Despre măiestria Olarului

O vorbă athonită spune că: „Trupul e o slugă bună, dar un rău stăpân”. Adică atunci când sufletul tău este stăpânul trupului, eşti pe calea cea bună. Însă când trupul este stăpânul sufletului, eşti pe calea cea rea. Dacă-i dai trupului putere, vei face cele ale trupului, adică lucruri pământeşti; dar dacă dai putere sufletului, atunci vei face cele ale sufletului, adică lucruri cereşti.

Frumuseţe sau utilitate?
Una din îndeletnicirile cele mai vechi şi mai apreciate de noi toţi, din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, este de bună seamă olăritul, adică meşterirea lutului în diferite forme. Ceea ce mi se pare demn de reţinut este faptul că orice meşter olar are în primul rând în vedere ca ceea ce modelează să poată fi folosit, adică să aibă o utilitate. De exemplu, un ulcior de apă trebuie să poată ţine apa în el. Pentru aceasta, el trebuie să fie rezistent. Rezistenţa lutului modelat este dată de calitatea materialului folosit şi de măiestria arderii acestuia prin diverse metode, care au evoluat de la o eră la alta. Şi aspectul estetic este însă important, iar frumuseţea este dată atât de bunul gust al lucrătorului cât şi de gustul celui care priveşte.
Frumuseţea şi rezistenţa ulciorului dau măsura măiestriei olarului. Dacă e să ne gândim bine, amândouă sunt importante, dar numai una este esenţială. Adică un ulcior, oricât e de frumos lucrat şi împodobit, dacă nu e rezistent, încât să poată ţine apa, nu are nici o utilitate şi nu poate astâmpăra setea nimănui, nici măcar a stăpânului. Însă un ulcior rezistent, care poate ţine apa în el, oricât e de sărăcăcios împodobit, poate astâmpăra setea stăpânului şi a celor din jurul lui. Dacă şi frumuseţea, şi utilitatea vasului sunt importante, iată că doar utilitatea este şi esenţială.

Ulciorul fără apă este zadarnic
Dacă e să ne gândim la om ca la un ulcior şi la Dumnezeu ca la un „Meşter Priceput”, atunci înţelegem de ce Dumnezeu a avut în vedere încă de la Creaţie ca trupul să primească atât frumuseţe, cât şi utilitate. Frumuseţea trupului stă chiar în uimitorul mod în care este acesta alcătuit, cu toate membrele şi organele aşezate într-un chip atât de minunat, iar utilitatea este dată de faptul că trupul este sălaş pentru suflet, adică pentru acele raţiuni animatoare din noi: raţiune (gândire), voinţă-liberă şi sentiment. Aşa cum ulciorul se împlineşte numai atunci când primeşte apa în el, tot aşa şi trupul se împlineşte doar atunci când primeşte sufletul. Nici una din cele două (frumuseţea şi utilitatea) nu au cum să lipsească din zidirea trupului omului, dacă ne gândim că omul este cea mai importantă creatură a Ziditorului, fiind aşezat ca stăpânitor peste toată creaţia. Dar trebuie să înţelegem şi faptul că trupul nu e un stăpân bun, ci unul rău. Nu el trebuie să conducă viaţa noastră, ci sufletul. Dacă trupul e stăpân peste suflet, atunci e stăpân peste viaţa noastră. Şi, ca orice stăpân, el se va conduce după poftele sale. Astfel, cel care are trupul stăpân, o să trăiască după poftele trupului, dar cel care are trupul ca slugă – ca orice slugă ce împlineşte voia stăpânului – o să trăiască împlinind cele ale sufletului.
Şi, aşa cum ulciorul a fost făcut pentru apă şi nu apa pentru ulcior, tot aşa este şi în cazul trupului şi al sufletului: nu sufletul a fost făcut pentru trup, ci trupul a fost făcut pentru suflet. La fel cum pomul care nu are rod nu este doar incomplet, ci este zadarnic (după cum ne spune Octavian Paler), tot aşa şi în cazul nostru ulciorul fără apă este zadarnic, nu incomplet. Nu ne rămâne decât să luptăm ca sufletul nostru să se păstreze viu, astfel ca trupul să nu ajungă să fie zadarnic.

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Țara Făgărașului nr. 52 - mai 2011

Sectele şi lucrarea lor în lume

Conform Dicţionarului Explicativ al limbii române (DEX) prin sectă se înţelege ,,comunitate religioasă desprinsă de biserica oficială respectivă; grup închis alcătuit din adepţii unei doctrine filosofice sau politice“. Secta este deci o grupare care s-a desprins dintr-o organizaţie iniţială, în scopul corectării unor abateri doctrinare atribuite structurii-mamă. Denumirea de „sectă” nu este în general acceptată de membrii grupării, care consideră că ei sunt singurii care deţin „adevărul”. Mişcarea sectară este amplă şi poate fi deosebit de periculoasă, de aceea ne-am gândit să vă prezentăm câteva cadre generale orientative pe acest subiect.

