a adus în spaţiul public o premieră pentru România postdecembristă, Biserica fiind numărată, într-un fel sau altul, printre autorii morali ai acestui cumplit eveniment, alături de corupţia din societatea românească. Mai mult, analizând articolele şi comentariile din presă, dar şi de pe reţelele de socializare, cele mai multe reacţii negative sunt tocmai la adresa Bisericii. Iar cel mai virulent dintre atacurile lansate până acum este cel sintetizat de un slogan mai vechi, aparţinând unui ONG anticreştin, şi anume: „Vrem spitale, nu catedrale!”. Un slogan care nu are nici un fel de acoperire. Nimeni nu poate explica raţional, cu date concrete şi argumente, cum este afectată construcţia de spitale de ridicarea de lăcaşuri de cult (cea mai mare parte dintre ele beneficiind de sprijinul financiar al comunităţilor parohiale, iar nu de la bugetul de stat). Dar nu asta este important, nu mi-am propus să demontez acest slogan (au făcut-o alţii deja, mai ales pe site-ul avereabisericii.ro). Eu îmi propun să convertesc acest slogan, să-l încreştinez, aşa cum Biserica a încreştinat, de-a lungul istoriei, numele unor sărbători păgâne, precum Rusaliile sau Sânzienele.

Nici eu nu-mi doresc clădiri/ ziduri, fie ele şi în formă de biserică

Voi începe prin a spune că Biserica, prin lăcaşurile sale de cult, este Spital. Afirmaţia nu-mi aparţine, ci este a Sfântului Ioan Gură de Aur. În Biserică, omul vine spre a fi tămăduit, spre a vindeca firea umană de rana produsă când s-a rupt de Dumnezeu şi a pierdut raiul, prin căderea protopărinţilor Adam şi Eva. O dată restabilită, prin Biserică, deplina comuniune cu Dumnezeu, omul este ontologic restaurat şi, implicit, este vindecat şi sufletul, dar şi trupul său (care, în cazul sfinţilor, poate primi şi darul de a rămâne nestricăcios, după moartea biologică). Dar, chiar dacă ar fi să aducă „doar” vindecare/ alinare sufletească şi tot ar fi suficient pentru a numi bisericile ca fiind adevărate spitale. Sănătatea trupească fără sănătate sufletească nu are nici un rost. Ce bucurie poate avea un om cu un organism perfect din toate punctele de vedere, dar care este chinuit sufleteşte şi nu (mai) vede nici un rost în a-şi trăi viaţa? Adesea, trupul se îmbolnăveşte tocmai de pe urma bolilor spirituale (prin aşa numita somatizare). Dimpotrivă, un om sănătos sufleteşte va fi mult mai motivat să lupte şi pentru sănătatea trupului său – a se vedea acele cazuri consemnate de ştiinţa medicală, în care pacientul se vindecă, uneori miraculos, ca urmare a rugăciunilor şi a credinţei în Dumnezeu.

Aşa încât, eu cred că atunci când auzim: „Vrem spitale, nu catedrale!”, noi, creştinii, ar trebui să înţelegem că nu se (mai) doresc edificii în care să se „presteze servicii religioase”, ci locuri în care, cu adevărat, omul să poată afla vindecare pentru sufletul său, cu ajutorul duhovnicului, adică al „medicului” din Spitalul numit Biserică. Dacă nu este aşa în toate bisericile, atunci, da, avem o problemă. Dacă oamenii pot discuta doar din an în Paşti cu preotul, câteva minuţele, sub presiunea mulţimii care aşteaptă la spovedit, atunci supărarea celor din stradă este îndreptăţită. Nici eu nu-mi doresc clădiri/ ziduri, fie ele şi în formă de biserică, dacă ele nu sunt autentice aşezăminte de tămăduire a omului.

