Eutanasia - oare chiar putem înşela moartea?

Practicată în câteva ţări europene şi numai în anumite condiţii, eutanasia este în contradicţie totală cu viziunea creştin-ortodoxă asupra vieţii şi a morţii. Pierzând sensul transcendent al fiinţei umane, omul modern nu mai este capabil să recunoască valoarea inviolabilă a propriei vieţi, ajungând, astfel, în situaţia de a propune eliberarea de viaţă ca şi cum ea ar fi un simplu obiect.

Ce este eutanasia?

Conceptul de eutanasie are peste 80 de definiţii. Cea mai „populară“ dintre acestea este: „provocarea morţii unui bolnav, la cererea acestuia, cu mijloace nedureroase“.
Eutanasia are mai multe forme: eutanasie activă – reprezintă comiterea unor acte în vederea provocării morţii (cum ar fi: scoaterea din funcţiune a unui aparat, administrarea unui medicament într-o doză capabilă să antreneze moartea, administrarea unei injecţii letale etc.); eutanasia pasivă – constă în neacordarea sau întreruperea unui tratament, ştiind că astfel urmează să se producă moartea pacientului în cauză; o altă formă de eutanasie este sinuciderea asistată medical – medicul sau un alt membru al personalului medical îl ajută pe bolnav să se sinucidă (de exemplu, pacientului i se prescrie o reţetă cu o substanţă letală, i se indică cum să oprească singur aparatele de resuscitare sau i se oferă o mască şi un tub cu un gaz ce provoacă moartea).


Adepţii eutanasiei pornesc de la premise false

Prima este aceea că persoana are dreptul la o moarte demnă. Or, nicăieri, în nici un document, nu găsim dreptul de a muri; găsim dreptul la viaţă, dreptul la sănătate. A doua premisă greşită de la care se pleacă este că totdeauna poţi să evaluezi corect prognosticul unei boli. A treia premisă greşită este aceea că o persoană care are o boală gravă, însoţită de dureri, este şi responsabilă 100% cu privire la suferinţă şi la dreptul la viaţă şi la moarte. Gândiţi-vă că, numai în momentul unei simple dureri de dinţi, nu prea mai poţi să raţionezi corect. În fine, ultima premisă greşită este că, în cazul anumitor afecţiuni, pacienţii au dureri insuportabile, care nu pot fi controlate.
Toate aceste premise sunt greşite, pentru că noi nu putem să facem un prognostic al unei boli; ţine de individualitate. Poţi să-i spui pacientului că mai are trei luni de trăit şi el poate să mai trăiască trei ani. A doua chestiune e faptul că, în acest moment, durerea poate să fie controlată şi, în al treilea rând, avem în vedere progresul care se înregistrează în rândul ştiinţelor medicale – boli pe care acum le declarăm incurabile ar putea deveni curabile într-un interval foarte scurt de timp.
Eutanasia nu poate fi acceptată în lumea medicală din mai multe motive, spune dr. Vasile Astărăstoae, preşedintele Colegiului Medicilor din România şi preşedinte al Comisiei de Bioetică din cadrul Ministerului Sănătăţii. Există un principiu în etică: poţi să sacrifici partea, ca să salvezi întregul. Or, aici, sacrifici întregul şi nu salvezi nimic. Apoi, este o soluţie radicală, pentru care nu mai ai cale de întoarcere. De asemenea, există posibilitatea abuzului. Medicii sau cei care apreciază cazul nu sunt îngeri; pot să existe interese sau pot să existe abuzuri. Pot să încalce principiile profesiei medicale, în virtutea cărora medicul este dator a prelungi viaţa. Mâna care vindecă nu poate să fie aceeaşi cu mâna care ucide.
Eutanasia ar introduce un climat de neîncredere între medici şi pacienţi. Mai ales în zilele noastre, când actele medicale sunt foarte scumpe, poate să apară suspiciunea că medicul determină pacientul să dorească eutanasia, pentru a face economie.


