Violenţa în familie şi abuzul

Problema violenţei în familie şi a abuzului (care poate fi nu doar fizic, ci şi emoţional, verbal, financiar) este foarte des întâlnită, deşi adesea e bine ascunsă, pentru că familia în cauză devine mai puţin deschisă socialului. Pe de o parte ea este stigmatizată în ochii celorlalţi şi încearcă un sentiment de vină care o face să se izoleze; pe de altă parte, soţul violent nu doreşte ca soţia lui să întreţină relaţii sociale în cadrul cărora e posibil să îşi mărturisească suferinţa şi eventual să primească sprijin. Consecinţele abuzului sunt foarte grave, de aceea vom dedica acestui subiect o serie de articole. Începem, pentru a înţelege mai bine fenomenul, cu tacticile de manipulare a victimei, ciclul după care are loc repetarea actelor de violenţă şi efectele acestora asupra copiilor. Vom continua numărul viitor cu metodele duhovniceşti pe care le are în plus creştinul în această luptă.

Tactici de manipulare a victimei

În ciuda a ceea ce cred oamenii, violenţa domestică şi abuzul nu se datorează lipsei de control a abuzatorului asupra comportamentului său. De fapt, comportamentul abuziv şi violenţa constituie o alegere deliberată făcută de abuzator pentru a câştiga şi a menţine controlul total asupra victimei. În plus faţă de violenţa fizică, abuzatorii utilizează următoarele tactici pentru a-şi exercita puterea asupra soţiilor sau a partenerilor:

Dominarea – abuzatorii simt nevoia de a simţi că ei sunt stăpâni pe relaţie. Vor lua decizii pentru tine şi familie, îţi vor spune ce să faci, şi aşteptă să te supui indiscutabil. Cel care te abuzează te poate trata ca pe un servitor, copil, sau chiar ca pe un obiect al lui.

Umilirea - Abuzatorul va face tot ce-i stă în putinţă pentru a te face să te simţi prost, sau cu multe lipsuri. După toate acestea, daca crezi ca eşti lipsit de valoare şi de faptul că nimeni altcineva nu te vrea, este puţin probabil ca ţi-ar plăcea să pleci. Insultele, poreclele, umilirea şi înjosirea în public sunt toate arme ale abuzatorului, menite să erodeze respectul tău de sine şi a te face să te simţi lipsit de putere.

Izolarea - În scopul de a creşte gradul de dependenţă faţă de el, un partener abuziv te va îndepărta de lumea ta exterioară. Poate te va împiedica să-ţi vezi familia sau prietenii sau chiar să te avertizeze să nu mergi la muncă sau la şcoală. Este posibil să trebuiască să ceri permisiunea de a face ceva, de a merge undeva, sau de a vedea pe cineva.

Ameninţările - Abuzatorii utilizează frecvent ameninţările pentru a evita să fie părăsiţi de către victime sau pentru a le face să nu depună plângere împotriva lor. Abuzatorul te poate ameninţa că te răneşte sau că te omoară, pe tine sau copiii, alţi membrii ai familiei, sau chiar animale de companie. El poate, de asemenea, să ameninţe că se va sinucide, că va depune plângeri mincinoase împotriva ta sau că te va denunţa la serviciile de protecţie a copilului.

Intimidarea - Abuzatorul poate folosi o varietate de tactici de intimidare menite să te sperie spre a te supune. Astfel de tactici includ: imagini şi gesturi ameninţătoare, obiecte sparte în faţa ta, distrugerea locuinţei, rănirea animalului de casă, sau chiar apariţia armelor. Mesajul este clar: dacă nu te supui, consecinţele sunt violente.

