Către o femeie însărcinată: Mai întâi uşuraţi-vă de păcate

Mila lui Dumnezeu fie cu Dumneavoastră!
Iată că Domnul încă vă dă rod pântecelui… Vă felicit! Domnul, Care 1-a dat, să-i dea şi venire bună pe lumea lui Dumnezeu. Fireşte, fără greutăţi asta nu se întâmplă. Aşa a rânduit Dumnezeu dintru început, spre aducere-aminte de ceea ce a făcut prima femeie – mama noastră, a tuturor. Oricum, Domnul pune şi în greutăţi măsură. Fie ca El să facă milă cu Dumneavoastră şi să facă aceste greutăţi cât mai puţin simţite, pe cât se poate.
Vreţi să meritaţi o asemenea uşurare ?! Mai întâi uşuraţi-vă de păcate. Acum, de nevoie, staţi mult timp nemişcată, în tihnă… Şi aveţi mai multă vreme pentru îndeletnicirea cu sine şi cercetarea de sine. Cercetaţi-vă ca anchetatorul cel mai sever, apoi osândiţi toate câte nu-s drepte, pocăiţi-vă pentru ele şi să vă pară rău că v-aţi îngăduit aşa ceva, apoi spovediţi-vă, primiţi dezlegare şi, în cele din urmă, împărtăşiţi-vă cu Sfintele lui Hristos Taine. Prin toate acestea veţi merita să primiţi aşteptata şi dorita uşurare.
Două lucruri aduc asupra noastră mânia lui Dumnezeu, care apasă şi strâmtorează: neiubirea faţă de ceilalţi şi pofta, iar prima dintre acestea are mult loc în noi. Binevoiţi a vă osteni să scoateţi la iveală şi să tăiaţi fără să staţi pe gânduri toate cele prin care se vădeşte ea în Dumneavoastră, oricât de greu vi s-ar părea, întoarceţi-vă neiubirea nu asupra oamenilor, ci asupra lucrurilor prin care obişnuia ea să se arate în Dumneavoastră, scoţându-le afară. Nu vi s-a întâmplat să citiţi ori să ascultaţi cuvintele Apostolului: Lărgitu-s-a inima mea spre voi (II Cor. 6, 11) ? Aşa să vă lărgiţi şi Dumneavoastră inima, iar în schimb veţi primi ceea ce doriţi şi căutaţi.
Vă doresc toate cele bune în toate privinţele!
Domnul să vă dea binecuvântare!

Al Dumneavoastră voitor de bine, Episcopul Teofan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 47 - decembrie 2010

Bâjbâind spre nicăieri

Tare mi-e teamă că viaţa pe care o trăiesc acum cei mai mulţi dintre cei din jurul nostru este una lipsită de sens. Ni se vorbeşte tot mai mult despre o epocă a vitezei şi, într-adevăr, ne dăm seama că totul se mişcă în jurul nostru cu o viteză ameţitoare.

Viaţa actuală, o imensă vâltoare haotică
Suntem luaţi adesea de valul mişcării din ce în ce mai accelerate a lumii în care trăim. Încercăm să ţinem pasul cu acest iureş de nestăvilit al cursului vremii şi, dintr-o dată, nepregătiţi fiind, ne trezim într-o vâltoare haotică.
Vedem cum totul se mişcă în jurul nostru şi trăim senzaţia unei ameţeli înăbuşitoare. Avem impresia că toţi cei din jurul nostru, care se afundă în aceeaşi vâltoare şi sunt luaţi de diferiţi curenţi şi propulsaţi cu o putere impresionantă prin faţa ochilor noştri, ştiu sigur unde merg şi ce au de făcut. Şi atunci, dintr-un instinct de conservare, ne forţăm să facem şi noi parte din acest joc al ielelor, lăsând impresia celor din jur că şi noi ţinem pasul cu vremurile nebune care se scurg ireparabil, dar care duc spre nicăieri.

Omul modern este un imitator frustrat
Nu mai avem timp să întrebăm pe nimeni încotro merge, căci fiecare secundă de comunicare ar însemna timp pierdut, iar timpul pierdut înseamnă bani pierduţi: „Time is money”, spune englezul. Şi nu mai avem timp să pierdem secunde preţioase, căci fiecare oprire a noastră ne-ar scoate din circuitul haotic al vitezei, creând avantaj celor din faţa noastră, care se grăbesc la fel ca şi noi, lăsând întotdeauna impresia că ştiu spre ce se îndreaptă. Dar şi ei aleargă din păcate tot ca şi noi, luându-se după alţii, ca într-un imens perpetuum mobile.
Ce e ciudat e faptul că în această imensă vâltoare nu există drumuri, ori cărări, ori poteci delimitate sau semnalizate în vreun fel. Nu există reguli sau semne de circulaţie. Nu există legi. Nu există sens. Nu există scop. Ci doar mişcare. Mişcare pură. Din ce în ce mai accelerată. Din ce în ce mai ameţitoare. Dar încotro? Încotro se duc toţi?

