Adolescenţa, preludiul iubirii

Cred că ai înţeles, iubitul meu prieten, că ne aflăm într-un veac agitat. Sunt furtuni ce se îndreaptă însă mai cu seamă asupra voastră, tinere vlăstare ale neamului nostru, în cei mai frumoşi ani ai existenţei. De aceea e bine să ne fixăm un punct de reper, pentru a nu ne fura nici vânturile, nici valurile. Ştii, bunăoară, că dacă mergi pe o punte îngustă şi fără sprijinitoare, peste o apă repede, rişti să te îneci, ameţind, dacă nu ai ochii îndreptaţi pe un punct fix, cum ar fi pe un pom. Apele te fură cum l-au furat pe Petru pe mare când şi-a ridicat ochii de pe Domnul şi i-a plecat spre valuri, pe când marea era răscolită de vânt. Se cuvine, astfel, să ne dăm seama că Mântuitorul Iisus Hristos, pe care de fapt Îl luăm drept călăuză în drumul nostru, chiar înălţându-Se la cer, nu ne-a lăsat de izbelişte în vârtejul acestui veac, ci în vederea îndrumării noastre pe cărările vieţii a rânduit pentru noi un reper. Atunci când norul de lumină de pe Muntele Măslinilor, cum ai învăţat în anii trecuţi la o lecţie de religie, L-a răpit vederii Ucenicilor, înainte de a-i binecuvânta, le-a lăsat o moştenire: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20).

Nu fără un profund rost, ce-ţi poate lămuri multe din problemele vieţii tale intime de adolescent, vreau să-ţi vorbesc, mai întâi de toate, prietene, despre ajutorul pe care ţi-l acordă prezenţa Mântuitorului, călăuza noastră, a amândurora. Ai auzit cântarea poporului, adunat în casa Domnului, de la sfârşitul Sfintei Liturghii: „Văzut-am lumina cea adevărată, luat-am Duhul Cel ceresc!”? Această dumnezeiască lumină nu este oarecare licărire de raze, ci este lumina care face ca icoana lui Hristos să strălucească în sufletele celor prezenţi la Sfânta Liturghie. Încă şi mai minunat lucru decât acesta este faptul că strălucirea ce iluminează sufletul se descoperă şi în afară, inundând pe faţa celor care o poartă. Înaintea unei făpturi omeneşti, iluminate astfel de Sus, poţi să constaţi că omul, mai ales dacă e un tânăr, cum eşti tu, nu este om adevărat decât dacă reflectă în el o lumină cerească, oglindă a necreatului chip al lui Dumnezeu, „icoană” a frumuseţii lui Hristos.

Umbra de pe faţa adolescentului

Frumuseţea chipului tău lăuntric, din aceşti ani ai adolescenţei, nu împiedică, însă, apariţia pe faţa ta şi a unei umbre, semn al unei mâhniri profunde. Contrariat de propria mea constatare, am ajuns să-mi lămuresc mirarea numai după ce ţi-ai deschis inima şi mi-ai făcut destăinuirile de care ştii prea bine. Eşti elev în clasa a IX-a de liceu şi în programul de învăţământ, la şcoala în care te afli, s-a introdus o nouă materie teoretică şi practică, denumită „educaţie sexuală”. Ce ţi-a provocat şocul neaşteptat, de care îmi spuneai? Un fapt inedit. Chiar de la prima oră, aproape fără nici o introducere, ţi s-a vorbit despre „contracepţie” şi despre alte lucruri pe care ţi-a fost ruşine să mi le reproduci. Ai mai auzit de asta din nişte pliante deochiate, care încă din vară circulau printre tineri la mare. Acum, gluma pare că s-a îngroşat. Ce ţi-ar fi spus mama ta, privind în ochii tăi luminaţi, frumoşi şi nevinovaţi? Că în mintea ta pot intra asemenea gânduri? Şi încă auzite la liceu, în care ea îşi punea atâta încredere? „Sexualitate”, ce oribil cuvânt, căruia institutorii neaveniţi îi dau înţelesuri pe care nu le-a mai cunoscut graiul românesc: „We help u 2 B OK!”. E groaznic! Pricep acum ce te nelinişteşte. Ţi s-a spus în faţă la lecţia respectivă textual: „Dacă timiditatea este un handicap când doreşti să vorbeşti despre ceea ce te frământă, sparge gheaţa numaidecât! Părăseşte prejudecăţile şi miturile în care ai crescut!”. Oare este atât de uşor să calci în picioare sufletul mamei tale? Da, în numele a ceea ce ai mai sfânt şi mai nobil în tine te-ai revoltat!