Negarea şi învinovăţirea - Abuzatorii sunt foarte buni la a inventa scuze pentru ceea ce este nescuzabil. Ei vor da vina pentru comportamentul lor abuziv şi violent pe o copilărie nefericită, sau pe o zi proastă, şi chiar pe victimele abuzului lor. Abuzatorul poate minimaliza abuzul sau neagă faptul că s-a produs. Frecvent va comuta responsabilitatea pe tine: cumva, violenţa şi abuzul ar fi din vina ta.

www.helpguide.org
Traducere de Delia Hărşan

Ciclul violenţei în familie

Abuzul domestic ”alunecă” într-o schemă comună sau ciclu al violenţei:

Abuzul - Abuzatorul atacă printr-un comportament agresiv sau violent. Abuzul este un joc ”de-a puterea”, destinat să-i arate victimei "cine este şeful."

Vinovăţia - După episodul abuziv, abuzatorul se simte vinovat, dar nu pentru ceea ce i-a făcut victimei. Vinovăţia este în legătură cu posibilitatea de a fi prins si de a suporta consecinţele.

Conştientizarea sau scuzarea - Abuzatorul conştientizează ceea ce a făcut. Ar putea să vină cu un şir de explicaţii sau chiar să blameze victima pentru comportamentul său abuziv - orice pentru a muta responsabilitatea de la el.

Comportament "normal" - Abuzatorul face tot ce-i stă în putinţă pentru a recâştiga controlul şi a păstra victima în relaţie. El poate să acţioneze ca şi cum nimic nu s-a întâmplat sau încearcă să-şi utilizeze farmecul. Această fază paşnică de „lună de miere” poate să-i dea victimei speranţa că abuzatorul s-a schimbat cu adevărat de data aceasta.

Fantezie şi planificare - Abuzatorul începe să fantazeze despre cum să-şi abuzeze victima, din nou, petrecând timp îndelungat gândindu-se la ce a făcut aceasta greşit şi cum să o pună să plătească. Apoi face un plan de transformare a fanteziei în realitate.

Pregătire - Abuzatorul pregăteşte victima şi îşi pune planul în acţiune, creând o situaţie care să justifice abuzul asupra ei.

www.helpguide.org
Traducere de Delia Hărşan

Influenţe asupra dezvoltării copiilor

Într-o familie bântuită de violenţă, copiii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de bază (nevoia de siguranţă, de viaţă ordonată, de dragoste) sunt profund neglijate.
Funcţiile parentale nu mai pot fi împlinite. O mamă victimă a violenţei soţului este mai puţin capabilă să asigure îngrijirile de bază necesare copilului (hrană, casă, igienă, haine, sănătate fizică) sau să-l protejeze pe acesta de răniri, accidente, pericole fizice sau sociale. Copleşită de ruşine pentru ceea ce i se întâmplă, de sentimentul eşecului în cea mai importantă relaţie interpersonală, de teroare, de autoacuzaţii, femeia nu mai este capabilă de a juca nici unul din rolurile impuse de viaţa familiei.
Copiii care cresc în familii violente dezvoltă comportamente şi o condiţie fizică ce-i face uşor de recunoscut. Ei prezintă:

• Probleme fizice, boli inexplicabile, expuşi la accidente în casă şi în afara casei, dezvoltare fizică mai lentă;

• Probleme emoţionale şi mentale: anxietate mărită, simţământ de culpabilitate, frica de abandon, izolare, mânie, frica de răniri şi moarte;

• Probleme psihologice: neîncredere în sine, depresie, comparare cu viaţa mai fericită a colegilor;

• Probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la agresiunile celorlalţi, probleme cu somnul, incontinenţă urinară, bătăi, fuga de acasă, sarcini la vârste mici, relaţii pentru a scăpa de acasă, mutilare, consum de droguri şi alcool, comportament defensiv cu minciuna;

• Probleme şcolare - neîncredere, eliminare, schimbări bruşte în performanţele şcolare, lipsa de concentrare, lipsa de maniere sociale;

• Identificare cu eroi negativi.

Un lucru mai puţin luat în considerare până acum este faptul că în rândul tinerilor a crescut fenomenul sinuciderii, a tentativelor de suicid şi că pe primul loc în rândul cauzelor se află climatul familial deteriorat şi slaba comunicare în cadrul familiei.

www.politia.ro

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 40 - mai 2010

Postul verii, nou prilej de cultivare a inimii: Dă-ne nouă, Doamne, o inimă sănătoasă!