Activităţi care lipsesc din presă

Clubul mămicilor, găzduit de biserica Talpalari

Ca să ies din sfera teoriei, sunt obligat să dau câteva exemple concrete din ceea ce cunosc mai bine, din ce se întâmplă în biserica la care sunt paroh, Talpalari (din Iaşi). Săptămâna aceasta care s-a încheiat, spre exemplu, a fost iniţiat un club al soţiilor, care îşi propun să înveţe cum să gestioneze problemele pe care le întâmpină în relaţia cu soţii lor (în pregătire, avem şi un club al soţilor, dar şi unul dedicat celor ce urmează a se căsători). Aceste cluburi se adaugă la deja săptămânalul club al mămicilor, ce funcţionează de vreo trei ani de zile. Tot în biserică (încă nu avem o casă socială) s-a întrunit, zilele trecute, şi grupul săptămânal de terapie pentru persoane codependente, sub oblăduirea maicilor care activează în cadrul Centrului de Formare şi Consiliere „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil". Evident, abordările la aceste întâlniri sunt dintr-o perspectivă creştină, metodele de lucru fiind „îmbisericite”. La toate acestea se adaugă, tot în săptămâna trecută, cel puţin 120 de persoane spovedite de doi preoţi, conform unor programări întinse pe patru zile. Ca să nu mai pomenesc şi de cele patru Sfinte Liturghii la care, cu rânduiala cuvenită, credincioşii au primit Sfânta Împărtăşanie – „spre tămăduirea sufletului şi a trupului”. Iar în ziua de duminică, după Sfânta Liturghie, a fost o agapă la care s-a putut gusta câte ceva şi am putut vorbi între noi, împărtăşind gânduri, trăiri, evenimente din viaţa noastră, edificându-ne asupra unor probleme duhovniceşti sau de altă natură... Cu alte cuvinte, această agapă duminicală e un loc în care nimeni nu (mai) e singur.

Toate aceste activităţi nu sunt prezentate nici în presă, nici în alte spaţii publice, deşi ele se desfăşoară, cu unele modificări, în fiecare săptămână a anului liturgic. La urma urmei, sunt chestiuni care ţin de intimitatea acestei familii, care este comunitatea parohială. Eu însumi am cerut, în mai multe rânduri, ucenicilor să nu trâmbiţeze despre aceste lucruri.

Dacă am considerat că este momentul de a vorbi acum, ca excepţie, a fost pentru a demonta, fie şi simbolic, fie şi pentru o clipă, afirmaţiile celor care, din afară privind (sau doar cu ochii la presă), afirmă, nonşalant, că „Biserica nu face nimic pentru oameni”. I-aş pune, pe toţi aceşti critici de serviciu, în legătură cu oameni care au ajuns la noi, la biserică, în pragul sinuciderii şi au (re)găsit bucuria de a trăi, cu soţi care erau în prag de divorţ şi care nu numai că nu s-au mai despărţit, ci au mai făcut unul sau doi copii, între timp, cu studenţi orfani, care au găsit aici şi o familie, dar şi sprijinul financiar necesar spre a continua studiile. Şi exemplele pot continua pe pagini întregi... Pot, oricând, pune la dispoziţie o listă de cel puţin 200 de persoane care să dea mărturie despre cât de mult i-a ajutat Dumnezeu prin Biserică. Şi asta este doar una dintre miile de parohii din această ţară. Ca să nu mai vorbim despre capelele din spitale sau din alte instituţii. Chiar în ziua în care scriu aceste rânduri, am fost la un spital de copii, pentru a fi părtaş la botezul unui prunc bolnav, pe nume Gabriel. Acolo este un preot care nu doar în timpul programului de opt ore, ci oricând e nevoie, la orice oră din zi şi din noapte, este alături de cei aflaţi în suferinţă. E unul dintre eroii anonimi ai acestei ţări. Dacă presa nu-i ştie, nu înseamnă că aceşti oameni nu există.