Lumea între iluzie şi realitate
Paradoxal este că tot ceea ce vedem a fi o viteză ameţitoare nu este decât o bâjbâială lamentabilă a omului modern, care se învârte în acelaşi cerc vicios, într-o lume fără sens, orbecăind prin bezna neştiinţei, a ignoranţei şi a indiferenţei.
Sărmanul om modern. Stă la porţile luminii, dar nu are timp să bată în ele. Se plânge că e obosit, dar nu are timp să se odihnească. Nu are un scop în viaţă, dar aleargă, pentru a da impresia celorlalţi că ştie spre ce se îndreaptă. Sesizează că totul în jurul său este o beznă cumplită, dar lasă impresia celor din jur că el e înconjurat de un nimb lumină.
O, sărman actor! Îţi dai seama că rolul nu ţi se potriveşte. Că nu eşti creat pentru un asemenea rol. Că ar trebui să fii în lumină şi nu în beznă. Că ar trebui să fii fericit şi nu nefericit. Că ar trebui să râzi, nu să plângi. Că ar trebui să fii liber, şi nu înlănţuit.

Lumea este o scenă magistral regizată
Poate te întrebi cine este de vină pentru acest vacarm al vieţii tale. Scena vieţii? În nici un caz, căci ea este aceeaşi pentru toţi cei din jurul tău, care trăiesc în acelaşi timp cu tine. Şi nu uita că unii dintre ei sunt fericiţi. Sunt în lumină. Atunci cine este de vină? Răspunsul categoric este: TU. Tu eşti de vină, căci îţi place să orbecăi în întuneric, să te laşi ispitit de viteza ameţitoare şi ademenitoare a vieţii false, care este regizată magistral de către cei care iubesc întunericul. Refuzi cu bună ştiinţă oferta MARELUI REGIZOR al LUMINII – oferta lui Dumnezeu.

Poarta Luminii, un dar pentru toţi
Interesant este că într-o bună zi cortina va cădea pentru fiecare dintre noi. Şi toţi vom ajunge la poarta luminii. Unii am alergat haotic fiind obosiţi de această grabă nebună, vânând în tot cursul vieţii himere. Şi poate, de obosiţi ce suntem, nu vom mai avea puterea să deschidem această poartă. Ceilalţi, odihniţi de drumul mult mai scurt dar drept, senini şi împăcaţi cu ei înşişi, vor reuşi să treacă fără emoţii de poartă.
Scena este aceeaşi pentru toţi. Legile sunt aceleaşi pentru toţi. Indicatoarele sunt aceleaşi pentru toţi. Doar drumul îl alegem noi.

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 47 - decembrie 2010

Nu poţi fi blând şi smerit până nu te muţi în Iisus

Blândeţea şi smerenia inimii, pe care ni le îmbie Iisus odihnă, nu le avem odihnă decât prin Iisus. Cu alte cuvinte, persoana lui Iisus îşi răsfrânge blândeţea şi smerenia Sa prin noi şi aşa se face linişte, altfel nu se face. Dar ce să înţelegem că toată odihna lui Iisus, care n-avea loc unde să-Şi plece capul, şi pe care nu L-a văzut nimeni râzând, dar plângând adesea, cum glăsuieşte tradiţia, toată odihna lui Iisus nu-i decât o cruce a iubirii şi sfâşiere de milă, o zguduire a sufletului de mila surorilor lui Lazăr, o sudoare de sânge ce picură ca apa şi încă o zguduire în suflet, când avea Iuda să-L vândă.
Şi totuşi, Iisus avea o „odihnă", odihna misiunii Sale în lume, care se împlinise şi se va împlini deplin, oricât vor scrâşni împotrivă porţile iadului. Dar să luăm model un om dintre noi, Sfântul Ioan Gură de Aur, care mărturiseşte că: „mai multe sunt furturile care zbuciumă sufletul preotului, decât talazurile care bântuie marea".
Liniştea, odihna, nu ţi-o dă decât dorul de a îmbrăţişa destinul Său, e una cu noi; iar noi nu suntem singuri. Deci nu poţi fi blând şi smerit cu inima, până nu ieşi din tine şi te muţi în Iisus. În tine eşti trufaş şi tulburat, în Iisus eşti blând şi smerit şi odihnit cu sufletul. Deci Iisus e odihna noastră, de aceea El se îmbie mereu tuturor necăjiţilor şi vameşilor lumii, să le fie dulamă, să le fie inimă, să le fie ideal în viaţă.