După cum îmi spuneai, eşti dintr-o familie cu o sănătoasă şi vrednică de respect tradiţie românească. Şi sunteţi mai mulţi fraţi la părinţi. Îţi poţi închipui că legea la care ţine atât de mult casa în care te-ai născut şi ai crescut, legea sfinţeniei şi a curăţiei sufleteşti şi trupeşti, e o superstiţie şi un mit? Există în anumite zone ale pământului locuri mlăştinoase, acoperite cu iarbă verde, de o frumuseţe rară. Sub covorul de iarbă se ascund însă mlaştini adânci care trag în cursă pe cei neavizaţi. Cine ar călca pe acest covor de dragul lui s-ar pierde, scufundându-se în mlaştină, fără speranţă de scăpare. Aşa şi cu acele idei susţinute de către „educatorii sex”, care ascund intenţia cu care noua disciplină se înfiripă în şcoală, urmărind pierderea iremediabilă a sufletului tău, a tradiţiei familiei tale, ca şi a neamului nostru însuşi. Prin urmare, să iei aminte, îţi spun, la iarba verde ce acoperă mlaştina pierzării.

Ideal şi adevăr în prima iubire

Dacă este ceva frumos în tinereţe, pe lângă percepţia vie a frumuseţii din natură, este acea încântare spontană pe care ţi-o procură gândul la aceea pe care o iubeşti. Ştiu bine că aproape nu ai curajul să-ţi dezvălui acest gând, dar el totuşi e un fior care te farmecă. Tinereţea este generozitate şi avânt, este sete de ideal şi dăruire. Dar mai este, totodată, chiar de la izvorul din care ea ţâşneşte, puritate şi nevinovăţie; într-un cuvânt, este iubire curată. Este iubire cu un pronunţat conţinut spiritual. Iubirea aceasta este ca un cristal. Dacă ţii cristalul în lumina soarelui, el însuşi devine un adevărat focar de lumină şi se aseamănă cu soarele din ale cărui raze se împărtăşeşte. Vreau să-ţi spun cu această figură de stil că în iubirea ce o păstrezi fetei de care cu discreţie mi-ai vorbit se înfiripă o rază din strălucirea divină. De aceea această sclipire lăuntrică nu mai poate fi numită doar o iubire naturală, adică, mai precis, o iubire numai naturală. Când floarea de pe un ram de primăvară este o minune, iar viaţa ce se înnoieşte e o taină, iubirea se descoperă a fi darul lui Dumnezeu.

Contrafacerea iubirii curate

Tinereţea, iubitul meu, e visătoare, tinereţea e romantică. Puteri nebănuite stau îngrămădite în tinereţe şi sunt gata să izbucnească în lumină. Mai ales când sunt îndreptate a se revărsa în iubire. Întrebarea e: rămân aceste puteri sub pavăza sfântă a lui Dumnezeu? Pot fi numite binecuvântări cereşti? Iată, nu sunt atâţia colegi care se apropie de sufletul tău, spunându-ţi altceva şi căutând în multe chipuri să te înşele? Ei nu văd tinereţea decât ca un fenomen, cum se spune, biologic. Instruiţi de „educaţia sexuală” din şcoală sau de aiurea, ca şi de unele emisiuni radio sau televizate, pentru ei, ca şi pentru cei care îi învaţă pe ei, a trăi conform naturii nu înseamnă altceva decât a trăi conform animalităţii din natură. Prin ce se mai deosebeşte omul de animal? Doar prin aceea că devine conştient de faptele sale, fără ca spiritul să mai aibă în el un cuvânt? Nu, iubite tinere, nu te lăsa înşelat! Iubirea curată nu e totuna cu iubirea decăzută, cu aceea care şi-a pierdut sensul divin şi a devenit simplă plăcere sau voluptate – căreia noi îi zicem erotism – pentru că s-a aliniat unor atracţii şi pasiuni de ordin inferior. Voinţa lui Dumnezeu este să simţi revărsarea de energii ce se prefac în iubire, să te bucuri de prezenţa lor în sufletul tău, dar tot voinţa lui Dumnezeu este să te opui coruperii şi contrafacerii lor. Căci iubirea care nu este flacără pură a tinereţii este cădere din tinereţe. Este un grav eşec. Este eşecul existenţial al tinereţii.

Pr. Prof. Ilie Moldovan, 

Adolescenţa, preludiu la poemul iubirii curate

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 62 – martie 2012

Încălzirea globală.