Nu cred că este cineva care îşi doreşte să fie rău, nefericit sau bolnav. Tânjim toţi după o stare de bine, de linişte interioară, dar uităm că acestea sunt posibile doar dacă avem o inimă netulburată.

De multe ori, poate şi pentru faptul că nu am simţit cum este să ai pace in inimă, nu depunem prea mult efort pentru a căpăta liniştea sufletului. Nimic însă nu se compară cu o inimă bună, o inimă care să te facă să îi cuprinzi în ea cu aceeaşi dragoste şi pe cei care te iubesc, dar şi pe cei care nu te plac. În cele din urmă, o inimă bună este o inimă sănătoasă, care face ca întreg trupul să fie sănătos; şi, astfel, cuvintele “minte sănătoasă în corp sănătos” să nu ni se pară doar o figură de stil.
O inimă bună îl ajută pe om să mute şi munţii din loc, să facă faţă cu uşurinţă şi celor mai grele situaţii. O inimă bună, precum era inima copilăriei noastre, se cultivă precum o recoltă bogată. Primăvara semeni şi, până la roadele culese în toamnă, depui efort. Mergi la grădină, uzi, smulgi buruienile, îngraşi pământul şi la final te bucuri de roade.

Anul acesta, primăvara a început în februarie. Trupul a postit, sufletul s-a rugat, inima l-a primit în ea pe Hristos, Care a transformat-o într-o inimă sănătoasă. Tot ceea ce trebuie să facem, este să nu o tulburăm din nou. Nu este lucru uşor, dar Duhul Sfânt ne va ajuta să păstrăm în noi Împărăţia lui Dumnezeu.

Să nu deznădăjduim dacă nu simţim încă pacea în inimă. În prag de vară, luni, 31 mai, va începe o altă perioadă în care inima poate fi cultivată. Să ne dorim o inimă bună, să cerem ajutorul lui Dumnezeu ca să ne transforme şi pe noi din Saul în Pavel, să postim, să ne rugăm, să mergem la biserică (cea mai potrivită grădină pentru transformarea inimii noastre) şi să avem convingerea că la final bucuria va fi deplină.

De mult folos ne va fi şi aceasta rugăciune pe care o regăsim in Psaltire, la sfârşitul catismei a unsprezecea:
“Străluceşte în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Doamne, lumina cea nestricăcioasă şi a cunoştinţei Dumnezeirii tale şi deschide ochii sufletului nostru spre cunoaşterea evanghelicelor Tale propovăduiri; pune întru noi şi frica fericitelor Tale porunci, ca astfel călcând cu totul poftele trupeşti, viaţă duhovnicească să petrecem, cugetând şi făcând toate ce sunt plăcute Ţie. Că tu eşti luminarea şi sfinţirea şi mântuirea sufletelor noastre şi Ţie slavă înălţăm: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi purururea şi în vecii vecilor. Amin.”

Adriana Popescu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 40 - mai 2010