O privire în trecut
Pe fondul adâncirii crizei morale a clerului romano-catolic, a extravaganţei şi luxului care făcea din acesta o clasă socială prosperă ce concura cu nobilimea, s-au adâncit nemulţumirile în rândul oamenilor simpli. Toate acestea a culminat cu Reforma iniţiată de Martin Luther, un fost călugăr augustinian care s-a căsătorit ulterior cu o fostă călugăriţă. Acest lucru se întâmpla în anul 1517. Protestantismul ivit astfel în sânul Bisericii Romano-Catolice a dat naştere Bisericii Reformate şi Bisericii Luterane, care au pătruns la noi prin minorităţile etnice din Transilvania, maghiarii şi germanii. Tot în Transilvania, Franciscus Davidus a iniţiat Unitarianismul.

Confuzie, abuzuri şi intoleranţă
Din protestantism au apărut mai târziu grupările neo-protestante, care au adus în lume confuzie şi dezordine. Unii lideri proveniţi din sînul baptiştilor şi ai adventiştilor şi-au făcut propriile mişcări extremiste care au dat bătaie organelor de ordine şi poliţiei din întreaga lume. În unele situaţii au fost nevoite să intervină chiar trupele speciale ale F.B.I. Între acestea şi sectari au avut loc confruntări sângeroase. De aici vine şi termenul de „sectarism”, care înseamnă, conform aceluiaşi DEX: ,,spirit, atitudine de sectar; îngustime de vederi proprie persoanelor sau grupurilor care se limitează la interesele lor mărunte“.
Sectele se bazează pe exclusivism şi intoleranţă, iar un lucru des întâlnit în cadrul lor este divinizarea liderului. Membrii grupării sunt gata de sacrificii pentru conducătorul lor, ei sunt dispuşi să facă chiar şi crime. În fiecare sectă se practică spălarea de creieri pentru noii intraţi în sânul acesteia.
Chiar dacă Inchiziţia i-a prigonit pe liderii mişcărilor protestante, nici aceştia nu dădeau dovadă de toleranţă cu alţii. Din ordinul lui Jean Calvin au fost arşi pe rug numeroşi oameni.

De la pedofilie la crimă
Grupările neo-protestante sunt numeroase astăzi: baptiştii, adventiştii, martorii lui Iehova, penticostalii, nazarenii, evangheliştii, secerătorii, inochentiştii, tudoriştii, teosofii, spiritiştii etc. Pe lîngă acestea au sporit şi cultele păgâne: new-age; biserica unificării; mormonii; baha'i, yoga, meditaţia transcendentală etc. Scopul acestui material nu este să trateze într-un mod exhaustiv fiecare sectă sau grupare, ci să arate lucrarea lor în lume şi unde poate duce aderarea la astfel de comunităţi. Îi vom trece în revistă pe câţiva dintre cei mai demenţi lideri proveniţi din rândul baptiştilor, ai adventiştilor, davidienilor şi ai comunităţilor hippies.

Paul Schäfer şi „grija pentru copii”
Sub chipul unui pastor baptist respectabil din Germania se ascundea o adevărată fiară. Predicatorul care vorbea despre curăţia sufletească era un pedofil înrăit care, în ciuda faptului că activităţile sale au rămas ascunse de privirile lumii, a intrat în atenţia autorităţilor. Ca să nu răspundă pentru faptele sale a fugit din Germania împreună cu un grup de susţinători fanatici şi au înjghebat o tabără în America de Sud, la poalele Anzilor. Fiecare membru al sectei muncea de dimineaţa până seara. În scurt timp au conceput un complex şi un spital. Aveau şi o fabrică în care se făceau cârnăciori bavarezi, iar produsele lor se vindeau cu succes.
Scopul declarat al instituţiei era unul caritativ: aici erau aduşi copii săraci din Chile care erau abuzaţi de Schäfer, însă nimeni nu avea acces la tabăra sa. Regulile erau foarte stricte, nici chiar soţii nu aveau dreptul să trăiască împreună; în caz contrar, femeilor care rămâneau însărcinate li se provoca avort în clinica complexului, iar bărbaţii erau pedepsiţi cu şocuri electrice. Cei care încercau să evadeze erau crunt bătuţi, li se administrau droguri sau electro-şocuri. Paul Schäfer se împrieteneşte la o întâlnire cu dictatorul chilian Augusto Pinochet. Între ei va avea loc un fel de parteneriat: prizonierii politici erau aduşi la spitalul lui Schäfer şi supuşi unor experimente teribile. Unul dintre membrii sectei a reuşit să evadeze, ducând la cunoştinţă autorităţilor germane ce se întâmplă acolo. Mult mai târziu, Paul Schäfer este adus în faţa justiţiei.
David Koresh, „noul Mesia”
Vernon Howell a început să se creadă noul Mesia. În urma unei vizite în Israel îşi ia numele de David şi îşi înfiinţează o tabără în Waco-Texas, sub denumirea de Mount Carmel. El vorbea despre un ,,nou tărâm al lui Iisus“, iar cei care l-au urmat, numiţi davidieni, proveneau din adventiştii de ziua a şaptea. Acolo îşi pune în practică planurile, supunându-şi adepţii la o intensă spălare de creier. A început treptat săi exploateze, în special femeile. Deşi autorităţile au început să adune informaţii cu privire la practicile de la Mount Carmel, nu au reacţionat, întrucît membrii sectei refuzau să ofere detalii.
În schimb, liderul lor, care şi-a schimbat numele legal în David Koresh, a început să-şi înarmeze oamenii cu muniţie de război şi puşti mitraliere. Autorităţile au decis atunci să descindă în tabăra lui Koresh pentru a face o percheziţie. Cînd unităţile F.B.I au început să se apropie, sectarii au deschis focul, ucigând şase soldaţi şi rănindu-i pe alţii. Totul a degenerat într-o confruntare sângeroasă. În cele din urmă, un incendiu a cuprins clădirea: majoritatea davidienilor aflaţi înăuntru, printre care şi numeroşi copii, au sfârşit tragic împreună cu liderul lor. Nu s-a stabilit nici până astăzi de unde a izbucnit incendiul.