Rănile societăţii româneşti

„Vrem spitale, nu catedrale”? Sunt de acord. Acolo unde bisericile sunt doar ziduri şi slujbe ţinute formal, ele trebuie să devină spitale duhovniceşti. Deşi eu nu ştiu să existe undeva o asemenea decădere. Categoric însă, nu putem să ne preocupăm doar de spitale pentru trup, iar pe cele pentru suflet să le închidem. Chiar şi tragedia de la clubul „Colectiv” scoate în evidenţă această nevoie de biserici. Dacă nu ar fi existat aceste spitale de suflet, unde s-ar fi făcut slujba de înmormântare a victimelor, pe caldarâm? Şi unde ar mai fi putut primi alinare familiile acestor tineri care au suferit de o moarte atât de cumplită? Biserica este locul unde, mai mult decât oriunde pe pământ, primeşti pe Duhul Sfânt, „Mângâietorul”. Da, fiecare poate (şi are nevoie) să-L întâlnească pe Dumnezeu în inima sa, acasă sau în orice loc s-ar afla, dar comuniunea cu El şi cu ceilalţi oameni nu e deplină decât în Biserică. La câte răni are acum societatea românească, asta ne-ar mai trebui: să închidem bisericile-spital! Sau să încetăm a le mai construi acolo unde nevoile spirituale ale oamenilor o cer.

Pr. Constantin Sturzu, doxologia.ro

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 88, noiembrie-decembrie 2015

Imperativul unor revizuiri

Ne aflăm într-un moment critic, un moment care devoalează de fapt o stare de spirit şi în acelaşi timp ne pune în faţă nişte exigenţe şi imperativul revizuirii unei anumite mentalităţi, unei anumite practici, unor anumite atitudini sau anumite strategii de desfăşurare a activităţii noastre atât pastorale, cât şi misionare, în societate.

 

Avem, ca şi creştini, probleme grave de comportament şi atitudine

Să nu trecem de această tragedie cu bagatelizare şi nici cu teoria conspiraţiei, care e o teorie autoflatantă – să spunem că se ţese în jurul nostru un fel de cabală, un fel de conspiraţie generală a unor foruri mai mult sau mai puţin oculte. Cu siguranţă există şi aşa ceva, nu e cazul să spunem că nu există. Dar trebuie să ne atragem atenţia asupra noastră înşine. Să ne aducem aminte ce spuneau şi Sfinţii Părinţi, şi filozofii creştini: nimeni nu poate să facă mai mult rău Bisericii şi creştinismului decât pot face creştinii înşişi. Deci creştinilor – adică felului în care aceştia nu ştiu să se raporteze atât la verticală, la Dumnezeu, cât şi la semenii lor – li se datorează în mare măsură contestaţiile care au fost în istoria creştinismului. (…)

Noi avem, ca şi creştini, probleme grave de comportament şi de atitudine. În acest caz, problemele puteau fi evitate foarte uşor. Dacă ne-am fi exprimat de la început compasiunea şi identificarea cu suferinţele celor de acolo, multe lucruri puteau fi evitate. Ceea ce n-am fi putut evita e altceva: relaţia dintre noi şi tineri. Tinerii aceştia sunt botezaţi, deci sunt ai noştri, sunt ai Bisericii. Atunci când copiii îşi contestă părinţii, asta arată că în familie e o criză. O criză de comunicare, de înţelegere reciprocă, o criză de prietenie. Ca să poţi comunica cu cineva, în primul rând trebuie să existe prietenie. Dacă nu eşti prieten, nu există comunicare. Ei se află la vârsta critică – un fel de adolescenţă – în care orice om îşi manifestă personalitatea spunând NU la orice părinţii lor au spus DA. Ei au nevoie să fie ajutaţi să treacă de aceste momente de definire prin negaţie şi să ajungă la definirea prin afirmaţie, în care să îşi afirme ei înşişi valorile. (…) E un proces necesar, care poate fi depăşit dacă există prietenie.

Aroganţa naşte respingere

Există o expresie pe care o avem în cult şi în toate rugăciunile tradiţiei noastre ortodoxe; Dumnezeu, în Iisus Hristos, este numit Philantropos Theos. Noi spunem „Iubitor de oameni”, dar nu e chiar corect, căci philos înseamnă prieten. Deci Dumnezeu e prietenul oamenilor! Dumnezeu, în Iisus Hristos, se face prietenul nostru, al tuturor oamenilor. Dar El vrea ca şi noi să fim prietenii Lui. În prietenie tot timpul cel care oferă prietenia trebuie s-o ofere cu orice riscuri. Chiar dacă prietenia va fi răstălmăcită, trebuie să aşteptăm – cerşind sau rugându-ne – răspunsul la această prietenie. Aceasta este soluţia practică: să ne facem prieteni cu această generaţie. Să arătăm către ei faţa bună, faţa lui Hristos, faţa de iubire şi seninătate, pe care ei o aşteaptă. Din păcate noi nu facem asta. S-a înmulţit numărul creştinilor nervoşi, al preoţilor încruntaţi, al episcopilor care se ridică foarte sus şi plutesc pe deasupra mulţimilor. Dacă o să continuăm această atitudine, nu avem faţa lui Hristos. Trebuie să renunţăm la aroganţă, căci aroganţa naşte aroganţă, izolare şi respingere. Deci în primul rând trebuie să ne împrietenim. Iar plecând de la prietenie, putem să le explicăm şi taina Bisericii, care este comuniunea. (…)

