Cu ce vă îmbrăcaţi fetele?

Tendinţele vestimentare folosite de o mare parte a producătorilor de haine pentru copii vă „ajută” să vă transformaţi fetele în obiecte sexuale. Aceasta este concluzia unui studiu recent, care afirmă că 30% din hainele pentru copii au caracteristici sexualizante. Cel mai adesea în alegerea hainelor pentru fetiţe, părinţii se supun unei tendinţe generale, neanalizând consecinţele ei pe termen lung.


Educate să devină obiecte sexuale
Studiul, condus de Dr. Sarah Murnen, profesor de psihologie la Kenyion College, din Ohio (SUA), s-a bazat pe analiza a 15 site-uri destinate vânzărilor de haine pentru copii, iar în cadrul lui au fost studiate peste 5.000 de articole vestimentare, care au fost clasificate pe baza unei scale a gradelor de senzualitate. Cel mai adesea, obiectele vestimentare „sexi" sunt croite astfel încât să scoată în evidenţă anumite părţi ale corpului, în special sânii şi părţile posterioare, sau au imprimate pe ele mesaje sau imagini sugestive.
Autorii studiului spun că acest tip de îmbrăcăminte are implicaţii serioase asupra modului în care fetiţele se autoevaluează, modelul care le este indus punând accentul pe atracţia fizică feminină. Acest lucru le face să se confrunte de la o vârstă foarte fragedă cu problema identităţii sexuale.
Femeile din cultura occidentală sunt în mare măsură percepute şi tratate de către bărbaţi ca obiecte. Această percepţie este interiorizată de către femei, care primesc mesajul şi ajung să îşi considere propriile trupuri ca obiecte care sunt evaluate în funcţie de anumite standarde de atractivitate, în special sexuală. Eşecul în conformarea la aceste standarde provoacă adesea depresie, lipsă de încredere în sine, stimă de sine scăzută, dificultăţi în relaţiile sociale. Echipa de cercetători consideră că hainele sexualizante determină educarea fetelor încă de mici să îşi perceapă propriul corp ca un obiect ce trebuie să se adapteze unor asemenea standarde: „Noi credem că a le îmbrăca pe fete în acest fel ar putea să contribuie la adaptarea lor la rolul îngust de femei transformate în obiecte sexuale", precizează aceştia în studiul apărut în publicaţia de specialitate „Sex Roles”.
Majoritatea hainelor sexualizate prezintă şi caracteristici ale hainelor pentru copii, prezente în imprimeuri sau culori, ceea ce îi derutează pe părinţi: „Părinţii confuzi ar putea fi convinşi să cumpere fusta mini cu imprimeu de leopard dacă aceasta este roz ţipător. Dar în mod clar, aspectul sexual este vizibil şi dincolo de fundiţe sau culori copilăreşti.” – afirmă autorii studiului.

„Părinţii sunt de vină”
Sexualizarea fetiţelor nu este pentru prima dată în atenţia presei americane, subiectul fiind dezbătut de mai multe ori până acum, plecând de la anumite produse izolate, care au fost scoase de pe piaţă în urma protestelor părinţilor. Sharon Lamb, profesor de sănătate mentală la Universitatea Massachusetts din Boston, atrage atenţia că o tendinţă în modă este mult mai periculoasă decât nişte cazuri izolate. Iar această tendinţă se bazează pe manipulare prin lucruri subtile, mărunte.
Deşi se investesc sume uriaşe în strategiile de marketing şi publicitate, bazate pe studii psihologice şi cercetări serioase, producătorii nu îşi asumă nicio răspundere, dând vina pe părinţii care cumpără astfel de haine. Şi, la urma urmei, au dreptatea lor: articolele vestimentare cu tentă sexuală nu se prăfuiesc pe rafturi, ci se vând chiar bine.
Un alt aspect periculos în această tendinţă vestimentară în rândul copiilor este pedofilia. În condiţiile în care abuzurile de acest gen sunt tot mai răspândite, este bizar că părinţii acceptă să îşi îmbrace copiii în astfel de haine, dând altor adulţi motiv să îi privească pe cei mici altfel decât ca pe nişte copii.

Traducere şi adaptare de Natalia Corlean

"Cu copii de numai 5 ani exmatriculaţi pentru ofense sexuale şi fetiţe pipăite de colegii lor de clasă care nu au ajuns nici măcar la pubertate, avem o situaţie deloc confortabilă.
Dar a cui este vina? Este foarte uşor să arăţi cu degetul spre media şi să dai vina pe imaginile din reviste, de pe internet sau de la televizor. Dar realitatea este că răspunderea aparţine fiecărei mame care spune că este ok să ieşi pe stradă purtând o fustă foarte scurtă şi strâmtă, cu picioare mici, abia ieşite din copilărie, clătinându-se pe nişte ridicole tocuri aflate „la modă”.
Dacă le permitem copiilor să se îmbrace ca nişte mini-adulţi, le răpim copilăria. Şi permiţându-le să privească la televizor orice aleg ei împreună cu grupul lor de colegi, înseamnă că pur şi simplu ridicăm din umeri şi ne spălăm pe mâini de orice responsabilitate."