Oamenii în suferinţă au nevoie de îngrijire paliativă, nu de eutanasie

Eutanasia a apărut ca răspuns la neputinţa sau dezinteresul în a oferi bolnavilor în stări terminale îngrijiri optime. Chiar dacă nu mai există nici un tratament disponibil în oprirea progresului bolii, rămâne întotdeauna posibilitatea unei îngrijiri şi a unui bun control al simptomelor. Mai important decât boala în sine este cum percep eu boala aceasta. Aşadar trebuie cultivată atitudinea mentală pozitivă.
Medicina modernă dispune de nenumărate mijloace de a ameliora suferinţa fizică. Un exemplu excelent de îngrijire a bolnavilor şi bătrânilor în suferinţă este modelul de tip hospice din Anglia. Modelul a fost preluat şi în România, sub denumirea de îngrijire paliativă. Terapia paliativă nu înseamnă numai tratament medical, ci este o îngrijire amplă – emoţională, psihică, fizică şi spirituală – de care au atâta nevoie aceşti oameni suferinzi.
Credinţa în purtarea de grijă a lui Dumnezeu îl cheamă pe creştin să abordeze pozitiv nu doar sănătatea sau fericirea, dar şi boala, durerea sau necazul. Dumnezeu nu îngăduie relele pentru a-l vătăma sau a-l slei de puteri, ci pentru ca acesta să dobândească folos sufletesc şi să se întărească. Este suficient ca el să nu îşi privească viaţa având drept unic etalon plăcerea şi sănătatea trupească, ci să aibă în vedere şi dimensiunea ei spirituală. „Când sunt slab”, scrie Sfântul Apostol Pavel, „atunci sunt tare”. „Nu cunoaşteţi câtă răsplată aduce boala în inima celui care o acceptă mulţumit şi slăvindu-L pe Dumnezeu – spune Sfântul Ioan Gură de Aur, nimic nu este egal cu răbdarea bolii din punct de vedere al desăvârşirii duhovniceşti, deoarece aceasta este regina virtuţilor şi cea mai valoroasă coroană a creştinilor”.


Moartea bună sau rea

Moartea bună sau rea nu este determinată în cele din urmă de forma ei exterioară, de uşurinţa sau greutatea cu care survine, ci de starea interioară cu care o abordează omul. Moartea bună nu este totdeauna uşoară, nici moartea uşoară nu este totdeauna bună. Sunt relevante întrebările formulate pe această temă de către Sfântul Ioan Gură de Aur: „Oare a fost rea moartea lui Ioan, fiindcă i s-a tăiat capul, sau a lui Ştefan, fiindcă a fost omorât cu pietre, sau a Mucenicilor, că şi-au sfârşit viaţa în chinuri?” Şi răspunde el însuşi: „Rea nu este moartea aceasta, ci moartea în păcat”.
Biserica Ortodoxă, spunea teologul grec Georgios Mantzaridis, consideră că orice moarte pe care o provoacă laşitatea omului de-a înfrunta greutăţile vieţii este necredinţă în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. De asemenea, consideră drept „contrară deontologiei şi jignitoare la adresa slujirii medicale” şi orice faptă care nu contribuie la prelungirea vieţii, ci grăbeşte moartea. În învăţătura Bisericii, viaţa şi moartea creştinului nu îl privesc doar pe el însuşi, ci au directă legătură cu semenii lui şi, întâi de toate, cu Dumnezeu Însuşi. Astfel, viaţa şi moartea nu sunt aşezate sub prisma drepturilor individuale, ci în cadrul comuniunii cu Dumnezeu şi cu aproapele.
Când nu există nădejde pentru viaţa de după moarte şi toate sunt abordate în perspectiva imediată şi în mod eudemonistic (fericirea este privită ca scopul suprem al vieţii omeneşti), atunci acceptarea eutanasiei este de la sine înţeleasă. Dar când există credinţa în Dumnezeu şi în viaţa de după moarte sau, cu atât mai mult, când viaţa aceea este considerată ca fiind cea adevărată, iar cea de acum ca un stadiu pregătitor, atunci nimic nu poate duce la tăgăduirea valorii ei şi la întreruperea ei voluntară prin oricare din formele de eutanasie.

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010

Ne plimbăm în bocanci prin raiul lui Dumnezeu

Nu ştiu dacă v-aţi întrebat vreodată cât de delicat este Dumnezeu în relaţia cu noi. El, gazda perfectă, dispus să accepte orice atitudine nefirească din partea noastră. Noi, simpli oaspeţi în casa Lui, mai mult sau mai puţin civilizaţi.