Să ne ţinem aproape de oamenii în durere

Soluţiile le avem în sinaxare. Mântuitorul parcă ne-a dat o mică palmă cu Duminica de ieri, a Samarineanului milostiv. Nu? Stă omul pe jumătate mort şi trece popa, trece diaconul, şi trec pe partea cealaltă. Exact acelaşi lucru s-a întâmplat şi acum! Încă mor oamenii de la Colectiv. Încă mor! Iar compasiunea şi durerea… – n-am fost noi primii care să le exprimăm! (…) Deci soluţia e aici! E nevoie de simpatie, e nevoie de comuniune. Chiar dacă toţi erau musulmani, chiar dacă toţi erau satanişti, chiar dacă toţi erau mormoni, prin faptul că sunt români – şi s-a declarat doliu naţional! – noi trebuia să fim acolo. Chiar dacă ne înjurau, chiar dacă ne huiduiau şi ne scuipau, trebuia să fim acolo. Pentru că erau români. (…)

Mântuitorul ne dă această lecţie în pilda smarineanului: să ne ţinem aproape de oamenii în durere! Să nu trecem pe lângă ei, căci poate trecem pe lângă Hristos.

Arhid. Ioan Ică jr., 

în cuvântul de la Conferinţa preoţească a Protopopiatului Sibiu, 19 noiembrie 2015

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 88, noiembrie-decembrie 2015

***

Mesaj de compasiune şi apel la rugăciune

Am primit cu adâncă întristare vestea despre tragedia provocată de un incendiu la un club din Bucureşti în noaptea de 30 spre 31 octombrie 2015, în urma căruia şi-au pierdut viaţa până în prezent 30 de persoane, iar alte aproape 100 de persoane sunt în stare gravă în spitalele din capitală.

În aceste momente de mare încercare şi durere sufletească care au îndoliat întreaga ţară, suntem alături de familiile aflate în suferinţă, le transmitem compasiunea noastră, cuvânt de alinare sufletească.

Ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să odihnească în pace sufletele celor decedaţi, iar familiilor îndoliate să le dăruiască har de mângâiere şi întărire.

De asemenea, cu părintească dragoste îi îndemnăm pe toţi preoţii Arhiepiscopiei noastre, alături de toţi credincioşii, să pomenească neîncetat la sfintele altare sufletele celor adormiţi şi să mijlocească în rugăciunile Sfintei Liturghii pentru vindecarea celor aflaţi în suferinţă pe patul de spital.

† LAURENŢIU, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

Vezi întregul dosar:

Colectiv, o tragedie şi o criză

Momentul Colectiv este o răscruce. Atât în existenţa fiecăruia dintre noi, cât şi a societăţii româneşti. Este o tragedie – până în prezent 60 de morţi şi peste 200 de răniţi – în care este nevoie de compasiune, unitate şi rugăciune. Dar este şi o criză majoră, care ne pune în faţa unor provocări personale. Despre toate acestea, în dosarul: „Colectiv, o tragedie şi o criză”.

• Paul S. Grigoriu: Să ne strângem unii lângă alţii 
• ÎPS Teofan: Câţi ne-am aşezat în genunchi pentru victimele de la Bucureşti?
• Nicolae Pintilie: Aprindeţi candelele şi pentru victimele din Colectiv!
• Pr. Constantin Sturzu: Staţi puţin, bisericile chiar sunt spitale!
• Arhidiac. Ioan Ică jr.: Imperativul unor revizuiri
• ÎPS Laurenţiu Streza: Mesaj de compasiune şi apel la rugăciune

ÎPS Laurenţiu: Mesaj de compasiune şi apel la rugăciune

Am primit cu adâncă întristare vestea despre tragedia provocată de un incendiu la un club din Bucureşti în noaptea de 30 spre 31 octombrie 2015, în urma căruia şi-au pierdut viaţa până în prezent 30 de persoane, iar alte aproape 100 de persoane sunt în stare gravă în spitalele din capitală.