Liz Fraser – “Machiaj şi tocuri la 7 ani? Este timpul ca noi, mamele, să ne oprim fetele să devină obiecte sexuale”

Părinţilor, fiţi veghetori

„...Îi rog fierbinte pe părinţi să aibă grijă de copiii lor. Ştiu că avem multe familii adevărate, cu părinţi iubitori şi copii cuminţi. Dar tocmai de aceea vă rog şi vă îndemn, părinţilor, să fiţi veghetori, ca nu cumva copiii voştri să încapă pe mâna celor ce-i strică, sau să aibă la îndemână ceva ce le poate întina fiinţa. Nu-i lăsaţi doar pe seama şcolii, căci într-o şcoală pot exista programe perverse sau o directoare care, în schimbul câtorva cadouri ieftine, le permite traficanţilor să-şi etaleze scârboasele mărfuri în văzul copiilor. Ajutaţi-vă odraslele să înveţe cu drag şi să se poarte frumos! Oferiţi-le pruncilor voştri mai puţin televizor şi mai multă lectură: din cărţile frumoase şi pe cât se poate, pagini alese din Sfintele Scripturi... Faceţi din Fiul Mariei un prieten al copiilor voştri; şi fiţi siguri că Pruncul Iisus vă va surâde din iesle, iar Copilul Iisus va merge spre Nazaret ţinându-vă de mână...”

ÎPS Bartolomeu Anania

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 53 - iunie 2011

Labirintul îngerilor înlănţuiţi

Mă întrebam deunăzi de ce pentru Dumnezeu totul este atât de simplu, iar pentru noi, oamenii, totul pare uneori atât de complicat? Mi-a venit atunci în minte modul simplu în care Dumnezeu Se prezintă pe Sine atunci când face cunoştinţă cu noi. Dumnezeu nu se complică să se prezinte altfel decât este. Întinde mâna, ne priveşte în ochi şi se recomandă într-un mod surprinzător de simplu: ”Eu sunt Cel ce sunt”.

Dumnezeu este simplu
Am înţeles atunci că lui Dumnezeu nu-i place să complice lucrurile. Nu încearcă să spună prea multe lucruri, să-şi combine calităţile Sale pentru a încerca să pară ceea ce am vrea noi să pară, pentru ca apoi noi să-L putem bifa printre prietenii noştri. Nu. Dumnezeu nu se complică şi nici nu complică. Nu forţează lucrurile, dar nici nu le simplifică. El le ia aşa cum sunt ele. Simple în esenţa lor.
Încerc acum să mă întorc cu faţa către mine, omul creat de Dumnezeu. Mă întreb dacă ştiu cu adevărat cine sunt. Dacă îmi asum cu responsabilitate statutul pe care l-am primit când am venit în lume. Sunt eu ceea ce ar trebui să fiu sau îmi asum în cea mai mare parte a vieţii mele responsabilităţi care nu au nimic de-a face cu statutul meu de om în adevăratul sens al cuvântului?

Oamenii se doresc complicaţi
Noi am fost creaţi ca să fim oameni şi să rămânem oameni. Dar noi, din păcate, visăm să fim nu oameni, ci dumnezei. Aici nu ar fi o problemă chiar atât de gravă, căci într-adevăr în statutul nostru scrie că trebuie să ajungem la această măsură sau calitate dumnezeiască, dar nu de Dumnezeu, ci de „dumnezei prin har”, sau mai bine zis de fiinţe îndumnezeite. Dar noi nu vrem asta. Noi vrem să fim Dumnezeu, nu îndumnezeiţi. Şi de aici începe calvarul complicaţiilor. Începem să jucăm roluri pe care nu ni le putem asuma. Începem să ne complicăm viaţa, întrucât ne comportăm nefiresc cu noi şi cu cei din jurul nostru afişând nu imaginea cea reală de oameni, ci pe cea de dumnezei: noi, singurii stăpâni ai noştri şi în acelaşi timp şi ai celorlalţi.

Oamenii simpli sunt mai presus decât îngerii
Habar nu avem că statutul nostru real de oameni ne oferă posibilităţi extraordinare, care ne-ar putea face fericiţi în fiecare secundă a vieţii noastre. Dar noi nu şi nu. Noi nu vrem să fim doar oameni. Noi vrem să fim dumnezei. Fără să ştim, sărmanii de noi, că în statutul nostru de om Dumnezeu ne-a făcut mai presus decât îngerii. Pe îngeri i-a creat doar cu cuvântul, iar spre noi S-a aplecat cu multă atenţie şi migală, tocmai pentru a ne dovedi că pentru El suntem ceva special. Iar noi, sărmanii, îi invidiem pe îngeri, în timp ce ei, îngerii, ar trebui să ne „invidieze”. Şi de aici lucrurile le complicăm noi. Neasumându-ne calitatea noastră firească de creaturi superioare chiar şi îngerilor, ne asumăm calităţi care sunt cu mult mai presus de puterile noastre. Şi de aici începe acel joc al ielelor atât de complicat al existenţei noastre.

Dacă suntem mai presus de îngeri, de ce nu zburăm?
De aceea lumea pentru noi devine de cele mai multe ori atât de complicată. Pentru că noi, în loc să ne comportăm în felul nostru simplu şi firesc, ne asumăm calităţi şi implicit responsabilităţi care nu au de-a face cu nimic cu statutul nostru simplu de oameni. Dacă am rămâne la statutul nostru, zborul, această posibilitate de înălţare către cer, ar fi doar o joacă de copil. Dar noi nu vrem să zburăm cu aripile noastre fireşti, pe care le-am primit cadou ca şi dat al făpturii noastre. Nu ne plac aripile care ne-au fost date de Creator, ci noi ne complicăm făptura încercând să ne lipim aripi nefireşti de trupurile noastre, aripi pe care ni le creăm noi, şi apoi ni le lipim pe spatele nostru, acoperindu-le pe cele fireşti. Şi ne trezim dintr-o dată coborâţi de la statutul de „mai presus decât îngerii” la statutul de creaturi cu aripi artificiale, care se plimbă răzleţe prin această lume întortocheată, înlănţuite de pământul care ne ţine legaţi de picioare, în ciuda aripilor artificiale pe care le purtăm pe spate. Şi în loc să zburăm, ne pierdem pe coridoarele întortocheate ale acestui labirint care înseamnă viaţa.