Nu-i iarnă grea afară

Să-ngheţe sfinţii buni,

În vechile biserici

Din margine de drum

                Dar frig e între oameni

                Şi-i rece între fraţi,

                E iarnă grea în suflet

                Troieni grele pe brazi

Stau îndoiţi de mijloc

Cu capul prea plecat

Nici mintea nu-i curată

Nici fapta de urmat

                Şi plâng azi caldul verii

                Ce între ei a fost

                Dar toamna ce-i în spate

                A copt răul din toţi

Brăduţii cei mai tineri

Sunt astăzi neumbriţi,

De dragostea şi grija

Celor numiţi părinţi

                Şi plâng toţi mucenicii

                Ostaşi de neclintit

                Văzând micimea noastră

                Şi chipul pângărit

Iar lacrima ce curge

E ploaie ce-a albit

Şi cerne peste lume

Pământu-ncărunţind

                Iar  Soarele topeşte

                Gheţarii de la pol,

                Globală e-ncălzirea

                Dar nu şi pentru om.

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 62 – martie 2012

Comunicarea eficientă între persoane

Poate că aţi descoperit că de multe ori nu sunteţi înţeles de persoana cu care vorbiţi. Sau poate vă daţi seama că dumneavoastră înşivă nu v-aţi exprimat pe înţeles gândurile. Uneori neînţelegerea dintre oameni vine de la diferite zgomote din jur sau chiar de la telefonul mobil care nu recepţionează destul de bine semnalul. Toate aceste situaţii şi multe altele se întâmplă deoarece există numeroase bariere de comunicare. Astfel că de cele mai multe ori comunicarea este marcată de imperfecţiune.

Dar din cele de mai sus nu trebuie să rezulte că nu există metode prin care se poate îmbunătăţi dialogul între oameni. Deşi sunt numeroase variante de îmbunătăţire a relaţiilor de comunicare, voi aborda acum ceea ce Jean-Claude Abric numeşte “atitudini de comunicare”. Aceste atitudini sunt feluri în care abordăm dialogul cu ceilalţi oameni, de multe ori făcând aceasta în mod inconştient şi micşorând astfel eficienţa comunicării. Există, de asemenea, şi reciproca: dacă aceste atitudini de comunicare sunt folosite la timpul potrivit, într-un climat relaţional bine construit, ele pot creşte eficienţa şi reuşita actului de comunicare. Să le luam pe rând:

1)       Atitudinea de interpretare;

Imaginaţi-vă că la o petrecere de nuntă veţi nimeri la masă lângă o persoană pe care nu aţi mai întâlnit-o până atunci. Dacă această persoană vă va spune, printre altele, că tocmai ieri i s-a întâmplat să se fâstâcească într-un discurs public, iar dumneavoastră veţi concluziona pe seama acestui incident că interlocutorul vrea să vă spună că de fapt nu se pricepe să vorbească în public, atunci comunicarea are toate şansele să se întrerupă brusc.

Cu alte cuvinte, e ca şi cum aţi spune cuiva “ştiu eu ce se ascunde în spatele a ceea ce mi-aţi spus”. Interpretarea vorbelor celuilalt poate avea două semnificaţii:

a) dacă interpretarea este corectă, conversaţia se poate opri aici pentru că subiectul discuţiei a fost înţeles în profunzime şi epuizat. Aceasta se întâmplă doar dacă interlocutorul este sincer cu sine însuşi şi cu partenerul de dialog. În caz contrar, se poate supăra pe “atotştiinţa” partenerului şi aceasta mai ales dacă interpretarea vizează aspecte negative ale comportamentului celui interpretat.

b) dacă interpretarea este greşită, cel cu care vorbim poate considera că nu este înţeles şi atunci poate decide să întrerupă discuţia. Şi asta mai ales dacă interpretarea este una negativă. Iar dacă interpretarea este una pozitivă şi interlocutorul nu se cunoaşte suficient de bine pe sine, poate considera că într-adevăr aşa este şi, în acest caz, se pot deschide larg uşile manipulării prin linguşire.

În general, se recomandă non-interpretarea.

În cazul în care relaţia între persoanele care comunică este una destul de matură, interpretarea poate avea un sens pozitiv, descoperind un lucru de care interlocutorul nu este conştient şi care îi foloseşte dacă este adus în lumina conştiinţei. De exemplu, cineva ar putea gândi că se mai încurcă în discursurile publice pentru că nu-şi poate stăpâni emoţiile. Dar un prieten îi poate sugera că poate e vorba despre o oarecare netemeinicie în pregătirea discursului şi asta îi dă senzaţia de disconfort emoţional. Dacă într-adevăr aceasta este interpretarea corectă şi dacă persoana cu problema discursului public dispune de suficientă inteligenţă relaţională ca să primească această idee de la prietenul său şi mai are şi puterea de a o aplica, lucrurile se pot îndrepta fără ca relaţia să aibă de suferit. Dimpotrivă, prietenia se consolidează.

