Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie)

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 65 – iunie 2012

Faza naţională a Olimpiadei de Religie Ortodoxă 2012. Experienţe şi amintiri de neuitat de la Oradea

 Calificarea la faza naţională a Olimpiadei de Religie Ortodoxă de anul acesta a fost un nou motiv de bucurie pentru mine, după ce şi anul trecut am participat la faza naţională care s-a desfăşurat la Galaţi. Am fost nespus de fericită să aflu că mă număr din nou printre cei care vor reprezenta judeţul Braşov anul acesta la Oradea.

            La fel ca şi anul trecut, am fost deosebit de impresionată de modul în care a fost organizată olimpiada, astfel că în cele cinci zile petrecute acolo nu am avut timp să mă plictisesc. Participarea la faza naţională a constat în concursul propriu-zis, precum şi în celelalte activităţi cultural-educative organizate, cum au fost excursiile în împrejurimile Oradiei şi ale staţiunii Felix, unde am fost cazaţi.

            Festivitatea de deschidere a olimpiadei a avut loc în ziua sosirii, la Catedrala cu Lună din Oradea, primul obiectiv turistic şi religios al oraşului pe care l-am admirat. Concursul s-a desfăşurat în dimineaţa zilei următoare, astfel că, după aceea, am putut să ne relaxăm, să profităm de faptul că suntem acolo şi să admirăm frumuseţea acelor locuri. Am vizitat două mănăstiri superbe, Mănăstirea Sfintei Cruci şi Mănăstirea Izbuc (unde se află un izvor tămăduitor ce ,,izbucneşte” doar în preajma sărbătorilor închinate Sfintei Fecioare Maria), având posibilitatea să admirăm şi cadrul natural deosebit în care se aflau. De asemenea, am vizitat lacul cu nuferi, precum şi Peştera Urşilor, una dintre comorile acestei ţări pe care România a reuşit să le conserve; am avut şi ocazia să admir frumuseţea oraşului Oradea din Turnul Primăriei, care de la o înălţime de aproape 50 m oferă o vedere panoramică asupra oraşului şi a principalelor obiective turistice din oraş, precum Cetatea Oradiei, Pasajul Vulturul Negru sau Crişul Repede, care străbate oraşul şi care prin arhitectura podurilor te face să crezi că te plimbi prin centrul Parisului. În seara în care s-au afişat rezultatele finale, am luat parte la un concert de Păresimi care a avut loc la Catedrala Episcopală Învierea Domnului, iar într-o altă zi, Palatul Copiilor şi Elevilor din Oradea ne-a oferit un spectacol organizat pentru participanţii la olimpiadă.

            Festivitatea de premiere a avut loc la Teatrul de Stat Regina Maria, un alt loc care m-a surprins în mod plăcut prin arhitectura sa. Din fericire, m-am întors acasă cu zâmbetul pe buze, şi asta nu numai pentru prieteniile pe care le-am legat cu ceilalţi participanţi şi pentru locurile deosebite pe care le-am văzut, ci şi pentru că am obţinut locul cinci la olimpiadă, ceea ce s-a concretizat într-o menţiune pe care am adus-o acasă spre bucuria profesorilor mei. Acest rezultat mi-a dovedit faptul că munca pe care am depus-o, îndrumată fiind de domnul profesor Mogoş Remus, nu a fost în zadar, motiv pentru care îi mulţumesc că m-a sprijinit în obţinerea acestui rezultat, la fel ca şi anul trecut.

            În final, aş vrea să le spun câteva cuvinte tuturor celor care s-au gândit să participe la această olimpiadă, însă au fost descurajaţi de faptul că şansa de a se califica la faza naţională este destul de mică. Vreau să-i încurajez, spunându-le că nu sunt de acord cu această idee, şi că efortul depus este recompensat înzecit. Îi asigur că nu le va părea rău că au învăţat şi că avantajele calificării la faza naţională îi vor face să-şi dorească să participe din nou, şi anul viitor. Până la urmă, participarea la această olimpiadă nu presupune doar concursul ce constă în dovedirea cunoştinţelor din acest domeniu, ci şi multe alte activităţi, prin intermediul cărora legi prietenii noi cu elevi din alte colţuri ale ţării, precum şi dobândirea unei experienţe care te va ajuta la examenele viitoare, şi mai ales amintiri frumoase, despre locurile pe care le-ai vizitat, amintiri care în cazul meu s-au concretizat în peste 500 de poze!