Jim Jones şi tabăra din Guyana
Un alt ,,profet“ al sectarismului contemporan a fost Jim Jones, care a plecat cu alţi cîţiva nemulţumiţi de sistemul american în Guyana, spre a oferi ,,pace“ şi ,,armonie“ celor care-l urmau. Cu timpul, numeroşi naivi au început să-l urmeze, pentru a se ,,elibera“ de răutăţile lumii. Jim Jones s-a transformat într-un dictator, supunându-şi adepţii la munci epuizante şi ucigîndu-i pe cei care vroiau să evadeze. Un congresman american a venit să cerceteze tabăra lui Jones. Totul părea în regulă, iar membrii comunităţii extrem de fericiţi. Pe când se afla însă la un ceremonial organizat de Jones, a primit un bileţel pe care scria: ,,Suntem exploataţi. Vrem să plecăm de aici. Ajutaţi-ne!“. Atunci congresman-ul a hotărît să-i ducă acasă pe cei care îşi exprimau dorinţa să plece. Jim Jones le-a pus la dispoziţie un camion, dar în acelaşi timp a trimis un asasin după ei. Congresman-ul şi cei care erau cu el au fost împuşcaţi. Autorităţile au hotărît să intervină, dar între timp Jim Jones şi-a pus adepţii să se otrăvească cu arsenic. Cei care nu vroiau erau duşi cu forţa la vasul în care era substanţa otrăvitoare. Au început mai întâi cu copiii. Unul dintre aceştia a reuşit să fugă şi să se ascundă în junglă, povestind ororile pe care le-a trăit.

Charles Manson
Acesta a început să-şi racoleze simpatizanţi din rândul comunităţilor hippies, care propovăduiau desfrâul liber spunând că acest mod de viaţă este adevărata eliberare. Charles Manson era fiul unei prostituate beţive, care l-a abandonat de mic. A început să fie obsedat de apocalipsă, învăţându-şi susţinătorii că ei trebuie să ducă la bun sfârşit planul apocaliptic. Manson şi aşa-numita sa „familie" au creat valuri de groază în statul California. Fost puşcăriaş, Manson îşi domina discipolii cu un amestec de filozofie biblică denaturată şi texte ale formaţiei Beatles, tendenţios interpretate. Acestea, combinate cu atracţia sexuală şi magnetismul pe care îl exercita asupra femeilor, i-au asigurat controlul fizic şi spiritual complet asupra grupului, împreună cu care a comis crime abominabile, masacrând familii întregi.

Asahara
Un alt conducător diabolic a fost japonezul Asahara, care şi-a conceput un sistem propriu de sincretism între buddhism şi citirea apocalipsei. Şi acesta era obsedat de sfârşitul lumii şi a conceput un plan să-l grăbească. Şi-a pus adepţii să elibereze la metroul din Tokyo un gaz foarte periculos. Evenimentul s-a soldat cu zeci de morţi şi mii de răniţi.


Probleme sufleteşti şi necunoaşterea credinţei
V-am prezentat aceste câteva cazuri doar pentru a vedea până unde poate duce acest fenomen. Deşi în România nu am avut cazuri de o asemenea amploare, propaganda este specifică tuturor grupările sectare (oricât ar părea de paşnice), care sunt mereu în căutare de noi adepţi. Astfel, de multe ori suntem abordaţi de persoane „binevoitoare”, care se oferă să ne vorbească despre Dumnezeu, folosindu-se de strategii psihologice. În aceste cazuri, persoanele care au diverse probleme sociale sau de relaţionare (singurătate, lipsă de încredere în sine, naivitate, deziluzie etc.), pe fondul necunoaşterii propriei credinţe, devin victime sigure.

Pr. Ştefan Botoran

Cine aderă la aceste secte şi de ce?