2)       Atitudinea de chestionare;

În anumite conjuncturi, m-am simţit incomod când persoane pe care abia le cunoscusem mi-au adresat o mulţime de întrebări mai mult sau mai puţin personale. M-am simţit anchetat, motiv pentru care ori de câte ori am avut ocazia am evitat să devin “anchetator”. Acesta nu este singurul motiv pentru care atitudinea de chestionare aduce deservicii.

Pentru a înţelege manipularea pe care ordinea întrebărilor o poate exercita asupra partenerului de dialog, voi apela la un alt exemplu. Să zicem că eu vreau să te fac să mergi mai des la biserică. La un moment dat în discuţie, când socotesc potrivit, o să te întreb ceva ce ştiu despre tine şi la care, în mod sigur, îmi vei răspunde afirmativ: “Eşti creştin?”. După ce mai discutăm un pic despre ce înseamnă a fi creştin practicant, adică despre iertare, despre post şi alte lucruri de acest fel la care orice creştin s-a raportat, cât de puţin, măcar de câteva ori în viaţă, vine următoarea întrebare la care răspunsul va fi după toate aparenţele unul pozitiv: “Eşti, măcar câte o dată, creştin practicant?” Admiţând, aşadar, că este şi creştin practicant şi apoi, prin conversaţie dirijată, că un creştin practicant mai merge măcar din când în când la biserică, la următoarea întrebare răspunsul va fi, de asemenea, tot afirmativ: “Mergi din când în când la biserică?” Şi iată că obiectivul conversaţiei noastre şi-a atins obiectivul de a-ţi crea disponibilitate pentru mersul la biserică.

Pentru aceasta se recomandă, în general, non-chestionarea.

În numărul următor al publicaţiei voi adăuga şi alte atitudini care, în cazul imaturităţii emoţional-relaţionale ale utilizatorului, pot aduce serioase deservicii comunicării şi relaţiilor umane. Dar, în egală măsură, fiind evitate sau fiind folosite la momentul potrivit, pot aduce beneficii.

Pr. Ciprian Bîlbă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 62 – martie 2012

Cuvântul protopopului: Despre ziua femeii

A trecut şi anul acesta 8 martie. Cu mult tam-tam în mass media, cu baluri mari pe la sate şi în diverse restaurante, cu invitaţi „de seamă” care să „întreţină atmosfera” etc. Îmi permit nişte consideraţii târzii, care poate vor folosi, cumva, pentru viitor.

Există o imperioasă nevoie a omului de a sărbători. În fiecare anotimp, în fiecare lună, există sărbători, mai mult sau mai puţin creştine. La început de primăvară şi de martie, este aşezată aşa numita zi a femeii. De 8 martie, grupuri, grupuri, femeile, bune prietene sau împreună-angajate, tinere sau mai puţin tinere, simple sau cu pregătire, petrec în localuri diverse. Cum spunea cineva: „petrecem din inerţie sau din dorinţa impură de a înmulţi cu orice preţ prilejurile de chef lumesc şi de chiul îngăduit (de la serviciu)”.

Există însă şi o istorie a zilei de 8 martie, pe care majoritatea sărbătoritelor n-o cunosc. Rădăcinile acestei sărbători se află în epoca comunistă. Propunerea pentru o zi internaţională a femeii, care să se ţină anual, de 8 martie, s-a făcut la Conferinţa Femeilor Socialiste de la Copenhaga, în 1910. Cea care a avut această idee a fost o militantă revoluţionară, pe nume Clara Zetkin (1857-1933). Era intelectuală şi evreică, născută în Saxonia, şi a decedat în fosta Uniune Sovietică, unde a propăşit bine pe linie de partid comunist.

Acum, nu că am avea ceva cu o petrecere în plus, dar mai apare o problemă. Ziua de 8 martie cade mai întotdeauna în Postul Patimilor Domnului şi chiar cineva mai puţin avizat ştie că în post pentru creştini sunt interzise mâncărurile de dulce, dansul, petrecerea. Ori femeile creştine, chiar practicante, participă la petrecerile de 8 martie (unde nu arareori se întâmplă excese), sub motivul că nu se pot sustrage din colectivitate, că şi-ar supăra colegele etc. Ca să nu mai vorbim de animatoare şi „stripperi”, care sunt invitaţi nu arareori, pentru… a mai ieşi cheful din tipic.