În aceste momente de mare încercare şi durere sufletească care au îndoliat întreaga ţară, suntem alături de familiile aflate în suferinţă, le transmitem compasiunea noastră, cuvânt de alinare sufletească.

Ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să odihnească în pace sufletele celor decedaţi, iar familiilor îndoliate să le dăruiască har de mângâiere şi întărire.

De asemenea, cu părintească dragoste îi îndemnăm pe toţi preoţii Arhiepiscopiei noastre, alături de toţi credincioşii, să pomenească neîncetat la sfintele altare sufletele celor adormiţi şi să mijlocească în rugăciunile Sfintei Liturghii pentru vindecarea celor aflaţi în suferinţă pe patul de spital.

† LAURENŢIU, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

Vezi întregul dosar:

Colectiv, o tragedie şi o criză

Momentul Colectiv este o răscruce. Atât în existenţa fiecăruia dintre noi, cât şi a societăţii româneşti. Este o tragedie – până în prezent 60 de morţi şi peste 200 de răniţi – în care este nevoie de compasiune, unitate şi rugăciune. Dar este şi o criză majoră, care ne pune în faţa unor provocări personale. Despre toate acestea, în dosarul: „Colectiv, o tragedie şi o criză”.

• Paul S. Grigoriu: Să ne strângem unii lângă alţii 
• ÎPS Teofan: Câţi ne-am aşezat în genunchi pentru victimele de la Bucureşti?
• Nicolae Pintilie: Aprindeţi candelele şi pentru victimele din Colectiv!
• Pr. Constantin Sturzu: Staţi puţin, bisericile chiar sunt spitale!
• Arhidiac. Ioan Ică jr.: Imperativul unor revizuiri
• ÎPS Laurenţiu Streza: Mesaj de compasiune şi apel la rugăciune

Regret enorm timpul pe care l-am risipit. Interviu cu Lamia Beligan, fiica actorului Radu Beligan

Fiica unuia dintre cei mai cunoscuţi şi longevivi actori din România, Radu Beligan, s-a convertit la vârsta deplinei maturităţi la Ortodoxie. În interviul de mai jos, acordat radioului Trinitas, cu sensibilitatea, căldura şi emoţia ce o caracterizează, doamna Lamia Beligan şi-a deschis inima şi povesteşte drumul către Biserica Ortodoxă. 

Iubirea este unicul şi adevăratul sens

— De ce v-aţi făcut actriţă? De unde dragostea de teatru?

— Aş fi putut să optez pentru multe alte profesii, dar am optat pentru teatru, pentru că teatrul te învaţă să-l cunoşti şi să-l iubeşti pe celălalt, pentru că am nevoie să comunic, pentru că de fapt eu sunt un om foarte timid şi era singura şansă să ies din timiditatea mea, pentru că am vrut să mă descopăr pe mine însămi în relaţiile cu ceilalţi, să descopăr în mine lucruri pe care nu le bănuiam. Teatrul este o relaţie în doi, teatrul nu se poate face de unul singur, după părerea mea. Este o continuă mişcare în dublu sens, un schimb de energii.

— Nu am cum să nu vă întreb acest lucru. V-a influenţat meseria tatălui dumneavoastră în opţiunile făcute?