Contrar părerii generale că membrii acestor secte sunt "ciudaţi", cercetările şi dovezile arată că majoritatea sunt persoane relativ normale, deşi o treime se pare că au avut parte de uşoare tulburări psihice înainte de convertire. Trebuie menţionat, de asemenea, că un studiu recent efectuat de Institutul de Sănătate Mintală din SUA arată că aproximativ 20% din populaţia generală are suferă de cel puţin o tulburare psihică.
Membrii includ tineri, bătrâni, bogaţi, săraci, educaţi şi needucaţi. Nu este uşor de identificat tipul de persoană care adera la o sectă. Oricum, experienţele clinice şi studiile efectuate arată că marea majoritate a celor care au aderat sufereau de un stres semnificativ (deseori legat de crizele normale ale adolescenţei şi ale primei tinereţi, cum ar fi idile eşuate, eşecuri la şcoală sau confuzii profesionale) înainte de venirea în aceste secte. Deoarece capacitatea lor de a face faţă problemelor vieţii era redusă, aceste persoane stresate erau mai deschise decât altele la ofertele de "căi către fericire".
Alţi factori care pot indică o persoană influenţabila de către o sectă includ:
- dependenţa (dorinţa de a fi al cuiva; lipsă de încredere în sine)
- labilitate psihică (incapacitatea de a spune Nu sau de a manifesta scepticism sau îndoială)
- naivitate (capacitate redusă de a analiză critic afirmaţiile cuiva, ceea ce vede, aude sau gândeşte etc.)
- intoleranţă la ambiguitate (nevoie de răspunsuri absolute, nerăbdarea de a obţine răspunsuri)
- deziluzie culturală (înstrăinare, nemulţumire de condiţia socială)
- căutarea de sensuri spirituale.
- singurătate şi lipsa prietenilor; secta oferă peste noapte o viaţă socială.
- ignoranţa faţă de modurile în care un grup poate manipula individul.
Atunci când persoanele vulnerabile pentru unul din aceste motive întâlnesc un astfel de grup care practică tehnici de control al minţii, convertirea se poate produce relativ uşor, în funcţie de cât de bine se potrivesc doctrina grupului, mediul social şi practicile de control al minţii cu punctele sensibile ale individului. Persoanele labile, de exemplu, pot fi foarte susceptibile la activitatea de convingere a grupului, deoarece le este teamă să conteste orientarea dogmatică a sectei.
Convertirea la aceste secte nu reprezintă rezultatul unei alegeri, ci a unei căderi, alunecări sau atrageri. Punctele vulnerabile nu sunt de natură să "conducă" individul către un anume grup. Grupul se foloseşte de aceste puncte slabe şi îi amăgeşte pe indivizi pentru a-i convinge să se alăture şi să renunţe la modul lor de viaţă anterior. Manipularea de către grup pe baza punctelor slabe ale persoanei nu este de obicei un lucru raţional, gândit sau planificat, ci un mecanism tacit rezultat din mediul strict şi închis.

Bogdan Mateciuc, Trăsături principale ale sectelor religioase

Apostolat în Țara Făgărașului nr. 52 - mai 2011

“Împreună de sărbători!” în Maramureş

Departamentul tineret al Comitetului parohial din Ucea de Sus anunţa şi invita cu mare drag, prin părintele paroh Alexandru Stanciu, pe toţi tinerii parohiei noastre, să fim din nou împreună în Săptămâna Luminată, în pelerinajul numit „Împreună de sărbători”.

După amintirile frumoase de anul trecut, din Ţara Haţegului – Mănăstirea Prislop, ne-am dorit ca această acţiune să devină tradiţie. Astfel, sub îndrumarea şi cu binecuvântarea părintelui Alexandru, am hotărât să mergem de data aceasta în pitorescul Maramureş, timp de două zile. Două zile în care aveam peste 15 obiective de vizitat, doua zile extrem de încărcate, dar deosebit de frumoase, de care trebuia să ne aducem aminte restul vieţii.
Dimineaţa zilei de 27 aprilie adună în mijlocul satului peste 30 de tineri, nerăbdători să plece într-un pelerinaj aşteptat de un an de zile. Părintele Alexandru ne însoţeşte şi înainte de plecare la drum înălţăm o rugăciune Tatălui Ceresc pentru a ne binecuvânta drumul.