Sunt lucruri pe care nu le putem schimba, dar le putem transforma sau încreştina, aşa cum făceau creştinii de odinioară. Ziua de 8 martie este adânc pătrunsă în conştiinţe. Cei de 40, 50 şi mai bine de ani s-au trezit cu ea. Era ziua mamei şi abia aşteptam să vină, ca să putem oferi un buchet de ghiocei celor care ne-au dat viaţă. La şcoală confecţionam felicitări, pe care aşterneam cuvinte cât mai alese, ca să aducem bucurii mamelor noastre. N-ar fi rău să cinstim această zi decent, cu întâlniri de familie, în care să ne manifestăm dragostea faţă de mamele, soţiile şi surorile noastre în cuvinte calde şi flori de primăvară. Şi să ne aducem aminte, cu această ocazie, de rolul femeii creştine într-o familie creştină. Iar petrecerile să le lăsăm pentru zilele din afara postului. Spunea un sfânt părinte că una din vicleniile diavolului a fost aceea de a inventa păcatul mic, aparent fără însemnătate. Şi omul înoată fără încetare în păienjenişul păcatelor mici, care îi periclitează serios mântuirea.

Ar mai fi ceva, ce trebuie să ştie neapărat femeile credincioase. Biserica Ortodoxă sărbătoreşte o zi a femeilor creştine, mult mai potrivită: Duminica a treia după Paşti, Duminica Femeilor Mironosiţe. Despre aceasta, însă, data viitoare.

Pr. Marcel Dobrea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 62 – martie 2012

Cu ochii aţintiţi asupra lui Hristos

 De două mii de ani Hristos ne aşteaptă cu braţele deschise pe Crucea Golgotei. Aceasta este unica rampă de lansare pentru Înviere. Fiecare dintre noi ne aflăm la diferite nivele de altitudine. Calea e îngustă şi anevoioasă, dar e şi singura posibilă. Deşi avem atâta “nor de mărturii” despre cei care au reuşit să escaladeze muntele sfinţeniei, totuşi drumul trebuie deschis şi defrişat de fiecare om în parte. Nu s-a făcut nici o lucrare de modernizare a acestui drum. Pentru a parcurge traseul, fiecare persoană are talanţii şi puterile ei. De aceea i s-au dat omului picioarele, “ca să umble pe căile Tale” şi să se urce într-un dud “căci pe acolo avea să treacă”; şi “mâinile lui le întinde spre lucrarea poruncilor Tale”; urechile “spre ascultarea credinţei”; “gura lui o umple de lauda Ta” şi ca să poată striga: “Doamne, fiica mea este rău chinuită de un diavol”; “buzele lui le deschide spre slăvirea numelui Tău”; “toate mădularele şi gândirea lui întăreşte-le cu harul Tău”. Şi darurile sunt încă şi mai multe: Tatăl nostru ne-a dat Chipul Său şi suflare de viaţă, încălţăminte nouă în picioarele noastre ca să ne protejeze de scorpii şi de balauri şi ca să nu izbim de piatră picioarele noastre, haină nouă, albă şi luminoasă, ca să ne ferească de zăduful ceasului al şaselea şi de frigul întunecos al nopţii eterne, păr “ca să nu se vatăme de schimbările vremii”, ne-a “aşezat capul peste celelalte mădulare, a pus în el mai multe simţiri, care nu se împiedică una pe alta”, ne-a dat inel de fiu în degetul nostru ca să recunoască Fiul în noi pe fraţii Săi, ne-a dat spate ca să putem purta povara celui căzut între tâlhari, ne-a dat candele ca să le umplem cu undelemnul şi lumina faptelor bune, ca şi alţii să se lumineze şi încălzească spre slăvirea Tatălui nostru Cel din cer, ne-a dat glas ca să mulţumim Celui Care înainte de a ne îmbrăca ne-a curăţat de lepră şi tină, ne-a dat “apa cea vie” ca nimeni să nu mai înseteze şi “merinde pentru viaţa de veci”, ne-a dat postul, rugăciunea, milostenia, iubirea şi iertarea…

Ne-a dat totul, ca să nu aibă nimeni cuvânt de apărare, căci “toată dreptatea noastră este înaintea Ta ca o cârpă lepădată”, “aşa încât drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu”. Începutul stă în venirea întru sine şi apoi în lepădarea de sine. După asta nimeni şi nimic nu ne mai poate sta în calea întâlnirii şi îmbrăţişării Fratelui nostru mai mare, “ca El să fie Cel dintâi întru toate”. 

Pr. Ciprian Bîlbă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 62 – martie 2012