— Da. Sunt ceea ce italienii numesc „una figlia d'arte“. Mama mea, care era belgiancă, a absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din Bruxelles şi a jucat în Belgia şi în Franţa până l-a întâlnit pe tata şi s-a stabilit definitiv în România. Despre tatăl meu presupun că aţi auzit. Aşa că am moştenit dragostea de teatru de la ambii părinţi. Bunicul meu patern, Adam Beligan, era preot. Deci, ca să-l citez pe tata, tot un fel de actor. Omul poartă cu sine mereu ceea ce va deveni. Cred asta cu tărie! Întâmplările din viaţa noastră, mai cu seamă cele dramatice, ne pot ajuta să ne descoperim în chip nebănuit. Arta actorului nu se poate învăţa! Se pot deprinde unele reguli tehnice, dar misterul creaţiei îl poţi descoperi doar singur, foarte greu şi de-a lungul multor ani... de trudă. Îi sunt recunoscătoare tatălui meu că mi-a dăruit dragostea de teatru, că a crezut întotdeauna în talentul meu, că m-a învăţat să fiu o luptătoare şi să consider că fiecare spectacol, fiecare nou rol este o provocare. Că m-a învăţat să nu mă risipesc şi să-mi tratez profesia cu înălţime sufletească şi cu eleganţă. Că m-a învăţat ce înseamnă nobleţea, eleganţa, stilul, demnitatea şi clasa unui mare actor. Îi mulţumesc că m-a învăţat ce înseamnă o viaţă trăită pe verticală. Îi mulţumesc că mi-a fost model de bunătate şi de înţelepciune, de măsură şi de bun-simţ. Dar, mai presus de toate, îi mulţumesc că mi-a dezvăluit secretul longevităţii sale: Iubirea, unicul şi adevăratul sens al trecerii noastre prin această viaţă. „Iubiţi ce vreţi, dar iubiţi! Nimic nu este mai dezastruos decât infirmitatea inimii“.

— Care era lumea în care aţi crescut?

— Datorită părinţilor mei, am deschis ochii într-o lume paralelă şi contrară realităţii, în care oroarea şi teroarea cotidianului sunt anihilate, în care nu există altă ierarhie decât cea dată de creativitate întru har. Copil fiind, tata mă lua cu el ori de câte ori avea repetiţii sau spectacole. Pe de altă parte, în casa noastră intrau artişti din toate sferele – pictori, muzicieni, scriitori, colegi de-ai tatei de la teatru. Am trăit în această atmosferă şi am venit spre teatru în chipul cel mai firesc cu putinţă.

— V-aţi fi imaginat vreodată făcând altceva decât actorie? Ce v-ar fi plăcut?

— Da. Prima mea dragoste a fost dansul. Posibila mea carieră de balerină a fost curmată de un accident. Aş fi putut la fel de bine să scriu. Când eram copil scriam poezii, poveşti şi aveam un jurnal. Cred că am talent la scris, dar nu m-am gândit niciodată să fac o meserie din asta. Mi-ar fi plăcut foarte mult să decorez interioare, am moştenit simţul estetic de la mama mea, care avea un bun-gust desăvârşit. Îmi place să bântui anticariatele în căutarea unor obiecte care să înnobileze, de pildă, un interior mobilat modern, minimalist. Mi-am decorat singură apartamentul şi mi-am ajutat mulţi prieteni să-şi decoreze casele.

— Ce înseamnă teatrul pentru dumneavoastră?

— Viaţă trăită la intensitate maximă.

Important e să ajungi la un nivel mai adânc al credinţei

— Cât de importantă este credinţa în viaţa unui actor?

— Importanţa credinţei în viaţa unui actor este la fel de mare ca importanţa credinţei în viaţa oricărui om. Marele bărbat duhovnicesc care a fost Arsenie Boca spunea: „Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă“, adică de la informaţie la convingere. Deci, pentru mine, important e să trăieşti credinţa! Am o problemă cu formalismul. Cunosc oameni simpli pe care i-am întâlnit în Munţii Apuseni, ţărani simpli care poate n-au carte, dar care vezi că Îl au pe Hristos în inimă, doar privindu-i. Şi cunosc teologi care, în ciuda cunoaşterii lor, nu L-au primit încă pe Hristos în inimă. Important e să ajungi la un nivel mai adânc al credinţei. Atunci când căutarea ta e în adevăr, simţi tainele care sunt dincolo de lumea asta şi este imposibil să nu-L descoperi pe Hristos. Îmi place să cred că orice om, la un moment dat al vieţii lui, mai devreme sau mai târziu, printr-un om sau printr-o experienţă-limită, ajunge la Întâlnirea cu Hristos.