Părintele Arsenie Boca

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 47 - decembrie 2010

Sf. Liturghie, Taina tainelor: Liturghia credincioşilor

„Dacă în aceste minute ale celei mai măreţe dintre minunile milei dumnezeieşti nu avem sus inimile, înseamnă că suntem nesimţitori şi fără minte” Sf. Ioan de Kronstadt

În numerele trecute ale revistei noastre am vorbit despre primele două părţi ale Sfintei Liturghi: Proscomidia şi Liturghia catehumenilor. Partea a treia a Liturghiei se numeşte Liturghia credincioşilor (a celor botezaţi), începe cu Rugăciunea credincioşilor: Câţi suntem credincioşi, iară şi iară cu pace Domului să ne rugăm şi ţine până la sfârşitul Liturghiei. Liturghia credincioşilor mai este numită şi Liturghia euharistică, pentru că în această parte a are loc marea minune a pogorârii Duhului Sfânt peste Darurile de pâine şi vin, care vor fi sfinţite şi transformate în Trupul şi Sângele Domnului, spre împărtăşirea credincioşilor. Părţile mai însemnate ale Liturghiei credincioşilor sunt:

Cântarea imnului numit Heruvic. Acest imn are un sens mistic, pe care îl exprimă însuşi textul lui: noi închipuim acum în mod tainic pe heruvimii din ceruri, deoarece ne pregătim, ca şi ei, să primim pe Împăratul tuturor, Care va apărea în mijlocul nostru la vohod, sub forma cinstitelor Daruri şi Căruia Îi cântăm Aliluia. De aceea suntem îndemnaţi să lepădăm toată grija cea lumească, pentru ca să-L întâmpinăm cu cinstea cuvenită.

Vohodul Mare. La sfârşitul Heruvicului, preotul ia Discul şi Potirul cu cinstitele Daruri, iese cu ele în mijlocul bisericii şi se roagă cu voce tare pentru toţi credincioşii, zicând de fiecare dată: ...să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa. Pomenirile pe care preoţii le fac acum în mijlocul bisericii sunt după pilda şi asemănarea tâlharului celui răstignit de-a dreapta Mântuitorului: Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru Împărăţia Ta (Lc. 23, 42).

Ectenia cererilor, la care credincioşii răspund cu: Dă, Doamne!, enunţarea poruncii iubirii: Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim şi rostirea Crezului sunt momente ale Liturghiei menite să realizeze între participanţi unitatea de dragoste şi de credinţă necesare celor care iau parte la Sfânta Liturghie.

Preotul anunţă apoi începerea celui mai important moment al Sfintei Liturghii, prin cuvintele: Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta jertfă cu pace a o aduce. Rugăciunea de sfinţire a Cinstitelor Daruri este indrodusă de un dialog între preot şi credincioşi, dialog care conţine îndemnuri la luare aminte, la frică, la milă, la pace, la mulţumire, la jertfă de laudă. Sfântul Ioan din Kronstadt ne avertizează: dacă în aceste minute ale celei mai măreţe dintre minunile milei dumnezeieşti nu avem sus inimile, înseamnă că suntem nesimţitori şi fără minte. În acel timp ni se cere să ne predăm în chip desăvârşit Domnului nostru Iisus Hristos, Preacuratei Sale Maici, cu deplină credinţă şi încredere, cu inimă curată, cu ură faţă de păcat. Rugăciunea de sfinţire a Darurilor are mai multe părţi şi este rostită în taină de către preot, însă unele părţi din această rugăciune, rostite cu voce tare, alternează cu imne cântate de credincioşi: Cu vrednicie şi cu dreptate..., Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot..., Pe tine te lăudăm...

Amintind de Cina cea de taină, preotul rosteşte cu voce tare cuvintele pe care le-a rostit atunci Mântuitorul. Arătând cu mâna dreaptă spre Sfântul Agneţ, zice: Luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Apoi, arătând cu mâna spre Sfântul Potir, zice: Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor. Cine poate pricepe pe deplin marea binefacere dată nouă de Domnul nostru Iisus Hristos în Taina împărtăşaniei? Nimeni, nici chiar mintea îngerească, fiindcă această binefacere este infinită şi necuprinsă ca Însuşi Dumnezeu, ca însăşi bunătatea, înţelepciunea şi atotputernicia Sa.

În timpul cântării Pe Tine te lăudăm, toţi credincioşii trebuie să se roage împreună cu preotul ca Tatăl cel ceresc să trimită pe Duhul Său cel Sfânt asupra noastră şi asupra Darurilor. Nici un suflet nu trebuie să rămână rece, ci să se înflăcăreze de iubire pentru Domnul. Sufletele noastre să fie asemeni unor făcli aprinse, fiindcă în aceste minute se săvârşeşte înfricoşătoarea taină a prefacerii, prin Duhul lui Dumnezeu, a pâinii şi vinului în Preacuratul Trup şi Sânge ale lui Iisus Hristos.