Editorial: Criza fiului risipitor

Criza. O vorbă extrem de vehiculată. La începutul ei spuneam că e o păcăleală. Sau că nu poate fi chiar aşa. Au început însă şi greutăţile. Pentru unii mai devreme, pentru alţii mai târziu. Au venit apoi disponibilizările. Şomeri, mulţi şomeri. Restrângeri de activităţi, luptă cruntă pentru supravieţuire. Şi ne-am spus că e pe gata, ce se mai poate întâmpla? Ei, iată că se mai poate: reduceri de salarii pentru bugetari şi… scăderea pensiilor!
Ştim cu toţii vinovaţii: lăcomia bogaţilor şi ticăloşia politicienilor. Cei mari trag sforile, cei mici dansează la comandă. Dacă jocul se strică, cei mici plătesc. Unde e dreptatea?
Să ne gândim mai bine… Noi n-om avea nicio vină? Dacă facem ca cei care nici măcar nu ştiu de ce merg la Spovedanie, pentru că „n-am făcut nimic, n-am furat, n-am dat în cap la nimeni…”, sigur nu vom vedea nimic. Vinovaţi sunt ceilalţi!
Dacă vom fi însă sinceri şi vom scruta cu ochi curat viaţa noastră, e foarte posibil să descoperim că suntem fii risipitori care pasc porcii altora… Averea (toate darurile pe care ni le-a dat Domnul) ne-am cheltuit-o. Am avut foarte multe de achiziţionat, că doar trebuie să fim în rând cu lumea. Nu se mai poate trăi fără telefoane mobile (cel puţin unul pe membru de familie, musai schimbat din când în când, că doar tehnologia avansează) şi televizoare (mai multe, că doar cum o să stăm de exemplu în bucătărie fără să ne spele cineva pe creier, sau cum să ne jertfim dorinţa de a vedea ce se mai întâmplă în serialul preferat, atunci când acesta se suprapune cu alte preferinţe ale membrilor familiei?). Electrocasnice trebuie iarăşi să avem. Nu contează că facem pentru ele credite peste credite, ca nişte stăpâni ai lumii siguri că o să trăim până la adânci bătrâneţi, şi cu salarii mari pe deasupra. Trebuie să plătim şi birul stăpânului stomac, un dumnezeu rafinat care e tot mai pretenţios. Nu se satură niciodată, nu ştie să spună nu. Consumă mult şi se goleşte repede.
Am investit în toate aceste averi efemere munca noastră, energia, timpul scurt care ni s-a dat, viaţa noastră… Toate au fost mai importante decât sufletul, pentru că n-am avut dorinţa de a fi mai buni, de a da şi altora din ce am primit noi, de a fi chibzuiţi şi de a învăţa dreapta-socoteală. Nu ne-am dorit să ne apropiem de Creatorul care ne-a dat nouă toate, să Îi mulţumim în fiecare zi pentru ele, să ne cerem iertare de la El şi de la cei cărora le-am făcut rău, cu voie sau fără de voie. Am fost mai ocupaţi să criticăm, să vedem răul pe care îl fac ceilalţi, nebăgând în seamă că nu mai vedem bine din cauza bârnelor din ochii noştri. În loc să slujim Tatălui, care ne-a spus că dacă vom purta grija Împărăţiei lui Dumnezeu le vom primi pe toate celelalte, ne-am tocmit mai bine la stăpâni străini (mândria, lăcomia şi toate celelalte patimi). Şi iată-ne acum goi şi îngrijoraţi, pentru că nu ştim ce va fi.
Să nu uităm însă ceva: nu e niciodată prea târziu, Tatăl e mult milostiv şi iertător! Iar cel ce cunoaşte dragostea Lui, bucuria la care ne cheamă, şi se va încredinţa Lui pe sine şi toată viaţa lui, nu va mai cunoaşte disperarea, neliniştea sau îngrijorarea.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 40 - mai 2010

„Moda” ortodoxă

În general, felul în care te îmbraci este considerat o problemă personală. Mulţi spun: e treaba mea cum mă îmbrac! În realitate, atunci când trăim în societate felul în care ne îmbrăcăm nu ne priveşte doar pe noi, pentru că el îi afectează şi pe cei din jurul nostru. Câtă importanţă trebuie să acorde creştinul felului în care se îmbracă?

Comunicăm şi ne transformăm prin ceea ce purtăm
Rolul îmbrăcămintei a fost studiat foarte mult de-a lungul timpului, iar în ultima vreme s-a creat o adevărată filozofie de folosire a stilului vestimentar mai ales în domeniul profesional, multe companii având reguli stricte în acest sens. S-a constatat că înfăţişarea exterioară descoperă nu doar nivelul social, economic sau educaţional, ci vorbeşte şi despre caracterul persoanei. De aceea stilul vestimentar poate fi folosit pentru a transmite ceva anume. În plus, felul în care ne îmbrăcăm nu îi influenţează doar pe cei cu care ne întâlnim, ci şi pe noi înşine, pentru că într-o mare măsură devenim ceea ce purtăm, adică felul în care ne îmbrăcăm ne influenţează comportamentul.