Catedrala “Reîntregirea” din Alba Iulia a fost primul obiectiv, şi ce obiectiv măreţ, ce arhitectură, câtă măreţie! Un loc plin de istorie, care ne derulează în faţa ochilor o parte din traseul poporului nostru, greu încercat. Lângă catedrala ortodoxă este catedrala catolică, care adăposteşte mormântul lui Iancu de Hunedoara.
Mănăstirea Râmeţ este următorul obiectiv, vatră monahală a Ardealului din sec XII. Intrăm în biserica mare a mănăstirii, ne închinăm moaştelor Sf. Ghelasie şi cântăm “Hristos a Înviat”. Ghidul mănăstirii ne expune întreaga istorie, perioadele de declin şi de măreţie, perioade prin care a trecut întreaga noastră Biserică Ortodoxă din România şi îndeosebi cea din Ardeal.
Miezul zilei ne prinde la schitul de la Aiud, la Râpa robilor sau “Calvarul Aiudului”, cum este denumit locul unde se află osemintele unei părţi din elita intelectuală românească – Sfinţii Mărturisitori ai Închisorilor. Părintele Augustin ne relatează cu calm (dincolo de care simţim durere şi tristeţe) diferite episoade din tortura Părintelui Daniil Sandu Tudor şi Nichifor Crainic. Icoana Maicii Domnului având sub Acoperământul ei pe toţi deţinuţii străjuieşte osuarul de sub altarul bisericii.
Plini de durere în suflet plecăm spre Turda. Salina este un loc atât de vechi, dar extrem de bine păstrat, restaurant şi organizat, un loc care ne introduce într-o altă dimensiune, într-un alt spaţiu.
Catedrala mitropolitană din Cluj-Napoca, străjuită de statuia impunătoare a lui Avram Iancu, ne impresionează prin arhitectura sa, prin mozaicurile din interior, dar ne duce cu gândul şi la cel care a slujit câteva decenii în această catedrală, IPS Bartolomeu Anania, trecut la Domnul în luna februarie.
La 50 km de Cluj, din localitatea Gherla ne îndreptăm spre Mănăstirea Nicula, locul atât de drag Înaltului Bartolomeu. Pe drumul spre mănăstire, peisajele atât de frumoase şi variate, ne pregătesc pentru a primi pacea şi liniştea aşezământului. Ajunşi la ceas de Vecernie, întâmpinaţi de cântarea “Ziua Învierii”, căutăm cu ochii icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Icoana este coborâtă de pe iconostas de părinţii mănăstirii, pentru noi, pelerinii din Ţara Făgăraşului, Maica Domnului învrednicindu-ne să ne închinăm sfintei sale icoane. Cu greu ne abţinem să nu lăcrimăm, ne simţim atât de mici, de păcătoşi şi nevrednici de această cinste.
Drumul nostru continuă de la Nicula spre Mănăstirea Rohia. Un drum pe cât de anevoios, pe atât de frumos, şerpuind prin pădurea deasă de fag, ne pune răbdarea la încercare. Cu ajutorul Măicuţei Domnului, la a cărui icoană ardeam de nerăbdare să ne închinăm, ajungem, după căderea nopţii. Icoana Maicii Domnului “ne aşteaptă” în pridvorul bisericii. Părintele stareţ Macarie ne spune istoria aşezământului, care se înfiinţează în anul 1923, devenind acum reşedinţa episcopală a PS Iustin Sigheteanul.
Părăsim mănăstirea la ceasul slujbei de Priveghere, îndreptându-ne în ceas de noapte spre Mănăstirea Bârsana, locul care ne devine casă pentru o noapte, după o zi atât de lungă şi istovitoare, dar de neuitat. Maica Iustiniana ne conduce spre locul unde ne vom odihni. După o noapte foarte scurtă, Dumnezeu ne învredniceşte să participăm la Sfânta Liturghie, cântând împreună cu maicile “Hristos a înviat”.
Mănăstirea Bârsana, un ansamblu arhitectural cu totul deosebit, cu o biserică de lemn înaltă de 62 de metri, este punctul de plecare în cea de a doua zi a pelerinajului, îndreptându-ne spre Cimitirul Vesel de la Săpânţa. Ingeniozitatea fondatorului, Stan Ioan Pătraş, ne uimeşte. Acest ţăran simplu “păcăleşte” moartea, dându-i un caracter vesel. Culorile stridente, albastrul, verdele, roşul, albul farmecă ochiul vizitatorului de la prima imagine, iar epitaful de pe crucea soacrei te face să uiţi că te afli într-un cimitir.
La marginea satului Săpânţa se află Mănăstirea Perii-Maramureşului, având cea mai înaltă biserică de lemn din lume, cu peste 78 metri. Un monument fabulos, la care priveşti şi parcă nu se mai termină, parcă crucea de pe ea atinge bolta cerului.
Memorialul Victimelor Comunismului din Sighetul Marmaţiei este locul în care ne afundăm în tăcere, petrecând clipe de tristeţe maximă, clipe in care vazand instrumentele de tortura ale celor peste 200.000 de romanii torturaţi in perioada comunista dintre anii 1948 -1964 în toate centrele de exterminare din ţară, ne reamintim cât sânge a curs pentru mărturisirea credinţei în Hristos. În sala destinată represiunii asupra Bisericii găsim pozele unor preoţi din Ţara Făgăraşului amintind pe Părintele Arsenie Boca, pr. Nicolae Ghindea din Ucea de Sus, pr. Ioan Glăjar din Ucea de Jos.
Itinerariul nostru continuă pe Văile Izei, Marei şi Vişeului, admirând frumoasele peisaje, bisericile din lemn care se ridică până la cer, casele acoperite cu şindrilă din lemn. Grăbiţi, ne îndreptăm spre Mănăstirea Moisei, unde Maica Domnului ne învredniceşte să ne închinăm icoanei sale făcătoare de minuni.
Părăsim Maramureşul şi pornim spre satul natal al “poetului ţăranului român”, George Coşbuc, unde se află casa părintească devenită casă memorială, care păstrează foarte bine toate elementele tradiţionale ale casei ardeleneşti.
De aici, cu noaptea în spate, plecăm spre satul nostru, suspinând după momentele frumoase petrecute, ne promitem că o să revenim pe aceste meleaguri, ne bucurăm de ultimele clipe petrecute împreună şi aşteptăm cu nerăbdare să ajungem acasă pentru a povesti bucuriile trăite celor care nu ne-au însoţit. Ajunşi târziu în noapte spre dimineaţă, mulţumim lui Dumnezeu pentru binecuvântarea de a trăi un pelerinaj atât de minunat, Maicii Domnului sub protecţia căreia ne-am aflat, părintelui Alexandru, şoferului Ionuţ şi tuturor celor care au făcut posibilă realizarea acestui pelerinaj.