Îndepărtaţi-vă aripile artificiale, ca să puteţi zbura
Sunt sigur că acum vine întrebarea voastră: şi ce trebuie să facem? E simplu. Pentru că aici trebuie să vorbim de simplitate. Fiţi simpli, aşa cum este Dumnezeu. Nu vă complicaţi existenţa încercând să păreţi ceea ce nu sunteţi de fapt.
Îndepărtaţi-vă aripile artificiale pe care voi sau societatea încearcă să vă impună să le purtaţi. Nimic nu e mai penibil decât să apari pe scena vieţii purtând aripi nefiresc de mari, create de tine sau de alţii, şi care sunt atât de grele şi atât de mari în comparaţie cu tine, încât în loc să te ajute să zbori, te cocoşează sub greutatea lor.
Dacă vă doriţi să zburaţi, nu fiţi complicaţi. Fiţi simpli. Fiţi ceea ce aţi fost creaţi să fiţi. Îngeri care aveţi deja aripi.
Dacă pentru Dumnezeu totul este simplu, sunt sigur că şi pentru omul simplu totul poate să devină dumnezeiesc. Aşa că vă urez „dez-lănţuire” grabnică şi zbor lin şi firesc, nu prin cotloanele labirintului vieţii, ci pe deasupra lui.

Pr. Iosif Ciolan

Omul se împlineşte pe calea simplităţii

Simplitatea ca stare morală este o stare originară, legată de începutul fiinţei. De aceea Evanghelia, cartea simplităţii şi a permanentei vorbeşte de simplitate în legătură cu copilul şi profetul. Fiind originară, simplitatea este o stare a firii, o stare a celor care păstrează legătura cu Dumnezeu.
Nefiind legată de poverile podoabelor inutile, simplitatea dă omului un echilibru interior, o tărie şi o mare stăpânire de sine. Omul simplu rămâne cu sine, curat şi întreg, liber de elementele inutile, adăugate, exterioare. Omul simplu trăieşte viaţa din plin şi firesc; o trăieşte astfel pentru că este în ea.
Simplitatea dă o siguranţă şi o certitudine interioară adevărată, dă putere de depăşire a contingenţelor şi viciilor apăsătoare. Pe calea simplităţii omul se împlineşte pentru că trăieşte firesc şi esenţial.
Simplitatea este starea morală prin care o seamă de taine ni se deschid. Firescul şi armonia ei o fac să rodească şi pe o altă dimensiune a vieţii, aceea a orizontului deschis. Sensul vieţii este prins mai uşor şi mai adevărat de omul simplu decât de omul complicat, pentru că cel dintâi păstrează legătura, directă cu viaţa, are totodată simţul realităţii aparente şi tainice.

Ernest Bernea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 53 - iunie 2011

Editorial: Mai ascultăm?

Ascultarea este o componentă importantă a vieţii, dacă vrei să înaintezi în bine. Dar astăzi nu ştiu cine mai ascultă. Omul modern, prins în acest galop al secolului vitezei, uită de ceea ce este fundamental pentru viaţa duhovnicească şi pentru convieţuirea în armonie cu semenii săi.
Primii oameni au pierdut Paradisul şi vederea lui Dumnezeu din cauza neascultării poruncii dumnezeieşti. Conştienţi de greşeala săvârşită, ei ar fi trebuit să încerce să reintre în armonie cu Dumnezeu. Dar neascultarea lor a continuat, ducându-i din păcat în păcat, până la pieirea prin potop. Dar nici de această dată omul n-a învăţat nimic, şi continuă până în vremea noastră, când a ajuns să nu mai asculte de nimeni şi de nimic.
Neascultarea se învaţă din copilărie. Copilului de mic îi este stimulată dezvoltarea negativă, căci distrându-ne atunci când nu ascultă ori spune sau face o prostie, în loc să-l îndrumăm sau să-l mustrăm pentru fapta săvârşită, de fapt îl încurajăm să repete atitudinea. Ne mirăm apoi, crescând, că nu mai ascultă de părinţi şi trece dintr-o boacănă în alta. Pe de altă parte, copilul de azi ascultă mai mult de televizor sau internet, unde zăboveşte zilnic ore în şir; iar ideile pe care le primeşte de aici, printr-o manipulare subtilă, îi devin treptat mod de viaţă.
Părintele Arsenie îndruma pe cei ce mergeau la dânsul „să lucreze ca pentru Dumnezeu”. Dar astăzi la locul de muncă omul nu mai ascultă de şef, pentru că el „ştie mai bine ce şi cum trebuie să facă”, sau până să îndeplinească o sarcină trebuie să i se spună de două-trei ori.
În mănăstiri ascultarea este un vot, un legământ pe care-l fac monahii că vor asculta necondiţionat de duhovnicul lor. Aşa avem în Pateric exemple de ucenici care încercau să care apă din mare cu coşul, sau un ucenic care primeşte poruncă să prindă o leoaică, să o lege şi să o aducă părintelui său, sau tot felul de astfel de exemple. Şi vedem că cei care au făcut ascultare au obţinut desăvârşirea.
Ascultare ar trebui să facă fiecare credincios faţă de duhovnicul său, pe care să-l caute cât mai des şi să-i ceară sfatul, pentru că tot la Pateric se spune „Cel ce vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească”. Să nu uităm că în această situaţie ascultarea nu este faţă de omul-preot, ci faţă de Dumnezeu, Care grăieşte ucenicului prin cuvântul părintelui duhovnicesc. Ascultarea aduce astfel un drum statornic către Dumnezeu. Ce aduce lipsa ascultării? Vom pierde totul.