Ana-Maria Pandrea, cl. a XI-a, Colegiul Naţional Radu Negru Făgăraş

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 65 – iunie 2012

Iertarea – cea mai grea iubire dintre toate

Nu pot să cred că vreunul dintre cititorii mei este străin de iertare, fie de nevoia de a fi iertat, fie de nevoia de a ierta.  Nevoia de a ierta, după porunca lui Hristos, se extinde şi dincolo de cei care ne cer iertare : ni s-a poruncit să-i iertăm pe duşmanii noştri – care presupun că rar ar dori să-şi ceară iertare de la noi.

Sigur, ceea ce simţim noi referitor la cei care ne sunt cu adevărat duşmani este că nu vrem să-i iertăm. Nu avem încredere în ei; rana a fost prea adâncă; ofensa adusă de ei nu a fost împotriva noastră, ci împotriva unei persoane pe care o iubim şi care este deosebit de vulnerabilă. Aş putea lărgi lista, dar toţi o cunoaştem prea bine. Motivele pentru care ne este greu să-i iertăm pe duşmanii noştri sunt infinite.

Dar porunca rămâne – nu ca un sfat despre cum să avem o viaţă mai sănătoasă, mai fericită – ci împreună cu aducerea aminte că vom găsi iertarea numai în măsura în care iertăm. Iertarea nu este ceva opţional – ci o activitate spirituală fundamentală pe care trebuie să învăţăm să o practicăm ca şi cum mântuirea noastră ar depinde de aceasta, pentru că aşa şi este.

De mai multe ori în Scriptură iertarea celorlalţi (inclusiv a duşmanilor) este prezentată ca fiind în legătură cu devenirea noastră asemenea lui Dumnezeu, conform imaginii Sale. Astfel, când mă gândesc la iertare, mă gândesc, de asemenea, la toată viaţa spre mântuire – căci calea de a fi readus la plinătatea imaginii lui Hristos trece chiar prin iertarea duşmanilor noştri. Ea poate fi, într-adevăr, tocmai cheia spre mântuirea noastră (aşa cum este ea lucrată în noi) şi măsura ei cea mai exactă.

Mai trebuie să spunem că această poruncă a iertării nu este proprie omului – nu avem puterea de a împlini această poruncă prin noi înşine. Sfântul Grigorie de Nissa a spus odată că „omul este lutul căruia Dumnezeu i-a poruncit să devină dumnezeu”. Sigur, este absolut imposibil pentru lut să facă aşa ceva (cu excepţia cazului în care Dumnezeu face aceasta).

Harul stă la baza iertării. Ne rugăm ca iertarea să ne pătrundă în inimă. Implorăm ca iertarea să ne pătrundă în inima. Ne rugăm insistent lui Dumnezeu pentru ca iertarea să ne pătrundă în inima.

Chiar ca un rezultat al harului – nu începem cu lucrurile cele mai grele, ci cu cele mai uşoare. Nu începem să postim asumându-ne cel mai strict regim. Nu începem rugăciunea cu un efort de rugăciune neîntreruptă timp de patruzeci de zile (sau vreo alta faptă vitejească). Asemenea eforturi ne zdrobesc fie prin dificultatea lor, fie prin succesul nostru.