Gheorghe-Sebastian Stoia, student teolog, Ucea de Sus

Apostolat în Țara Făgărașului nr. 52 - mai 2011

Dragostea faţă de Dumnezeu şi manifestarea ei

După cum am mai spus, viaţa creştină se întemeiază pe credinţă, se trăieşte în nădejde şi se manifestă în iubire. În demersul nostru catehetic am vorbit până acum despre credinţă şi nădejde, cu aspectele lor. Iată-ne ajunşi acum la cea de-a treia (şi cea mai mare) virtute teologică: dragostea.

Pentru a dobândi mântuirea şi viaţa veşnică, creştinul, pe lângă credinţă şi nădejde, are nevoie şi de dragoste. Prin credinţă primim adevărurile mântuitoare descoperite de Dumnezeu şi propovăduite de Biserică, prin nădejde aşteptăm făgăduinţele mântuitoare ale lui Dumnezeu iar prin dragoste intrăm în comuniune deplină cu El.

Dumnezeu este iubire
Sfântul Evanghelist Ioan, care a vorbit în cuvintele cele mai frumoase despre iubirea dumnezeiască, fapt pentru care este supranumit Apostolul iubirii, spune că Dumnezeu este iubire (I In.4,16), iar un părinte al Bisericii noastre spunea despre creştinism că este revelaţia iubirii, darul iubirii şi porunca iubirii. Creştinul este acela care L-a descoperit şi Îl cunoaşte pe Dumnezeu ca fiind un Tată iubitor, cel care primeşte toate aspectele vieţii sale cu recunoştinţă ca pe un dar al iubirii dumnezeieşti şi pentru aceasta toată viaţa lui o trăieşte ca răspuns la această iubire dumnezeiască, ca un fiu iubitor. Cel ce iubeşte cunoaşte pe Dumnezeu, iar cel ce răspunde iubirii lui Dumnezeu ţine poruncile Lui. Însuşi Domnul Iisus Hristos a zis: „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele” (In.14,15). Respectarea poruncilor lui Dumnezeu este părtăşie de viaţă dumnezeiască. Cu cât Îl cunoaşte omul mai mult pe Dumnezeu, cu atât mai mult Îl iubeşte. Dumnezeu se uneşte cu omul şi omul cu Dumnezeu prin iubire.

Iubim cât împlinim şi împlinim cât iubim
Măsura dragostei noastre faţă de Dumnezeu este dată nu de afirmaţiile noastre verbale sau mentale, de ceea ce spunem sau gândim în legătură cu cât de mult îl iubim pe Dumnezeu, ci de împlinirea poruncilor Lui. Iubirea de Dumnezeu se manifestă prin ţinerea poruncilor Lui. Cuvântul poruncă pentru omul modern poate părea constrângător şi chiar respingător, însă poruncile ne descoperă frumuseţea vieţii şi existenţa lui Dumnezeu, reprezintă proiecţia vieţii dumnezeieşti pe pământ. Creştinul prin Botez dobândeşte libertatea faţă de stăpânirea răului şi de aceea nu este dator doar să cunoască poruncile lui Dumnezeu, ci şi să le aplice în practică. Cunoaşterea teoretică a poruncilor, fără credinţa în Dumnezeu şi fără practicarea lor, nu îl mântuieşte pe om.

Împlinirea poruncilor aduce adevărata libertate
Este foarte bine să înţelegem că poruncile lui Dumnezeu sunt porunci ale libertăţii. Ţinerea lor nu e impusă cu forţa, ci rămâne la libera alegere a omului. Prin ţinerea lor omul este adus la libertate. Libertatea de care omul are nevoie pentru ţinerea poruncilor lui Dumnezeu nu este numai libertatea de alegere ci şi libertatea faţă de păcat. Realitatea acestui fapt este arătată de cuvintele Domnului Iisus Hristos: „Adevărat, adevărat vă spun: Oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului” (In.8,34). Dacă păcătuim suntem robi ai păcatului, dacă împlinim poruncile suntem liberi pentru Dumnezeu. Împlinim poruncile pe măsură ce ne străduim să ne eliberăm din tirania păcatelor şi tocmai această împlinire a poruncilor aduce pentru noi o tot mai mare libertate. Omul este rob al păcatului şi nu are tăria de a ţine poruncile lui Dumnezeu. Numai cel credincios le poate ţine. Opinia conform căreia poruncile lui Dumnezeu nu pot fi ţinute este nefondată. Dumnezeu nu cere lucruri imposibile, dar nici omul nu poate ţine poruncile dumnezeieşti doar prin puterile sale. Însă prin credinţa în Hristos şi prin harul Sfântului Duh omul îşi biruieşte neputinţele, se depăşeşte pe sine însuşi.