Oaspeţi de trei feluri
Unii, atent educaţi, se sfiiesc să nu deranjeze liniştea casei. Se aşează cuminţi într-un colţ, privind timid în jurul lor, pentru a nu deranja ceva sau pe cineva de lângă ei. Alţii, joviali, distraţi, aproape nepăsători, dau impresia că nu realizează că sunt doar simpli oaspeţi într-o casă străină. Şi apoi vin ei, aroganţii, plini de sine, de aere, de auto suficienţă. Intră în casă sfidând prezenţa tuturor celorlalţi, dar mai ales a gazdei. Nu se sfiiesc să trântească uşa de perete, să intre fără să se şteargă pe picioare la intrare, ducând până în mijlocul casei noroiul pe care îl poartă mereu cu ei, pe oriunde umblă. Nici măcar nu au bunul simţ să dea bineţe celor din jur. Nici măcar „Gazda” nu-i impresionează. Se aşează confortabil în locurile centrale, care par cele mai favorabile. Iar dacă li se pare că un musafir timid sau unul jovial e prea aproape de ei, ştiu să-l lovească cu cotul pentru a-şi face locul cât mai aerisit în jurul lor.

Timizii
În tot acest timp, Dumnezeu, Gazda Perfectă, se plimbă ca o adiere suavă printre invitaţi, reuşind să nu deranjeze pe nici unul dintre ei. Merge pe la fiecare, servindu-i cu bunătăţile pe care le-a pregătit dintotdeauna pentru ei, musafirii Săi. Cei timizi servesc cu sfială şi mulţumesc Gazdei pentru faptul că s-a deranjat să le pregătească atâtea bunătăţi. Se retrag apoi din nou în colţişorul lor. Îi poţi vedea cum gustă delicat din ceea ce au primit, temându-se ca nu cumva să pice vreo fărâmitură din palma lor. Nu pentru că ar fi flămânzi sau sărăci, ci pentru că sunt educaţi şi au bun simţ faţă de Gazdă. Ba unii dintre ei îşi scot şerveţelul din buzunar şi pun în pacheţel o bucăţică din acele bunătăţi. Nu pentru că ar fi lacomi. Ci pentru că ştiu că vor întâlni pe cineva pe care îl vor servi şi ei, la rândul lor, din bunătăţile primite.

Jovialii
Cei joviali, în veselia şi joaca lor, servesc şi ei de pe platoul bogat, întins cu generozitate de Gazdă. Ei nu se sfiiesc să facă câteva glume la adresa bucatelor şi apoi la adresa Gazdei; fie sunt prea multe bucate, fie prea puţine, fie prea dulci, fie prea sărate, fie prea prăjite, fie prea necoapte… În joaca şi râsul lor nici nu bagă de seamă că Gazda S-a retras tiptil din mijlocul lor, fără a primi măcar o privire de recunoştinţă sau de mulţumire din partea lor.

Importanţii
A venit şi rândul lor, al celor mai „importanţi musafiri”, căci aşa se consideră ei. Oaspeţii aroganţi, plini de ifose, atotştiutori, atotputernici, plini de sine. Aceştia filează de la distanţă tava cu care Gazda se apropie de ei. Deja le poţi vedea privirea plină de dispreţ. Gazda nu le oferă nimic deosebit. Mai mult decât atât. Tot ceea ce ţine Gazda în mâini de fapt ei au produs. Pâinea pe care Gazda le-o oferă este făcută din făina pe care ei au măcinat-o, din grâul pe care ei l-au semănat şi l-au stropit şi l-au udat şi l-au făcut să crească, după metode pe care numai ei ştiu să le folosească. Dacă nu ar fi făcut ei aceste lucrări, Gazda nu ar fi avut acum cu ce să-i servească. Dar şi vinul… Aceeaşi poveste. Ei au plantat, au săpat, au udat, au stropit, au făcut să crească, au stors… „Şi acum Gazda asta mă serveşte ca şi cum ar fi produse de EL? Asta e prea de tot. De ce să mai am nevoie de Gazda aceasta care nu-mi oferă nimic în plus în afară de ceea ce pot să-mi ofer eu?”
Şi, iritaţi la culme că cei timizi, simpli, binecrescuţi, nu contenesc a mulţumi Gazdei pentru bucuria acestei comuniuni, cei mândri şi aroganţi se hotărăsc să dea Gazdei o lecţie. Vor pleca din casă. Dar se opresc în pragul uşii. De ce să plece ei? Căci doar ei sunt cei importanţi. Mai bine să plece Ea – Gazda. Căci până la urmă şi-au dat seama că şi casa Gazdei este tot a lor. NU?
O singură întrebare am acum: nu cumva şi noi suntem dintre cei care umblăm încălţaţi în bocanci prin casa lui Dumnezeu?