Acestea sunt câteva gânduri pentru începutul vieţii de iertare:

• 1. Începeţi prin a vă lupta să deprindeţi obişnuinţa iertării în cele mai mici lucruri. Cu un copil, în trafic, cu supărările mici. Nu duceţi o luptă modestă, ci pur şi simplu aruncaţi-vă în iertare. Aceasta ar trebui să devină o obişnuinţă, dar o obişnuinţă a prezenţei harului, într-o lucrare plină de milă.
• 2. Folosiţi, pentru duşmanii care par a fi dincolo de puterea voastră de a vă ruga, această rugăciune: „Doamne, la Înfricoşata Judecată, nu-i osândi pe ei pentru mine.” Aceasta plasează iertarea la o anumită distanţă şi chiar şi o inimă neînduplecată poate deseori să spună această rugăciune de iertare de la o asemenea distanţă.
• 3. Fii mereu atent la căderile tale şi cere-I lui Dumnezeu mereu iertare. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”
• 4. Pe cât de mult posibil cultivaţi în inima voastră înţelegerea că toţi oamenii sunt sfâşiaţi de păcat şi victime ale căderii. Niciunul dintre noi nu intră într-o lume a purităţii şi nici noi nu venim pe lume pe deplin funcţionali ca fiinţe umane.  Cultivarea milei în inima noastră este graduală. Mulţi se vor plânge că lumea în care trăim are deja un „cult al victimizării”, în care nimeni nu îşi asumă răspunderea pentru faptele sale. Aceiaşi oameni îşi vor imagina că lumea ar fi mai bună dacă fiecare ar fi mai responsabil. Dar ei înşişi nu vor să îşi asume responsabilitatea care ne aparţine tuturor. Cum spune Dostoievski, „fiecare om este responsabil pentru tot înaintea tuturor.” Aşadar, plângerea vine din mândrie. Credem că noi nu suntem responsabili pentru starea în care se află lumea, şi că dacă ceilalţi ar fi la fel de buni ca noi, lumea ar fi mai bună. Aceasta este o minciună.
• 5. Răspunsul potrivit pentru asumarea unei astfel de responsabilităţi este să te rogi şi să ceri iertare. A te simţi vinovat este o altă acţiune centrată asupra sinelui şi nu este acelaşi lucru cu a cere iertare.
• 6. Fă o spovedanie generală a vieţii măcar o dată pe an – având grijă să mărturiseşti cât mai multe resentimente din câte îţi aminteşti.

Pr. Stephen Freeman

  Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 65 – iunie 2012

Iertarea, izvor de pace şi bucurie

“Şi ne iartă nouă păcatele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Această cerere din rugăciunea Tatăl nostru arată că iertarea pe care o cerem de la Dumnezeu e dependentă de iertarea pe care noi o dăm celui ce ne-a greşit. Tâlcuind această cerere, Sfântul Maxim Mărturisitorul[1] zice că înainte de cererea aceasta rugătorul cere pâinea cea spre fiinţă, iar pentru a o dobândi şi pentru a o păstra ştie că trebuie să ierte; de aceea nu se lasă biruit de vreo durere şi iartă fără patimă celor ce i-au greşit. Şi ştie că, aşa cum Dumnezeu iartă fără patimă, şi el trebuie să ierte fără patimă şi să nu mai lase nici o amintire a răului să se întipărească în minte.

Sfântul Ioan Gură de Aur zice că Hristos ne-a învăţat să ne rugăm astfel pentru că ţine foarte mult la iubirea vrăjmaşilor; după ce ne spune rugăciunea “Tatăl nostru”, nu revine asupra nici unei cereri decât asupra acesteia, zicând: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, vă va ierta şi vouă Tatăl vostru cel ceresc”. În felul acesta noi facem începutul iertării noastre, noi suntem stăpânii judecării noastre. Ne văicărim de multe ori că ni s-a făcut rău pe nedrept, dar Sf. Ioan Gură de Aur zice că “tocmai asta înseamnă greşeală; dacă ţi-ar fi făcut rău pe bună dreptate, fapta lui n-ar mai fi socotită greşeală”.[2]