Prin porunci suntem părtaşi la viaţa veşnică
Poruncile lui Dumnezeu nu sunt simple norme morale, ci lucrări dumnezeieşti. În fiecare poruncă este ascuns Dumnezeu însuşi. De aceea şi ţinerea poruncilor este întâlnire şi comuniune cu Dumnezeu. Cea mai mare dintre porunci este porunca iubirii, adică Dumnezeu ne cere să iubim aşa cum iubeşte El şi prin aceasta să devenim asemenea Lui. Credinciosul desăvârşit ţine poruncile spre slava lui Dumnezeu. În felul acesta îşi exprimă recunoştinţa faţă de El. Poruncile lui Dumnezeu cultivă virtuţile şi îl îndreaptă pe om spre sfinţenie. Sunt lucrări ale lui Dumnezeu care vin să se unească cu lucrările omului şi să îl sprijine în viaţa duhovnicească. Prin ţinerea poruncilor, creştinul biruieşte frica morţii.
Ţinerea poruncilor are un caracter pozitiv şi constructiv. Nu urmăreşte negarea sau desconsiderarea vieţii cotidiene ci, dimpotrivă, afirmarea şi valorificarea ei reală. Toate câte Dumnezeu le porunceşte omului sunt împlinire a vieţii autentice. Creştinul este chemat să trăiască în lume ca biruitor al păcatului, care îl limitează pe om şi îl ţine prizonier al lumii. Eliberarea de lume nu înseamnă părăsirea ei, ci regăsirea relaţiilor corecte cu ea. Prin ţinerea corectă a poruncilor lui Dumnezeu se soluţionează automat nenumărate probleme.

Creştin de toată vremea
Prin urmare, toţi suntem chemaţi să împlinim poruncile lui Dumnezeu. Adevăratul creştinism nu este o afacere de duminică, ci o strădanie de toată vremea. Nu putem fi credincioşi doar în biserică. Suntem chemaţi ca toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm şi pentru aceasta suntem chemaţi să cunoaştem şi să împlinim poruncile lui Dumnezeu, care s-au concretizat în Vechiul Testament în cele 10 porunci, iar în Noul Testament ne-au fost prezentate la un nivel superior de înţelegere: Fericirile.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Țara Făgărașului nr. 52 - mai 2011

Copiii la slujbele Bisericii

Am o fetiţă de doi ani şi opt luni. După ce a primit Sfântul Botez am mers cu ea la biserică şi am împărtăşit-o la fiecare două săptămâni, iar de atunci facem mereu aşa. De când a început să vorbească e atentă la slujbă şi îi place să cânte „Doamne miluieşte” şi „Amin” după cântăreţii de la strană. Dar asta nu se întâmplă de fiecare dată. Sunt zile în care e mai cuminte şi cântă, şi altele în care e mai năzdrăvană şi pare că nu e atentă la ce se întâmplă în jur. A învăţat rugăciunile pe care i le spun seara la culcare şi acum le spune singură: „Îngeraşul”, „Tatăl nostru”, „Cuvine-se cu adevărat” şi asta fără un efort anume. De la biserică a mai învăţat „Crezul”. După ce îl asculta la slujbă, impresionată fiind de faptul că toată lumea spunea în cor, mă punea să îl spun acasă de mai multe ori: „Mami, zi cu Tatăl Atotiitoiul!”. Într-o zi a venit la mine la bucătărie şi mi-a zis: „Mami, vrei să-ţi citesc o rugăciune? Îţi spun eu cu Tatăl Atotiitorul” (Crezul). „Poate vrei să ţi-l spun eu”, i-am răspuns, fără să o bag prea mult în seamă. „Nu, mami, ţi-l spun eu!” Şi aşa, ţinând în mână eticheta unei jucării pe care o considera cărticica ei, mi-a zis tot „Crezul” de la cap la coadă de am rămas şi eu şi tatăl ei cu gurile căscate! De atunci îl spune tare la biserică, fiind foarte încântată că poate să facă şi ea acest lucru. Ei, dar iată şi întrebările mele! La biserică la slujbă am stat la început mai puţin atunci când era bebeluş, crescând treptat perioada de timp, astfel încât acum stăm în unele zile până începe părintele predica, în altele până la sfârşit. Oare exagerez în vreun fel? De multe ori aud doamnele din jur spunând: „Săracul copil, îl chinuie ţinându-l la slujbă nemâncat, poate i-o fi somn”. Chiar o doamnă mi-a spus odată să plec cu copilul acasă, că e prea mult pentru el să stau atâta la slujbă! (Teodora avea atunci un an). Dar îmi iau la mine biscuiţi, apă şi îi cumpăr prescuri de la biserică şi îi dau să mănânce după ce se împărtăşeşte. În timpul slujbei e cuminţică, nu face gălăgie, nu plânge, doar că uneori se mai foieşte şi îmi spune că vrea în braţe, vrea un biscuit, apă. Uneori e mai cuminte, alteori se foieşte mai mult: se urcă pe scăunel şi se dă jos de mai multe ori, îşi aranjează perniţa, îngenunchează şi se ridică! De cele mai multe ori în asemenea situaţii, dacă nu e băgată prea mult în seamă îi trece repede această stare. Uneori o mai cert să stea cuminte şi plecăm mai devreme acasă. Măicuţă dragă, oare e bine cum procedez cu copilul meu? Oare îi cer prea mult pentru vârsta lui? Unele mămici ies cu copiii afară şi îi lasă să se joace în curtea bisericii în timp ce ele ascultă slujba. Eu m-am gândit că atunci când merge la biserică, copilul trebuie să înveţe că trebuie să fie cuminte şi să asculte slujba atât cât poate şi înţelege el, nu să fugă şi să se joace ca în parc! Sfătuiţi-mă, vă rog, Măicuţă dragă, cum să fac să îi arăt copilului pe înţelesul lui că Domnul e Calea, Adevărul şi Viaţa, Bucuria cea adevărată şi Liniştea mult dorită! Iertaţi-mă pentru lungimea textului şi pentru îndrăzneală! Doamne ajută! Mari