Reîntoarcerea la Hristos şi convertirea

— Poate că trăiţi credinţa în felul acesta şi pentru că în anul 2009 în viaţa dumneavoastră s-a produs un eveniment care i-a dat un alt curs?

— Ceea ce s-a întâmplat în viaţa mea în anul 2009 a fost o oportunitate de destin pe care n-am ratat-o şi care, într-adevăr, mi-a schimbat fundamental viaţa. Ceea ce am trăit eu în august 2009, la Mănăstirea Lupşa, unde m-am născut din nou, din apă şi din duh, a fost atât de intens, încât e greu de exprimat prin cuvinte. Prima mea naşă, care era asistenta profesorului Sârbu, când eu m-am născut, a rugat-o pe mama să o lase să mă boteze şi aşa se face că am devenit romano-catolică. Ea m-a dus pentru prima oară la biserică. Ea a pus sămânţa cea bună a credinţei în inima mea. La un moment dat, viaţa ne-a despărţit, dar ceea ce a sădit ea atunci a fost şi va rămâne un reper esenţial pentru mine. Îi voi fi mereu recunoscătoare pentru asta.

De atunci, cu toate momentele de rătăcire care au existat în viaţa mea, am ştiut că nu pot face nimic fără El. Ori de câte ori aveam un examen sau ceva important de înfăptuit, nu puteam fără să mă rog înainte. Şi aşa m-am pomenit intrând în biserici ortodoxe. De altfel, pe vremea aceea, nici nu realizam care ar fi diferenţa. Eram pur şi simplu sedusă de slujba ortodoxă, de cântarea psaltică, de atmosferă... Şi, la un moment dat, mergând foarte des la Biserica „Buna Vestire“ - Curtea Veche, am descoperit un părinte de care mi s-a lipit inima şi care mai apoi a devenit duhovnicul meu, părintele Romulus Stănculescu. De atunci şi până acum, dragostea lui a vegheat asupra mea, mi-a călăuzit paşii şi nu m-a părăsit niciodată. Eu l-am părăsit pe el la un moment dat. Dar tot dragostea lui m-a întors în anul 2008, când am făcut prima mea spovedanie generală. Şi de atunci nu ne-am mai despărţit niciodată.

Această reîntoarcere a mea la Hristos în 2008, mai intensă şi mai deplină, a îngăduit, de fapt, botezul meu şi convertirea mea deplină la Ortodoxie. Aşa a devenit Mănăstirea Lupşa a doua mea casă, locul unde mă regăsesc, mă odihnesc şi îmi cresc puterile sufletului. Am ajuns acolo datorită Anei, colega mea de la teatru, care fusese şi ea romano-catolică şi se botezase ortodoxă la această mănăstire. Ea mi-a povestit experienţa convertirii ei care m-a cucerit, ea mi-a devenit naşă de botez; împreună cu Georgiana, ea mi-a descoperit acest colţ de rai.

Cum spuneam, am simţit că este o oportunitate de destin pe care n-am voie s-o ratez. Am intuit că dacă o să fac asta, o să am puterea să-mi schimb viaţa şi că voi avea altă putere să lupt cu patimile mele.

Aveam senzaţia că merg deasupra pământului

— Şi aţi făcut asta!

— Am făcut-o cu o zi înainte de ziua mea de naştere, pe 22 august 2009. Şi acum când mă gândesc mi se pare că nu o să mi se mai întâmple niciodată ceva atât de intens, n-are cum! S-a întâmplat sâmbătă după-amiază. N-am putut să mănânc nimic în ziua aceea, eram extrem de emoţionată. După Lepădări, părintele stareţ, părintele Melhisedec, părintele meu botezător, m-a pus să citesc Crezul, dar eu îl ştiam pe de rost. Şi l-am spus de trei ori, aşa cum n-am să pot niciodată să rostesc vreun monolog, încercând din răsputeri să-mi stăpânesc lacrimile…

Au fost foarte puţini martori la botezul meu, pentru că n-am spus nimănui, decât acelor oameni foarte apropiaţi care ştiam că vor înţelege şi că se vor bucura pentru hotărârea mea. Nici măcar fotografii n-am făcut, mi s-a părut nepotrivit, mi-am spus în sine că amintirea acestui moment va rămâne mereu doar în inima mea.