Pr. Vasile Stan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 53 - iunie 2011

Minunata alcătuire a fiinţei umane. Corpul uman şi activităţile fiziologice

Cum am arătat în articolul trecut, celula, considerată de cei ce-au formulat teoria evoluţiei „o bucăţică de combinaţii albuminoase ale carbonului”, are în fapt o structură extraordinară. Asocierea mai multor celule care au structură, formă şi origine comune dă naştere la ţesuturi; mai multe ţesuturi cu o anumită formă, structură şi funcţie formează un complex anatomic numit organ (muşchi, ficat, stomac, rinichi). Sistemele sunt grupe de organe cu structura asemănătoare şi care îndeplinesc aceleaşi funcţii (sistemul nervos, sistemul muscular). Aparatele sunt formate dintr-un grup de mai multe organe diferite din punct de vedere morfologic, care contribuie la îndeplinirea unei funcţii comune (de exemplu, aparatul digestiv).


Inteligenţa celulelor

Organizarea corpului nostru, spunea Alexis Carrell, nu seamănă cu montarea unei maşini. O maşină se compune din multe piese separate. Odată piesele adunate, maşina e simplă dar şi complexă. Însă la origine este complexă, şi apoi simplă. Dimpotrivă, fiinţa umană e la origine simplă şi apoi complexă. Ea se compune întâi dintr-o singură celulă. Această celulă se desparte în alte două, care se despart la rândul lor, şi despărţirea continuă la nesfârşit. În cursul acestui proces de complicaţie structurală, embrionul păstrează simplitatea funcţională a oului. S-ar zice că celulele păstrează amintirea unităţii lor originale chiar când au devenit elementele unei nenumărate mulţimi. Ele cunosc dinainte funcţiunile care le sunt atribuite în ansamblul organismului. Dacă, timp de câteva luni cultivăm celulele epiteliale afară din animalul din care provin, ele se aşează tot în mozaic, ca pentru a acoperi o suprafaţă. Leucocitele ţinute în borcane înghit microbi şi globule roşii, cu toate că nu mai trebuie să apere corpul împotriva incursiunilor acestor străini. Cunoaşterea înnăscută a rolului pe care trebuie să-1 joace în ansamblu este un mod de a fi al elementelor corpului.
Celulele seamănă cu albinele care-şi construiesc alveolele geometrice, îşi fabrică mierea, îşi hrănesc embrionii, ca şi cum fiecare din ele ar şti matematica, chimia, biologia, şi ar lucra în interesul întregii comunităţi. Această tendinţă de a forma organele prin elementele lor constitutive e întocmai ca aptitudinile sociale ale insectelor. Ea nu se poate explica cu ajutorul conceptelor noastre actuale, dar ne ajută să înţelegem cum se organizează corpul viu.
Un organ se construieşte cu procedee care par foarte ciudate spiritului nostru. El nu cere un aport de celule aşa cum ar cere o casă un aport de materiale. Nu e o construcţie celulară. Fără îndoială, se compune din celule, aşa cum o casă se compune din cărămizi. Dar el răsare din aceste celule, ca şi cum casa s-ar naşte dintr-o cărămidă. O cărămidă care s-ar apuca să fabrice alte cărămizi, folosind apa râului, sărurile minerale pe care le conţine şi gazele din atmosferă. Apoi, aceste cărămizi s-ar aduna în ziduri, fără să aştepte planul arhitectului şi sosirea zidarilor. Tot ele s-ar transforma şi în geamuri pentru ferestre, în ardezii pentru acoperiş, în cărbuni pentru încălzit, în apă pentru bucătărie. Într-un cuvânt, un organ se dezvoltă prin procedeele folosite de zâne în poveştile care se spuneau odinioară copiilor. El e făcut din celule care parcă ar cunoaşte clădirea viitoare, şi care sintetizează pe socoteala mediului interior, planul de construcţie, materialele şi lucrătorii.
Reflectând la toate acestea, chimistul R. Boile spunea: „Adevăratul cercetător al naturii, nicăieri nu poate pătrunde în cunoaşterea tainelor creaţiunii, fără a vedea degetul lui Dumnezeu”.


Corpul nostru in cifre

Corpul uman este o maşinărie perfectă, care îşi face treaba fără cusur, dacă este bine întreţinută. Vă prezentăm, în câteva cifre, o mulţime de detalii surprinzătoare despre cum funcţionează organismul nostru. Unele dintre ele sunt cu adevărat incredibile...

Mii de miliarde de celule. În organism există mii de miliarde de celule, de 200 de tipuri diferite. Aproximativ 10% dintre acestea sunt „nemuritoare”. Celelalte sunt celule care, la un moment dat, mor, fiind în permanenţă înlocuite de unele noi. Mai exact: în fiecare minut mor şi sunt înlocuite 3 miliarde de celule. O celulă măsoară 0,07 mm - daca am înşira toate celulele una după alta, am obţine un lanţ cu o lungime de 15.000 km.

2 metri pătraţi de piele. Puţini ştiu că pielea este un organ, şi încă cel mai mare din organism. Suprafaţa sa măsoară 2 metri pătraţi, iar greutatea variază între 2,5 si 4,5 kg. În fiecare an, 200 g de celule moarte se detaşează de epiderma noastră. Până în jurul vârstei de 25 de ani, celulele îmbătrânite sunt înlocuite la fiecare 28 de zile, lăsând suprafaţa pielii netedă şi lucioasă. Pe măsură ce trec anii, acest proces de reînnoire a celulelor îşi încetineşte ritmul, nemaifiind la fel de eficient ca în tinereţe - iată de ce, după 30 de ani, debutează îmbătrânirea cutanată şi încep să apară mult temutele şi hulitele riduri.