Axionul, Cuvine-se cu adevărat... este imnul închinat Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, timp în care preotul rosteşte rugăciuni de mijlocire pentru toţi membrii bisericii.

Apoi începe pregătirea pentru a primi Sfânta Împărtăşanie, iar această pregătire se face printr-o ectenie, prin rugăciuni rostite de preot în taină şi prin rostirea de către întreaga biserică a rugăciunii: Tatăl nostru.

Urmează un eveniment deosebit: Împărtăşirea sau Cuminecarea, mai întâi a preoţilor în Altar, iar mai apoi a credincioşilor pregătiţi pentru aceasta, fiind chemaţi prin cuvintele: Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă!

După împărtăşire urmează imne şi rugăciuni de mulţumire. Preotul zice: Cu pace să ieşim, anunţând sfârşitul Liturghiei şi citeşte Rugăciunea Amvonului. Credincioşii cântă: Fie numele Domnulu binecuvântat, de acum şi până-n veac. Iar preotul binecuvintează: Binecuvântarea Domnului peste voi toţi, cu al său har şi cu a Sa iubire de oameni, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Formula de încheiere rostită de preot la Sfârşitul Liturghiei, în care se pomeneşte Maica Domnului, sfântul ocrotitor al bisericii, sfântul a cărui Liturghie s-a săvârşit, sfinţii prăznuiţi în acea zi şi toţi sfinţii invocaţi, pentru ca prin rugăciunile lor Mântuitorul să ne miluiască şi să ne mântuiască, se numeşte Apolis sau Otpust.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 47 - decembrie 2010

„Magii” poporului român

„Hristos se naşte, măriţi-l! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-l!”. Aşa cântăm în slujbele Bisericii, la catavasiile Naşterii. Spunem în predici faptul că ieslea, în care se naşte Hristos de mai bine de 2000 de ani încoace, este sufletul fiecărui creştin. Dar Hristos este Adevărul – după cum El Însuşi o spune. Astfel că ajungem la concluzia că, în fiecare an, de Crăciun, în sufletul nostru se naşte de fapt Adevărul. Deci am putea cânta împreună şi aşa: ”Adevărul se naşte,măriţi-l! Adevărul din ceruri, întâmpinaţi-l!”.
Dar, la fel cum atunci pruncul Iisus (Adevărul) a fost căutat de Irod spre a fi omorât, şi azi pruncul Iisus (Adevărul) este căutat de „irozii” vremurilor, spre a fi omorât. Adevărul se naşte de mai bine de 2000 de ani în sufletele noastre. Şi irozii caută, de atunci, să-L omoare. Au prins Adevărul şi L-au judecat, L-au bătut şi L-au batjocorit, L-au răstignit şi mai apoi L-au omorât. Dar moartea nu a putut să-L ţină, pentru că Adevărul este mai tare ca moartea. De peste 20 de ani, ”irozii” caută să ne ascundă adevărul pe care L-au ţinut închis în închisori, l-au batjocorit, l-au umilit, l-au omorât. Hristos (Adevărul) a Înviat a treia zi. Se pare că, deşi au trecut peste 20 de ani de la evenimentele din 1989, pentru noi, românii, nu au trecut şi cele ”trei zile” de stat în mormânt. Dar ele vor trece şi Adevărul nu va mai putea fi ţinut de moarte.
Pentru noi, cei de azi, „magii” nu sunt alţii decât mucenicii închisorilor comuniste, cei care au urmat Steaua călăuzitoare spre a ajunge la Adevăr, la Hristos. Cei care au preferat temniţa mai degrabă decât să se lepede de Adevăr. Atunci când o înjurătură la adresa lui Dumnezeu le-ar fi adus un tratament uman, ei au preferat să tacă, să se roage şi să primească în schimb tortură. Darul lor a fost mai presus decât aurul, sau smirna, sau tămâia. Ei au dat în dar lui Hristos chiar viaţa lor. De câte ori în colinde vei cânta, române, despre „cei trei magi”, să te gândeşti cu sfinţenie la „magii” poporului tău. Noi înşine putem urma Calea pe care ne călăuzeşte Steaua, spre ieslea unde se naşte Hristos, an de an. Noi înşine putem să vedem Adevărul ce se naşte în ieslea sufletului nostru. Trebuie doar să priveşti acolo cu smerenie, să nu alungi Pruncul ce se naşte şi să cauţi să-l păzeşti de „irozii”care-i vor moartea.
La fel au făcut şi magii de atunci şi au mers „pe altă cale” la casele lor. Şi noi trebuie să mergem „pe altă Cale” dacă vrem să ajungem la Casa noastră, care este Împărăţia lui Dumnezeu.

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 47 - decembrie 2010