Hainele poartă întotdeauna un mesaj
Vestimentaţia este deci o problemă serioasă, chiar dacă mulţi consideră că important este „ce avem în suflet, nu exteriorul”. Această atitudine duce la extreme:
- fie de exemplu ne îmbrăcăm strălucitor, arătând o grijă excesivă pentru trup şi podoabe, considerând că putem fi curaţi şi smeriţi în ciuda acestora,
- fie ne îmbrăcăm neglijent şi chiar murdar, ceea ce arată o lipsă de respect pentru ceilalţi şi pentru trupul pe care ni l-a dat Dumnezeu.
De ce ne îmbrăcăm într-un anume fel? "Conştient sau inconştient, spune William Thourlby – un recunoscut consilier în îmbrăcăminte, hainele pe care le purtăm descoperă nişte lucruri pe care vrem ca lumea să le creadă despre noi înşine." Ne îmbrăcăm deci pentru alţii mai mult decât pentru noi înşine.
Unii se îmbracă pentru a-şi arăta hainele frumoase, alţii se îmbracă extrem de simplu pentru că vor să convingă lumea despre smerenia lor. Şi unii şi alţii suferă de mândrie. Apoi, dacă problemele noastre sufleteşti ne determină să căutăm cu orice preţ acceptarea societăţii, ne vom îmbrăca cum ne dictează aceasta, pentru a plăcea şi a fi acceptaţi de ceilalţi. Uităm cu totul ce ne spune Dumnezeu despre aspectul exterior.

Criteriile vestimentare ale creştinului
Din sfaturile pe care le găsim în Scriptură sau în scrierile Sfinţilor Părinţi, putem sintetiza că înfăţişarea noastră trebuie să fie îngrijită, ordonată, potrivită, astfel încât nimeni să nu fie tulburat de ea. Criteriile după care ar trebui să se orienteze creştinul în alegerea îmbrăcămintei sunt:

• 1. modest

Modestia înseamnă lipsa opulenţei, a exagerărilor, a grijii excesive pentru anumite aspecte (bijuterii, cosmetice, coafuri, accesorii etc.).

• 2. decent

Acest aspect se referă în mod special la femeie, din cauza puterii pe care o are aceasta de a influenţa prin vizual. Cum poate o femeie creştină să arate respect faţă de Dumnezeu, faţă de oameni şi faţă de sine prin îmbrăcămintea sa? Îmbrăcându-se cu decenţă, cu sensibilitate, fără a cauza ruşine sau stânjeneală lui Dumnezeu sau oamenilor care o privesc. Intervin aici două probleme:

• - în dorinţa de a câştiga atenţia şi iubirea bărbatului, femeia crede că îmbrăcându-se după cerinţele modei, impresionând cu fizicul ei, va reuşi acest lucru. Uită că nu face decât să se auto-transforme într-un obiect; foarte râvnit, ce-i drept, dar aruncat după utilizare.
• Îmbrăcarea după modă ne aruncă de multe ori în abisuri periculoase, pentru că moda are o filozofie perversă. Mary Quant, designerul care a inventat fusta mini, spunea că scopul ei ca şi creatoare de modă este de „a îmbrăca pe femei astfel încât bărbaţii să fie provocaţi să le strângă în braţe”. La întrebarea „Care este scopul modei?”, răspunsul ei a fost prompt: „sexul”. Să ţinem deci cont, înainte de a reduce din lungimea fustelor şi de a coborî talia pantalonilor, că scopul modei este de a-şi vinde produsele prin exploatarea puternică a pornirilor biologice, prin expunerea unor haine care hrănesc mândria şi apetitul sexual.
• - de multe ori adolescentele şi tinerele nu cunosc îndeajuns psihologia masculină şi faptul că bărbatul, spre diferenţă de femeie, este excitat prin simţul văzului. De aceea hainele mulate, ca să nu mai vorbim de cele care lasă descoperită o mare parte a corpului, sunt o adevărată provocare pentru el şi are nevoie de o mare tărie sufletească pentru a nu fi tulburat. Iar Hristos ne spune clar: „oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.” Sigur că nu suntem vinovate pentru mizeria mintală de care poate suferi un bărbat, însă să nu uităm nici că suntem răspunzătoare pentru adulterele cauzate de ceea ce purtăm şi cât arătăm.