Iertarea nu depinde nici de fapta celuilalt, nici de atitudinea lui, ci doar de atitudinea noastră, căci noi am primit porunca iertării. Iertarea şi lipsa răzbunării înseamnă a-L lăsa pe Dumnezeu să facă dreptate. Prin neiertare, ne trădăm mântuirea. Sfântul Siluan spune că sufletul nu poate avea pace, dacă nu se roagă pentru vrăjmaşi. „Domnul vrea ca sufletul nostru să fie smerit, blând, şi să ierte tuturor cu iubire; atunci şi Domnul îl va ierta cu bucurie”. Şi în alt loc zice „fericit sufletul care iubeşte pe fratele lui, căci fratele nostru e viaţa noastră”. Harul vine de la iubirea pentru aproapele şi se păstrează prin iubirea pentru el.[3]

Aşadar, iertarea e cea care ne vindecă şi ne aduce bucuria care nu se va lua de la noi. Dacă vom zice şi noi, ca cei din Pateric: „Fratele astăzi a greşit, iar eu mâine voi păcătui negreşit; acesta se va pocăi negreşit, iar eu nu…”, pe toţi îi vom vedea mai buni decât noi şi ne va fi mai uşor să-i iertam.

Pr. Iulian Selaje

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 65 – iunie 2012

---

[1] Sf. Maxim Mărturisitorul, „Scurtă tâlcuire a rugăciunii Tatăl nostru”

[2] Sf. Ioan Gură de Aur, „Omilii la Matei”

[3] Sf. Siluan Atonitul, „Între iadul deznădejdii și iadul smereniei”

Dumnezeu şi munca zilnică

În ziua de astăzi, oamenii sunt foarte împrăştiaţi – fiindcă nu trăiesc simplu. Deschid multe fronturi şi se pierd în grija cea multă.

Daţi muncii doar mintea şi mâinile, nu şi inima

Nu trebuie să vă daţi inima lucrurilor materiale. Sunt unii care se dăruiesc cu totul celor materiale. Toată ziua se preocupă cum să facă bine o treabă şi nu se gândesc deloc la Dumnezeu. Să nu ajungem acolo. Să folosiţi mâinile şi picioarele la muncă, dar să nu lăsaţi cugetarea voastră să se depărteze de Dumnezeu. Să nu vă daţi toată fiinţa, toată puterea dimpreună cu inima voastră celor materiale. În felul acesta, omul devine închinător la idoli. Pe cât puteţi, nu vă dăruiţi inima treburilor; să daţi numai mâinile şi mintea. Să nu vă daţi inima lucrurilor stricăcioase, nefolositoare.

Atunci când inima este dăruită lui Dumnezeu, cugetarea va fi şi ea la Dumnezeu, iar mintea la treabă. Atunci când lucrezi, să nu-L uiţi pe Hristos. Să-ţi faci treaba cu bucurie, iar cugetarea şi inima să-ţi fie la Hristos. Atunci nici nu te vei obosi, şi vei putea lucra şi cele duhovniceşti.

Prin munca noastră transmitem fie binecuvântare, fie tulburare

Atunci când lucrează cineva cu linişte îşi păstrează pacea şi îşi sfinţeşte întreaga zi. Din păcate, n-am înţeles că atunci când lucrăm ceva prea repede dobândim nervozitate, iar lucrarea care se face cu nervozitate nu este sfinţită. Scopul nostru nu trebuie să fie a face multe şi să fim într-o continuă nelinişte. Căci aceasta este o stare diavolească.

Treaba grăbită, făcută cu nelinişte, este caracteristica oamenilor celor mai lumeşti. Sufletele tulburate care lucrează transmit tulburare şi prin lucrul lor de mână, iar nu binecuvântare. Dacă aţi şti cât de mult influenţează starea omului lucrul de mână pe care îl face, chiar şi lemnul unor obiecte făcute de el! Înfricoşător lucru! Rezultatul muncii omului este pe potriva stării în care se află atunci când o face. Dacă este nervos, se mânie şi înjură, ceea ce face nu va avea binecuvântare, iar de cântă, de rosteşte rugăciunea, se sfinţeşte lucrul său.

Ziceri ale Cuviosului Paisie Aghioritul

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 65 – iunie 2012