Dragă Mari,
Cu lacrimi de bucurie pentru voi, părinţii, şi pentru copilaşul vostru, vă îmbrăţişez.
Nu, nu greşeşti în nici un caz făcând ce faci, mai ales că fetiţa e atât de cuminte. Dimpotrivă! Face ce trebuie ţinând cont că nici un copil nu e doar al părinţilor după trup, nu?
Nu te îngrijora dacă se foieşte. Ea e atentă cum şi cât poate şi Slavă Domnului, văd că poate mai mult decât unii oameni mari. Doar dacă vorbeşte mai tare să-i faci semn cu degetul la guriţă, dar cu drag şi fără certare. Să nu o mai cerţi că nu e cuminte, dimpotrivă, să o lauzi şi să-i mulţumeşti că face eforturi să fie liniştită când îi este greu să stea pe loc.
Nu face comparaţii cu alţi copii. Fiecare copil are personalitatea şi dinamismul său. Nu te lăsa influenţată nici de ce spun credincioşii. Să-i iei copilului un sandviş cu ceva bun pentru a-l mânca după Împărtăşanie şi după prescură şi apă.
Acum să învăţaţi să cereţi ajutor de la Doamne când vă e greu să faceţi ceva sau când vă e greu să renunţaţi la o dorinţă sau la voia proprie. E important să experimenteze ajutorul pe care ni-L dă Dumnezeu să fim buni. Să nu o cerţi când nu e bună, să-i spui că nimeni nu e, nu poate fi bun fără ajutorul lui Dumnezeu. Sau când vede ceva rău la cineva, să-i spui să vă rugaţi pentru acel cineva pentru că, iată, nu poate să fie bun. Sau când tu faci o greşeală, să te rogi şi să te vadă că ceri putere de la Dumnezeu să biruieşti. Copilul are nevoie să înţeleagă din experienţă că avem porniri egoiste şi că Dumnezeu ne ajută să le biruim, încet, încet.
De asemenea, să o obişnuieşti să-I mulţumească lui Doamne pentru tot ce vede frumos şi bun. Asta o va ajuta să simtă prezenţa harului şi o va face să-L iubească pe Doamne şi mai mult.
M-ai mângâiat mult cu mesajul tău.
Cu dragoste, rugăciune şi recunoştinţă,
Maica Siluana


Dragă măicuţă, Am citit întrebarea doamnei cu fetiţa de aproape trei ani în legătură cu slujbele şi m-am bucurat mult că mai sunt părinţi care merg la slujbe normal cu copilaşii. Şi noi avem trei minuni de fetiţe, darurile lui Doamne-Doamne făcute nouă şi primite cu multe lacrimi de recunoştinţă, pe care le luăm cu noi la slujbe ori de câte ori mergem, fără excepţie: la slujba de Înviere, la slujba de priveghere a Sfântului Vasile, la Vecernie şi la Sfânta Liturghie, care e precedată de Utrenie. Copiii sunt copii şi nu au stare, că nu avem noi de multe ori! La noi e lungă slujba şi Sfânta Liturghie se termină în jur de ora 13, dacă sunt mulţi la Împărtăşit. Şi credincioşii de multe ori sunt nerăbdători şi dragul nostru părinte ne spune cu drag, când ne agităm la sfârşit: Ei, sunteţi ca nişte copii! Fetiţele noastre au vârsta de zece, patru şi un an şi este în regulă. La început se tot minunau oamenii de noi, dar acum le e drag şi e normal să ne vadă, ba mai mult, dacă mă văd în vreo dimineaţă mai friguroasă la biserică – că se face Sfânta Liturghie zilnic – fără micuţa mea, mă şi întreabă ce este cu ea. Nu le-am luat jucării şi nici nu le-am lăsat în curte la joacă, doar vara să se mişte puţin. În rest au stat şi stăm la locul nostru în biserică şi au dormit când au fost mici şi s-au bucurat de Sfânta Împărtăşanie şi de prescura primită. Slavă Domnului! E nevoie de multă răbdare, şi perseverenţă, şi iubire, şi rugăciune pentru a împlini chemarea de părinte şi cerem tot timpul de la Doamne şi plângem când greşim faţă de copii, că uităm să cerem putere de la Doamne pentru a-i creşte aşa cum doreşte El. Rugaţi-vă pentru noi, măicuţă, să creştem copiii după Dumnezeu şi nu după lumea aceasta. Doamne-Doamne să binecuvinteze pe toţi copiii şi pe toate mămicile şi tăticii din lumea aceasta, că mare misiune avem! Doina

Mulţumesc mult, Doina mea!
Da, mare misiune aveţi şi mult mă bucur şi mulţumesc lui Dumnezeu când vă întâlnesc sau vă aud!
Cu dragoste şi recunoştinţă şi rugăciune
Maica Siluana

Centrul de formare şi consiliere Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, Iaşi

Apostolat în Țara Făgărașului nr. 52 - mai 2011