Cele două criterii nu exclud deci curăţia, îngrijirea şi eleganţa (în sensul ei de bun gust şi graţie). Femeia creştină este chemată să se îmbrace modest nu pentru a fi mai puţin atractivă, ci pentru a păstra şi proteja ceva ce este fragil şi care poate fi uşor pierdut: intimitatea destinată soţului ei. A te îmbrăca modest şi decent înseamnă că hainele vor acoperi în mod suficient corpul, astfel ca alţii să nu fie stânjeniţi sau ispitiţi.

O problemă de convingere
Deşi aspectul exterior este extrem de important, trebuie să avem grijă să nu cădem în altă capcană, aceea de a aplica celorlalţi cu forţa anumite criterii. Sunt mulţi care încearcă să corecteze mereu viaţa altora atacând ceea ce ei consideră că sunt obiceiuri rele. Să nu uităm că în drumul nostru pe Cale ne aflăm pe diferite trepte de înţelegere. Iar schimbarea stilului vestimentar este o consecinţă a convertirii sufletului de către iubirea lui Dumnezeu, nicidecum o cauză sau un început.
Dacă ne dorim să fim creştini nu doar cu numele, şi să trăim fiecare clipă în prezenţa lui Dumnezeu, înfăţişarea exterioară va fi un martor tăcut şi fidel al identităţii noastre creştine. Ea va transmite lumii că noi trăim pentru a-L slăvi pe Dumnezeu şi nu pe noi înşine.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 40 - mai 2010

Dumnezeu ne învaţă să ne rugăm: Rugăciunea Tatăl nostru

După ce numărul trecut am vorbit despre rugăciune – convorbirea omului cu Dumnezeu, continuăm cu cea mai cunoscută şi mai răspândită rugăciune, rostită pentru prima dată de Iisus Hristos şi predată ucenicilor Săi: rugăciunea Tatăl nostru, numită şi Rugăciunea domnească.

Direct de la Domnul
Rugăciunea Tatăl nostru este o rugăciune pe care ne-a dat-o Domnul Hristos. Ea este consemnată în două din cele patru Evanghelii. În Evanghelia de la Matei, capitolul 6, în contextul Predicii de pe munte, şi în Evanghelia de la Luca, în capitolul 11, unde se spune că ucenicii au venit la Mântuitorul şi i-au cerut să-i înveţe să se roage. Iar Domnul i-a învăţat rugăciunea Tatăl nostru. Varianta de la Matei este puţin diferită de cea de la Luca şi e cea care a fost consacrată şi folosită în cultul Bisericii noastre.

Ştim ce spunem atunci când ne rugăm?
Această rugăciune este cea mai răspândită rugăciune, o spunem de la tinereţe până la bătrâneţe. Dar de multe ori rostim această rugăciune în mod mecanic, fără atenţie la cuvintele ei. Spunem cuvintele ca o formulă, în care ne punem nădejdea la vreme de necaz. Sunt chiar oameni care o spun fără să înţeleagă cuvintele pe care le rostesc. Însă rugăciunea ne obligă la o anumită atitudine, la o anumită conduită a vieţii noastre. De aceea este foarte important să înţelegem ce spunem atunci când ne rugăm. Vom face aici referire pe scurt la fiecare cuvintele rugăciunii Tatăl nostru.
Această rugăciune este alcătuită dintr-o invocare: Tatăl nostru Care eşti în ceruri, şapte cereri: 1) sfinţească-se numele Tău, 2) vie împărăţia Ta, 3) facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. 4) Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi 5) şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri 6) şi nu ne duce pe noi în ispită 7) ci ne izbăveşte ce cel rău. Şi o încheiere: Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin. (Mt. 6, 9-13)