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010

Căsuţa copiilor: Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul României

30 noiembrie

În rândul celor 12 apostoli, chemaţi de Mântuitorul să-L urmeze în Ţara Sfântă, se aflau două perechi de fraţi, toţi pescari: Ioan şi Iacov, fiii lui Zevedeu; Petru şi Andrei, fiii lui Iona.
Se spune că, dintre toţi apostolii, Sfântul Andrei a fost chemat primul de Mântuitorul Hristos. Până la întâlnirea cu Domnul Hristos, Sfântul Andrei îşi petrecea timpul pe lângă Sfântul Ioan Botezătorul. Îi plăcea viaţa lui simplă, dar şi învăţăturile sale. Atunci când l-a auzit pe Sfântul Ioan Botezătorul spunând că Iisus Hristos este Mântuitorul pe care Îl aşteptau toţi, Sfântul Andrei a plecat îndată după Domnul Hristos şi s-a făcut ucenic al Lui. A petrecut mai bine de trei ani urmându-L peste tot şi ascultându-L pe Iisus, împreună cu ceilalţi Apostoli.
După moartea şi Învierea Domnului Hristos, Apostolii au mai rămas 50 de zile la Ierusalim, până au primit harul Duhului Sfânt. Acesta îi învăţa cum să se roage şi ce să le spună celorlalţi oameni. După ce au primit Duhul Sfânt, Apostolii au plecat în lumea largă, vorbind oamenilor despre Domnul Hristos.
Sfântul Andrei a luat cu el mai mulţi ucenici şi a plecat şi el în călătorie. Au mers foarte mult şi pe unde treceau le vorbeau oamenilor despre Domnul Hristos. Pe cei care credeau îi botezau şi aceştia deveneau creştini. Trecând prin mai multe ţări, Sfântul Apostol Andrei a ajuns şi în ţara noastră, în Dobrogea de azi. De aceea noi, românii, îl numim Ocrotitorul României.
Spre sfârşitul vieţii, Sfântul Apostol Andrei a vestit pe Mântuitorul Hristos în cetetea Patras, o localitate în sudul Greciei. Pentru că învăţăturile sale erau însoţite şi de minuni, mulţi dintre locuitorii cetăţii au crezut în Dumnezeu şi au devenit creştini; între ei se afla şi soţia stăpânitorului acelei cetăţi. Din această cauză, Sfântul Andrei a fost băgat la închisoare. Pentru că nu a vrut să se lepede de credinţa în Dumnezeu, el a suferit multe chinuri. Apoi, în ultima zi a lunii noiembrie, a fost răstignit pe o cruce în formă de X, numită de atunci „crucea Sfântului Andrei.”

Ştiai că…
numele Andrei înseamnă curajos, viteaz? De aceea ne rugăm Sfântului Andrei să ne ajute să fim şi noi curajoşi.

Planşă de colorat cu Sf. Andrei:

Concurs pentru copii

Premiul acestei etape:

Biblia istorisită pentru copii

• - Citiţi cu atenţie viaţa Sfântului Andrei de la Căsuţa copiilor de mai sus şi rezolvaţi rebusul de pe verso.
• - Completaţi corect talonul, decupaţi-l şi puneţi-l într-un plic.
• - Trimiteţi-l pe adresa Protopopiatului Făgăraş (Str. A. Mureşanu, nr. 2, 505200, Făgăraş), cu specificaţia „Pentru concurs”, până în 10 decembrie. Puteţi fie să îl trimiteţi prin poştă sau prin părintele vostru paroh, fie să îl lăsaţi direct în cutia poştală de la sediu.

Câştigătorul va fi desemnat în data de 16 decembrie, prin tragere la sorţi dintre răspunsurile corecte.

Pagină realizată de Pr. Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010

Ispita infidelităţii

„Prietena mea are un admirator la serviciu. Acesta îi face complimente, îi dă cadouri şi ea nu ştie ce să facă. I se pare că el este bărbatul visurilor ei, dar ea este măritată. Ce-i de făcut?”