8 litri de aer. Atât respirăm, în medie, în fiecare minut, pentru a asigura oxigenul necesar funcţiilor vitale. Când suntem calmi, inspirăm aproximativ de 16 ori pe minut, câte o jumătate de litru de aer. În timp ce depunem efort, consumul de oxigen creşte: organismul va accelera numărul şi amploarea inspiraţiilor, necesarul de oxigen ajungând la 60 de litri pe minut.

5.000.000 de fire de păr. Pe toată suprafaţa pielii se găsesc cca 5 milioane de fire de păr. Evident că pielea capului e zona cu cea mai mare densitate - aici se găsesc cca 100.000 de fire de păr, fiecare fiind programat să trăiască între 4 si 8 ani. Apoi, firul îmbătrânit cade şi un alt fir creşte în locul lui. Aşadar, părul nostru creşte şi se înnoieşte continuu, pe tot parcursul vieţii.

Neuroni. Creierul cântăreşte 1,600 kg la bărbaţi şi 1,450 la femei. El conţine 14 miliarde de neuroni, fiecare dintre aceştia putând fi în contact cu alţi 25.000 de neuroni, creându-se astfel mii de miliarde de conexiuni.
Impulsurile nervoase sunt transmise de la şi spre creier, cu o viteză de până la 274 km pe oră, însă unele informaţii parcurg traseul cu o viteză de 400 km pe oră. Teoretic, creierul poate stoca o cantitate de informaţii echivalentă cu cea din 1.000 de enciclopedii. Celulele nervoase sunt singurele care mor fără a fi înlocuite ulterior. Până la vârsta de 20 de ani pierdem în fiecare zi o sumă „modestă” de 10.000 de neuroni, 50.000 de neuroni până la 40 de ani şi 100.000 până la 90 de ani. Astfel, în cursul vieţii, creierul nostru „slăbeşte” - el pierde în greutate aproximativ 300 g.

100.000 km de vase. Daca am pune cap la cap arterele, venele şi capilarele, adică toate vasele de sânge ce alcătuiesc sistemul nostru circulator, am obţine un cordon incredibil de lung - 100.000 km. Cu acest cordon am putea înfăşura Pământul de doua ori. Şi totuşi, o celulă roşie din sânge circulă prin întreg organismul în doar 20 de secunde.

100.000 bătăi de inimă. Inima este un muşchi care creşte considerabil: la vârsta adultă este de 17 ori mai mare decât la naştere. Când organismul este în repaus, inima bate de 72 de ori pe minut, deci, de peste 100.000 de ori într-o zi. Acest organ pompează 5 litri de sânge pe minut, cu o viteză de 2 km pe oră. Dacă depunem efort sau dacă suntem emoţionaţi, frecvenţa cardiacă creşte până la 140 de bătăi pe minut, pentru a permite organismului un aflux sanguin maxim. Inima ta cântăreşte aproximativ 250 g şi este puţin mai mare decât pumnul tău.


Alte adevăruri incredibile

• Dacă toţi cei 600 de muşchi ar "trage" deodată în aceeaşi direcţie, am putea ridica aproximativ 25 de tone.
• Este imposibil să strănutam cu ochii deschişi. Mai mult, în timpul strănutului, toate funcţiile organismului se opresc, inclusiv bătăile inimii. Aerul este expulzat cu o viteză ce atinge 160 km/h.
• Stomacul trebuie să producă la fiecare 2 săptămâni un nou strat de mucus, altfel s-ar autodigera.
• La procesul de vorbire participa 72 de muşchi diferiţi.
• Ochii rămân la aceeaşi mărime de la naştere, în timp ce nasul şi urechile nu se opresc niciodată din creştere.
• În fiecare secundă sunt distruse 8 milioane de celule sanguine, iar în secunda următoare se nasc tot atâtea.
• În medie, ne petrecem o treime din viaţă dormind. Ceea ce înseamnă peste 200.000 de ore, adică 23 de ani.
• Femeile clipesc aproape de două ori mai mult decât bărbaţii.
• Graţie unei mici zone aflată în partea superioară a foselor nazale, putem recunoaşte 10.000 de mirosuri.

3.000 papile gustative. Papilele gustative sunt receptorii cu ajutorul cărora simţim gustul alimentelor şi lichidelor pe care le consumăm. Acestea sunt dispuse pe suprafaţa limbii, care devine astfel o veritabila hartă a savorilor - la baza ei se percepe gustul amar, pe margini cel acid şi sărat, iar în vârf, gustul dulce.

350 litri de sudoare. 600 dintre glandele sudoripare din organism (care sunt în număr total de două milioane) se găsesc în palme, fiind dispuse pe o arie ce are doar un centimetru pătrat. Când suntem stresaţi sau emoţionaţi, palmele se umezesc intens – o reacţie a sistemului nervos central în faţa unui eventual pericol. Glandele sudoripare sunt concentrate în special în axile, palme şi tălpi. Ele produc între 600 ml şi un litru de sudoare pe zi, adică 350 de litri pe an.

1,5 litri de salivă. Cele trei perechi de glande salivare secretă zilnic 1,5 litri de salivă, dar nu încontinuu. Cantitatea cea mai mare de salivă se secretă înainte de masă, în timp ce, în cursul nopţii, producţia de salivă este minimă. Secreţia salivei este influenţată şi de stările noastre emoţionale. Când ne este teamă sau suntem stresaţi, salivarea se reduce drastic, ceea ce ne dă senzaţia neplăcută de „gură uscată”. În schimb, contactul papilelor gustative cu anumite substanţe (ca, de exemplu, lămâie, oţet, zahăr) stimulează producerea salivei.