Fii ai aceluiaşi Tată şi fraţi între noi
Invocarea Tatăl nostru Care eşti în ceruri ne dă mare mângâiere, dar ne şi responsabilizează. În cadrul Sfintei Liturghii, cu puţin timp înainte de primirea împărtăşirii cu Sfintele Taine, tocmai ca pregătire pentru această primire a Trupului şi Sângelui lui Hristos, rostim rugăciunea Tatăl nostru. Iar înainte de a o rosti există o alcătuire de rugăciune pe care o spune preotul şi prin care cerem de la Stăpânul şi Dumnezeul Cel ceresc să ne dea vrednicia de a-L numi Tată. Acesta este un dar al lui Dumnezeu şi înţelegem că El ne-a înfiat pe noi, făpturile sale şi astfel niciodată nu mai putem fi orfani, pierduţi, lăsaţi în voia determinărilor acestei lumi. Avem un Tată în ceruri. Consecinţa acestei înfieri este faptul că noi suntem fraţi între noi, fraţi cu toţi creştinii. Avem acelaşi Tată şi acelaşi sânge, căci sângele nostru este amestecat cu Sângele lui Hristos primit prin Sfânta Împărtăşanie. Ne comportăm noi ca fraţii unii cu alţii? Ni s-au făcut străinii ca nişte rude după trup?

Gânduri şi cuvinte sfinte
Sfinţească-se numele Tău este prima cerere. Dumnezeu este Sfânt. Spunem la biserică: Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru... Cântăm: Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare Sfinte fără de moarte.... sau Nu este Sfânt precum Tu, Doamne, Dumnezeul nostru... Dumnezeu este Sfânt dar totuşi cerem să se sfinţească numele Său. De ce? Pentru ca să se sfinţească şi în noi înşine. Cerem să se sfinţească numele Său în sufletele şi în viaţa noastră. Să avem gânduri şi cuvinte sfinte, gânduri şi cuvinte cuviincioase, gânduri şi cuvinte de preamărire. În mod practic se sfinţeşte numele lui Dumnezeu în noi atunci când Îi pomenim numele, atunci când Îl invocăm în rugăciuni scurte: Doamne ajută-le! Doamne miluieşte-ne! Doamne vindecă-l! Doamne curăţeşte-mă!

Împărăţia dinlăuntrul nostru
Vie împărăţia Ta este a doua cerere. Aceasta este o chemare şi o dorinţă de a se instaura Împărăţia lui Dumnezeu în lumea aceasta dar şi în noi înşine, căci a spus Domnul Iisus Hristos: Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru (Lc. 17, 21). Iar împărăţia lui Dumnezeu se instaurează în sufletul celui care Îl are pe Dumnezeu ca Împărat al vieţii sale şi face voia Lui. Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri (Mt. 7, 21).

Bucuria din cer să fie şi pe pământ
Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ este a treia cerere şi prin aceasta vrem să se facă voia lui Dumnezeu de către oameni pe pământ aşa cum se face de către îngeri în ceruri. Aşa cum îngerii au preocuparea şi bucuria de a face voia lui Dumnezeu, şi noi să împlinim pe pământ voia Lui, ca să avem bucurie. Voia lui Dumnezeu este ca toţi oamenii să se mântuiască (I Tim. 2, 4) şi noi, dacă vrem să facem voia lui Dumnezeu, trebuie să lucrăm la a noastră mântuire.
Într-un mod personal, cuvintele precum în cer aşa şi pe pământ putem să le raportăm la gândurile şi la faptele noastre. Aşa cum vreau să fac voia lui Dumnezeu în cerul gândurilor mele tot aşa să împlinesc şi cu pământul faptelor mele voia lui Dumnezeu. Să nu fie contradicţie între cerul şi pământul sufletului meu, între ceea ce gândesc că e bine să fac şi ceea ce fac de fapt.
(va urma)

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 40 - mai 2010