Să nu-şi permită nimic. Este necesar să se ţină minte că legea morală e indestructibilă. În acest caz nu există situaţii în care ai putea fi îndreptăţit, chiar şi în mod excepţional. Nu poţi spune: „Îmi permit să-l iubesc pe acest om pentru că soţul meu este atât de grosolan, lipsit de delicateţe şi nu avem nici un fel de comunicare sau unitate spirituală. Dar la N sufletul este altfel, coincidem întru toate şi avem aceleaşi păreri despre viaţă. Cum să nu-l iubesc atunci?” O astfel de gândire, chiar şi cu un comportament decent, constituie tot infidelitate. Sigur că infidelitatea poate fi de diferite feluri, dar chiar şi gândul la acel om se constituie în păcatul desfrânării. Nu putem privi lucrurile altfel. Pentru a lupta cu păcatul, trebuie să-i spunem neapărat pe nume; să nu numim păcatul acesta dragoste, ci patimă. Aşa vom putea lupta mai uşor împotriva lui.
Femeia care este într-o astfel de situaţie ar fi bine să se întrebe: ce înseamnă că nu-mi mai iubesc soţul? Faptul că nu-i mai sare inima din piept atunci când el se apropie de uşa apartamentului? Sau atunci când îl vede nu o ia cu călduri? Ori poate, dimpotrivă, atunci când el o mângâie pe cap, ea este iritată de acest gest?
În viaţa fiecărei familii există momente în care tendinţa soţilor de a fi foarte apropiaţi trece în plan secund. Tocmai atunci este necesară forţa autentică a dragostei: „Îl voi privi la fel ca atunci când l-am luat.” Aceasta este o lege spirituală generală. Foarte multe lucruri i se dau omului în dar, după care vine o perioadă în care, pentru a păstra uniunea sfinţită de Biserică, trebuie să depui eforturi. Trebuie să lucrezi încontinuu cu tine însuţi şi să nu-ţi arăţi iritarea, iar răceala să o surmontezi prin eforturi proprii. Nu trebuie să îţi permiţi să stai la serviciu peste program, motivând solicitarea şefului. Dacă mai priveşti ceea ce se întâmplă în suflet cu mare seriozitate, atunci această perioadă din viaţa de familie nu va fi finală. Trebuie să luptăm cu păcatul şi în această luptă ne vor ajuta Spovedania şi Împărtăşania. Domnul vă va dărui o nouă atitudine faţă de soţ. Fiecare familie adevărată ştie aceasta. Dragostea creştină iubeşte până la sfârşit, nu doar pentru un timp. Ea este statornică şi durabilă.

Dr. Dmitri Avdeev
(în volumul „Femeia şi problemele ei – perspectiva psihiatrului ortodox”, Sophia, 2010)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010

Despre dragoste sau "Dacă m-ai iubi, ai..."

Se vorbeşte mult în zilele noastre despre îmbunătăţirea vieţii de cuplu. Am citit şi eu multe articole pe această temă, dar sunt genul de om care degeaba îşi face liste de reguli ori citeşte tone de reţete, pentru că memoria nu mă ajută să pun în practică exact ceea ce citesc. Am nevoie de medicamente concentrate, pe care să le iau „o dată pe zi”.

Respectul. Şi, după lectura multor cărţi şi articole, baza a rămas tot Sfânta Scriptură. Într-un moment de cumpănă al vieţii mele, când toată „teoria” s-a disipat din mintea mea, singurul precept care mi-a rămas ca sprijin a fost „femeia să-şi respecte bărbatul” ("fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat" – Efeseni 5, 33)

”Sunt soţie”. Am auzit nu mai ştiu pe unde că „sunt călugăr” e un lucru pe care trebuie să şi-l spună un călugăr în fiecare dimineaţă, când se trezeşte. Că monahismul nu e un vot care se depune odată, la tundere şi asta ajunge pentru toată viaţa. Cred că, aplicat la viaţa de familie, „sunt soţie” e un lucru de care femeile căsătorite au nevoie să şi-l amintească în fiecare dimineaţă. Gândul acesta – „sunt soţie” – trăit conştient (în conformitate cu Taina Cununiei) poartă în el sămânţa seriozităţii cu care îmi asum rolul acesta. Şi poartă în el respectul pe care îl acord soţului, respect care e esenţial pentru bunul mers al unei căsnicii.

O soţie smerită nu are aşteptări de genul „Dacă m-ai iubi, ai…”. Soţia e cea care trebuie, mai întâi, să se plece soţului, într-o smerenie care nu o coboară, ci o ridică la demnitatea pe care o are. O soţie smerită (a nu se înţelege prin asta că tolerează un comportament abuziv) poate muta munţii din loc, prin soţul ei. Smerenia ei, baza respectului pe care îl are faţă de el, îl va face pe acesta să strălucească din iubire. Simţind respectul ei, el va putea să-şi exprime în realitate întregul potenţial pe care îl are, cu care l-a înzestrat Dumnezeu.
O soţie smerită nu are aşteptări. Nu va spune niciodată „dacă m-ai iubi, ai...” Ea respectă în cel pe care l-a ales, din dragoste, pe Însuşi Domnul (Efeseni 5, 22).

Cristina Sturzu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010