Anul care a urmat, 2010, a fost cel mai frumos an din viaţa mea. Profesional n-au fost schimbări majore, dar în plan personal, a fost un an cu totul aparte. Aveam senzaţia că merg cu câţiva centimetri deasupra pământului. Eram foarte atentă la fiecare mişcare a sufletului meu. Anumite lucruri s-au relativizat, altele au căpătat o mai mare importanţă. Am fost mult mai atentă la cum trăiesc. Nici nu se putea altfel, când ai primit un asemenea dar!

Nu există nimic mai rău decât să vicleneşti

— Iată noutatea pe care a adus-o Ortodoxia în viaţa dumneavoastră!

— Când eşti copil, naşul care te botează îşi asumă responsabilitatea mântuirii tale, dar când primeşti botezul la maturitate, tu îţi asumi această alegere, în deplină cunoştinţă de cauză. Devii responsabil pentru acest dar. Nu-ţi mai poţi amăgi conştiinţa cum că n-ai ştiut ce faci când ai păcătuit. Atunci când Dumnezeu se atinge de inima ta, nici nu mai poţi funcţiona ca înainte, e ca o lumină care îţi luminează conştiinţa şi care te ţine treaz.

Eu continui să lupt cu patimile mele, dar am mai multă putere în lupta asta. Şi cred că Dumnezeu e cu noi şi ne ajută în lupta cu patimile, în măsura în care noi suntem sinceri cu noi înşine şi cu El. Nu există nimic mai rău decât să vicleneşti. Toţi avem căderi, pentru că suntem oameni şi suntem slabi, dar ceea ce contează este să ai curajul să te înfăţişezi lui Dumnezeu exact aşa cum eşti, rugându-L să ajute El neputinţei tale. Vorba părintelui Papacioc, importantă este starea de prezenţă. Nu mai e timp. Fiecare zi trebuie trăită frumos şi cu conştiinţa că moartea poate veni oricând şi ne va găsi exact în starea în care ne aflăm în momentul acela. Când eşti tânăr, trăieşti cu sentimentul că ai toată viaţa înaintea ta, dar vine o vreme când timpul capătă o altă densitate şi lucrurile în care ai crezut poate cu prea multă patimă devin lipsite de consistenţă. Îţi dai seama că de fapt sunt foarte puţine lucrurile care contează cu adevărat şi, dacă ne gândim bine, singurul lucru care contează cu adevărat în perspectiva veşniciei este mântuirea sufletului.

Timpul e un dar nepreţuit

— Şi acum, în final, ce aţi fi simţit sau ce aţi fi vrut să vă întreb şi n-am făcut-o? Poate pentru că n-am fost inspirată sau pentru că m-am emoţionat…

— Uite, ai fi putut să mă întrebi de pildă ce regret eu cel mai mult din toată viaţa asta care e în urma mea… Regret enorm timpul pe care l-am risipit.

— Şi nu mai este timp să-l recuperaţi?

— Nu. Există un timp pentru toate (abia îşi mai stăpâneşte lacrimile). Iartă-mă! Regret timpul pe care l-am pierdut în situaţii care nu mi-au adus nimic, care n-au construit nimic în mine, cu oameni care n-au adăugat nimic la ceea ce sunt, în sensul bun al cuvântului. Există lucruri pe care dacă nu le-ai făcut la vremea lor, nu le mai poţi face. Sunt lucruri care se pot reface, dar altele nu.

— Vă condamnaţi pentru asta?

— Nu ştiu dacă mă condamn, îmi pare rău pur şi simplu că am fost atât de stupidă. E ca şi cum ai avea sentimentul că ai risipit o parte din talanţii pe care ţi i-a dat Dumnezeu. Mă doare că n-am ştiut să folosesc la maxim potenţialul pe care mi l-a dăruit Dumnezeu, că l-am risipit uneori în lucruri prosteşti. Uneori, dar destul în economia unei vieţi.

— Acesta ar putea fi sfatul pe care l-aţi lăsa în încheiere cititorilor noştri: să nu-şi risipească timpul.

— În nici un caz. Timpul e un dar nepreţuit!

Interviu realizat de Narcisa Elena Balaban, 

Ziarul Lumina, 29 aprilie 2014