Moarte şi Înviere

Trei miliarde de celule ,,mor” în corpul nostru în fiecare minut. Oare aşa era şi înainte de căderea protopărinţilor noştri? Sau poate această ,,moarte” celulară a intervenit după cădere? Personal aş înclina să cred că ea putea exista şi înainte de cădere. De fapt nu e o moarte propriu-zisă (dispariţie) – căci Dumnezeu ,,toate câte a făcut… erau bune foarte” (Fac. 1, 31) – ci organismul nostru este dotat cu un proces de reînnoire celulară care funcţionează continuu pentru a conserva – aproximativ – acelaşi număr de celule. Nicio celulă, fără excepţie, nu moare. Când ajunge la capătul vieţii, ea se împarte în două celule-fiice dotate cu un patrimoniu genetic identic cu al său. Acest proces de diviziune se numeşte mitoză. În timpul formării celulelor reproducătoare, celula-mamă suferă o meioză: este vorba de două diviziuni succesive care produc patru celule sexuale sau gameţi.
Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune şi l-a făcut după chipul fiinţei sale (Înţ. lui Solomon 2, 23 ). Aşa că, prin creaţie, omul este chipul lui Dumnezeu fiind chemat ca, prin voinţă liberă, să realizeze şi asemănarea cu Dumnezeu (Fac. 1, 26- 27). Chipul se referă la natura spirituală, intelectuală şi morală a omului; iar asemănarea, la scopul către care tinde omul în dezvoltarea şi perfecţionarea lui morală. Asemănarea este astfel starea de sfinţenie şi dreptate, câştigată prin practicarea virtuţii şi ajutorul harului.
Omul este chemat, deci, la o permanentă înnoire, iar această înnoire este înscrisă în însuşi codul nostru genetic. Ştim că ne schimbăm, că nu suntem identici cu ceea ce eram altădată, şi totuşi că suntem aceeaşi fiinţă, căci prin diviziune, deşi celulele-fiice au o identitate morfo-funcţională cu celulele-mame, din punct de vedere al regularităţii sunt şi diferite. Din acest punct de vedere suntem în permanenţă făpturi noi. Organismul cunoaşte o continuă reînnoire a fiecărei molecule constituente.
Heraclit spunea că ,,totul curge – nimeni nu se scaldă de două ori în acelaşi râu”. Adică nimeni nu apare de două ori identic în faţa lui Dumnezeu, a lui însuşi şi în faţa lumii. Fiecare, biologic şi sufleteşte, evoluăm, ne modificăm, de fapt ne înnoim în permanenţă. În raport cu fiecare din aceste modificări se vede acţiunea creatoare a lui Dumnezeu, Care ne modelează din nou din ce am fost. Numai aşa putem înţelege ,,creaţia virtuală” despre care vorbea Sf. Grigorie de Nyssa. Se poate vorbi astfel de un ,,evoluţionism creştin” ce pune în evidenţă lucrarea creatoare a lui Dumnezeu.

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 53 - iunie 2011

Kefalonia, insula Maicii Domnului şi a Sfântului Gherasim

Kefalonia este cea mai mare dintre insulele vestice ale Greciei situate în Marea Ionică. Se întinde pe 780 de kilometri pătraţi, se înalţă până la 1628 de metri altitudine şi are aproximativ 37.000 de locuitori, dintre care astăzi două treimi trăiesc în oraşe. Are cinci porturi şi un aeroport.
Istoria insulei a fost una zbuciumată. Aflându-se într-o zonă de confluenţă internaţională, ea a devenit parte din Grecia abia în 1864, până atunci cunoscând diverse perioade de ocupaţie: veneţiană, franceză, spaniolă, otomană, britanică. În secolele 16-18 a fost una din cele mai mari exportatoare de stafide, împreună cu insula Zakynthos, şi deţinea o flotă importantă. Pentru a se feri de atacurile piraţilor, localităţile erau construite în locuri înalte, pe culmi.

Principalele ocupaţii ale localnicilor sunt, şi astăzi, creşterea animalelor, cultura măslinelor, pescuitul. La câmpie (care reprezintă mai puţin de 15% din suprafaţa insulei), se cultivă şi cereale şi legume. Zona muntoasă neîmpădurită este folosită pentru creşterea caprelor.
Kefalonia se află în centrul unei importante zone seismice, anual având loc mii de cutremure insesizabile. Istoria insulei a fost schimbată de seria de cutremure din 1953, care au distrus-o aproape în totalitate şi au determinat o bună parte a populaţiei să emigreze. Şi astăzi se pot vedea ruinele fostelor locuinţe.

Turismul în Kefalonia s-a dezvoltat vertiginos mai ales după difuzarea unui film artistic realizat în câteva locaţii superbe ale insulei. Turiştii care vin aici din toată lumea sunt încântaţi de imaginile unice oferite de plajele spectaculoase, culoarea turcoaz a mării, peşterile maritime Drogarati sau lacul Melissani. Insula este şi un cuibar pentru ţestoasele Caretta caretta, o specie protejată.
Reperul românesc în Kefalonia este scriitorul Panait Istrati, casa tatălui său, un contrabandist grec, existând şi astăzi şi fiind transformată recent în casă memorială.


Protectorul insulei

Sfântul protector al insulei Kefalonia este Sfântul Gherasim, cinstit cu mare evlavie de locuitori. Ca un semn al preţuirii lor, foarte mulţi copii din insulă îi poartă numele. În 1953, la cutremurul care a zguduit insula din temelii, au fost consemnate foarte multe arătări ale Sfântului Gherasim în întreaga insulă, cei care au fost surprinşi şi blocaţi de seism în interiorul locuinţelor spunând că au fost mângâiaţi şi întăriţi de ocrotitorul Kefaloniei.
Chiar şi kefalonienii care au părăsit insula, aflându-se în exil, nu şi-au pierdut evlavia pentru Sfântul Gherasim, biserica mare a mănăstirii ridicându-se din contribuţia celor care trăiesc în Statele Unite, unde la New York aceştia au ridicat şi o biserică cu hramul Sfântului lor ocrotitor.
Datorită mai multor vindecări care s-au întâmplat, Sfântul Gherasim este considerat şi tămăduitor de boli psihice.

Biserica cu şerpi

Aşa este cunoscută biserica Maicii Domnului Lagouvarda, aflată în satul Markopoulos, situată pe locul unde a fost iniţial o mănăstire, distrusă de turci. Numele de „biserica cu şerpi” vine de la un fenomen interesant: în fiecare an, în Postul Maicii Domnului în jurul bisericii apar o mulţime de şerpi care ating până la un metru, purtând pe cap şi pe limbă semnul crucii. Şerpii stau în zonă până la Adormirea Maicii Domnului şi în această perioadă nu sunt agresivi, intră în biserică unde stau pe icoane, sau urcă pe clopotniţă. Pelerinii îi iau în mâini, îi mângâie (contrar caracteristicilor reptilelor, aceştia sunt blânzi şi calzi), iar cei bolnavi îi aşează pe partea bolnavă a trupului lor.
Sunt numiţi şerpii Maicii Domnului pentru că se spune că ei vin la această biserică din anul 1705, când mănăstirea a fost atacată de piraţi. Atunci maicile, aflate în mare pericol, s-au rugat fierbinte Maicii Domnului să le apere. Astfel s-a întâmplat pentru prima dată această minune, când au apărut în jurul mănăstirii o mulţime de şerpi, spre spaima piraţilor care au renunţat la gândurile lor murdare. De atunci, fenomenul se repetă aproape în fiecare an şi este aşteptat cu nerăbdare de către localnici, pentru că este considerat un semn al purtării de grijă a Maicii Domnului. Singurii ani în care nu ei nu au apărut, în 1940 şi 1953, au fost ani în care s-au întâmplat catastrofe: bombardarea Ciprului, respectiv cutremurul care a distrus Kefalonia.

File de jurnal

Kefalonia este a treia insulă din pelerinajul nostru, după Evia şi Eghina. Într-adevăr, au dreptate cei care spun că cine n-a cunoscut insulele greceşti nu ştiu nimic despre Grecia. Călătoria cu feribotul, o adevărată terapie cu aerosoli (dacă alegi să o petreci pe punte), culoarea incredibilă a mării, peisajele spectaculoase pentru cei mai puţin obişnuiţi cu contrastele munte-mare, toate acestea îmi taie răsuflarea. Câtă frumuseţe! Sistematic îmi revine în minte cântarea „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale!”. Şi o fredonez liniştită, cuprinsă de o pace existenţială. Portul Poros ne întâmpină cam înfrigurat. Nu e însă nicio problemă în asta, am intrat „pe teritoriul” Sfântului Gherasim, iar sub protecţia lui nu poate fi decât bine, indiferent ce s-ar întâmpla. Părintele ne spune că marile insule greceşti au câte un protector, iar binecuvântarea lor se simte. Aşa este, m-am convins deja în cele două insule deja vizitate, când ispitele inerente fiecărui pelerinaj, pe care le-am avut în primele zile, parcă s-au disipat în purtarea de grijă a cuiva de mai sus. Iar faptul că în ultimul port problema întârzierii de o jumătate de oră, care ne distrugea întregul traseu prin pierderea unicului feribot din acea zi, a fost rezolvată prin aşteptarea noastră de către întregul vas, nu poate decât să îmi întărească această convingere. Ne continuăm deci traseul, schimbând vaporul cu autocarul. Nu durează mult şi norii reci şi ameninţători dispar ca prin minune, făcând loc soarelui, care ne proiectează privelişti de album.

Şerpii Maicii Domnului

Cu ochii şi aparatele de fotografiat mereu îndreptate spre albastrul mării, ajungem la Markopoulo, unde căutăm biserica cu şerpi. Traversăm satul, urmărind să vedem vreun indicator care nu mai apare. Oprim, întoarcem, părintele pune o întrebare. (Ce ne-am fi făcut fără greaca dânsului pe aceste meleaguri, în care doar simpla necunoaştere a alfabetului grecesc te transformă într-un analfabet incapabil să citească un indicator? Nu mai vorbim de necunoaşterea limbii…) Aflăm că obiectivul este de fapt chiar biserica parohială din sat.
Ne îndreptăm spre ea, coborând agale pe o alee. Ne ajung din urmă, cu maşina, cei care au în grijă lăcaşul de cult, probabil soţ şi soţie. Suntem invitaţi să ne bucurăm de privelişte până aranjează ei biserica. Înţeleg ce înseamnă asta abia mai târziu: pictura este în lucru, totul este acoperit cu folii de nailon, care trebuie date la o parte atunci când primeşti oaspeţi. Ne bucurăm de curtea care îmbină extraordinar umbra deasă cu petece însorite, înflorite, şi cu o privelişte superbă spre acelaşi uimitor albastru marin.
Suntem invitaţi în biserică, ne închinăm la icoana Maicii Domnului cu şerpi şi aşteptăm curioşi traducerea relatărilor doamnei. Aşa este, cum am citit. Ne povesteşte cum în seara de 5 august, când se face slujba pentru praznicul Schimbării la Faţă de a doua zi, în jurul bisericii vin, ca din senin, şerpii. Sunt deosebiţi: blânzi şi calzi (deşi şerpii sunt renumiţi pentru răceala lor), sunt însemnaţi cu semnul crucii şi nu muşcă. Intră în biserică, stau pe icoane sau pe mâinile oamenilor care îi consideră tămăduitori şi dătători de bine.
Şarpele ne provoacă celor mai mulţi dintre noi o senzaţie de înfrigurare... Aşa că ne asigurăm, prin glasul unei doamne: „Chiar nu muşcă pe nimeni, nici pe cei răi?”; răspunsul vine liniştitor: „Nu, în această perioadă nu muşcă pe nimeni, nici chiar pe atei, dar nici nu îi ajută decât pe cei care au credinţă.”
Aşteptaţi cu mare interes de localnici, care prevăd viitorul an în funcţie de numărul şerpilor (mulţi înseamnă bunăstare, puţini înseamnă probleme, iar deloc înseamnă dezastru), şerpii dispar după Adormirea Maicii Domnului. Miracolul este, într-adevăr, impresionant. Atât de impresionant, încât punem, ad-hoc, de un pelerinaj de 3 zile în perioada cu pricina. Locurile sunt ocupate toate, s-a înscris tot grupul, inclusiv cei doi şoferi secui.



O gazdă minunată

Urmând traseul sinuos de munte, ne îndreptăm spre gazda noastră din această insulă: Sfântul Gherasim. Trecem pe lângă catedrala imensă şi oprim în parcare în acelaşi timp cu un autocar de turişti. Ne grupăm şi îi lăsăm să intre primii. Nu, nu pentru „a nu ne amesteca cu necredincioşii”, ci pentru a nu le strica programul forţându-i să aştepte după şederea noastră prelungită în cântări şi rugăciune, bisericuţa nepermiţând intrarea mai multor grupuri mari. După vreo cinci minute încep să iasă, unii impresionaţi, profitând de prezenţa părintelui şi de limba engleză pentru a afla amănunte despre locul vizitat, alţii nerăbdători să îşi aprindă o ţigară sau să se debaraseze de pânzele menite să le acopere picioarele şi umerii goi.
Intrăm şi noi. Cuvintele „Hristos a înviat!”, rostite de maica româncă de la pangar, îmi umplu sufletul de bucurie. Ce preţioasă devine limba maternă atunci când eşti departe de ţară! Şi ce bucurie, să te întâlneşti român cu român pe meleaguri străine. Exilul este o cruce greu de purtat, mi-o confirmă emoţia multor dintre monahii noştri atunci când primesc grupuri de români.
Părintele nostru, care nu este la prima vizită, ne explică cum sub biserică se află peştera în care s-a nevoit Sfântul Gherasim, dar în care se intră printr-o gaură strâmtă, deci e rezervată cumva oamenilor supli şi curajoşi. Hm, nu mă încadrez la niciuna din cele două categorii, aşa că mă resemnez uşor.
Biserica răsună de cântarea noastră „Hristos a înviat” (ce frumos e să fii pelerin între Înviere şi Înălţare!). Între timp vine şi un părinte împreună cu o maică care ne deschide racla să ne închinăm. După ectenia în care ne-am rugat pentru noi şi pentru „toţi cei care îi purtăm în suflete”, cerând binecuvântarea Sfântului Gherasim, suntem invitaţi să vedem şi catedrala cea mare. Un alt dar, căci ea nu e deschisă permanent şi oricui.
În drum spre ieşire, trecem din nou pe lângă scara care coboară în peşteră. Câţiva împreună-călători, plini de credinţă, coboară. De curiozitate, mă apropii şi eu. Scara coboară drept, ca din pod, obligându-te pe la mijloc să treci printr-o gaură pătrată. O, dar ce e mare filozofie? Pe o scară e simplu să cobori, iar gaura nu e chiar aşa de inaccesibilă. Mă trezesc pe scări, apoi în încăperea de dedesubt. Aici, surpriză. Din cele vreo 3-4 persoane care coborâseră înaintea mea, nu mai e decât una. Doamne, ce s-a întâmplat? Aflu imediat explicaţia. E vorba doar de o anticameră, din care intrarea în chilie se face printr-o gaură la nivelul podelei. Mă pregătesc să urc înapoi, dar mai zăbovesc din curiozitate: cum au putut să intre acolo? Văd cum iese un cap, apoi şi trupul, întins la orizontală. Mi-e imposibil să fac aşa ceva. Dau să plec, dar mă opresc îndemnurile celor mai râvnitori decât mine: „Haideţi, doamna preoteasă! Nu e greu deloc!”. Mă păleşte brusc un curaj nebun şi mă trezesc la orizontală. Bag capul, sprijinindu-mă cu mâinile de pământul umed, concentrată pe „tehnici de strecurare”. Filmul însă parcă se opreşte şi ceva mă trage, lin, înăuntru. Mă ridic, cu plămânii timoraţi de lipsa oxigenului. Doamne, cum a putut să stea aici? Mintea îmi este blocată de uimire. Nu mai pot decât să fac trei mătănii (cine îşi poate aduce aminte în asemenea condiţii că în perioada pascală nu se fac mătănii?) şi, împinsă de uşoara durere de cap care îmi semnalează şi mai puternic lipsa oxigenului, să mă aplec din nou spre gaură. Mă sperie din nou, dar trec prin ea ca prin vis, cu aceeaşi uşurinţă. Mă mir din nou, apuc să fac o fotografie, apoi încă una, care o surprinde ieşind pe cea cu care am împărţit experienţa, şi ies la suprafaţă. Din nou: „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale!”.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 53 - iunie 2011