Remediu naturist pentru creşterea imunităţii şi lupta împotriva bolilor sezonului rece

• - 500 g miere de salcâm;
• - 6 lămâi
• - o cană de măceşe (sau cătină) proaspete bine spălate (pentru un efect maxim) sau măceşe uscate mărunţite, sau pudră de măceşe.

Se zdrobesc măceşele la robot, cu maşina de tocat sau cu ciocanul de bătut carne (puse în tifon), cât de bine se poate. Lămâile se spăla foarte bine (dacă sunt din recolta proprie); cele cumpărate se curăţă de coaja care este tratată cu chimicale. Se mărunţesc lămâile la robot sau cu maşina de tocat şi se pun împreună cu măceşele într-un borcan de sticlă încăpător. Se adaugă mierea şi se amestecă bine cu o lingură din lemn. Nu se foloseşte nimic metalic la prepararea acestui remediu, pentru a împiedica oxidarea. Se aşează borcanul în bucătărie pe dulap şi se agită de câteva ori pe zi. După 10 zile se poate consuma din preparat câte o lingură dimineaţă, pe stomacul gol, sau înaintea meselor, în caz de răceli sau gripă. Este foarte eficient iarna, în tratarea răcelilor, în cazul copiilor slăbuţi care nu au poftă de mâncare, în convalescenţă, avitaminoză şi infecţii.
În paralel este indicat să se consume fructe şi legume proaspete sau sub formă de suc, precum şi infuzii călduţe din plante (mentă, pătlagină, sunătoare, cimbrişor de munte, muşeţel, tei, coada şoricelului, lavandă etc.).

Reţetă oferită de doamna Marilena Vlădoianu, Craiova

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 23 - decembrie

Biserica „Sf. Nicolae” din Cincu

Aflată la 21 de kilometri de Făgăraş, comuna Cincu se află pe un teritoriu deluros, cu multe păduri. Aici, cultura săsească îmbinată cu tradiţiile românilor au dat un aer aparte zonei. Localitatea, care şi-a păstrat până astăzi aspectul de mic oraş, a fost întemeiată de coloniştii saşi la mijlocul secolului al XII-lea. În anul 1927 număra cu puţin sub 2500 de suflete, jumătate saşi, jumătate români, dar şi alte confesiuni, în localitate existând şi azi patru biserici – urme ale convieţuirii pe aceste plaiuri a diferitelor confesiuni. Astăzi, după plecarea unei mari părţi din populaţia de naţionalitate germană, numărul locuitorilor nu mai atinge faima de altădată şi doar comunitatea ortodoxă are un preot paroh stabil. Biserica ortodoxă „Sf. Nicolae” a înflorit în ultimii doi ani, după venirea părintelui Florin Butum la cârma parohiei, la începutul lui 2007. Părintele este cel care ne povesteşte pe scurt istoria locului.

Comuna Cincu este aşezată la jumătatea drumului principal Făgăraş - Agnita, aproape de defileul Oltului. În trecut a avut în proporţie egală locuitorii, saşi şi români, coloniştii saşi fiind aduşi aici în secolul al XII-lea, cu scopul de a apăra sudul Transilvaniei de invazii. Cu timpul, localitatea s-a dezvoltat foarte mult, devenind unul din cele şapte Scaune săseşti ale provinciei Sibiului. Datorită statutului lor juridic superior, saşii provinciei au dobândit de timpuriu o poziţie privilegiată.
Războaiele de tot felul care au urmat au redus numărul românilor foarte mult. În anul 1698, Cincu număra numai 28 de familii, cu circa 140 de suflete, iar anul 1733 doar 90 de suflete, conform statisticii episcopului unit Inochentie Micu.
În anul 1750, Cincu e scaun protopopesc cu câteva parohii dependente, având 83 de familii ortodoxe fără preot, număr care se va păstra şi în anii următori. Peste patru decenii şi mai bine, respectiv în anul 1805, o nouă statistică arată că în Cincu erau 260 de familii, o biserică ortodoxă şi doi preoţi ortodocşi: Vasile Paicu şi Vasile Nicu, hirotoniţi în Transilvania, primul în 1761, al doilea în 1791. Creşterea populaţiei româneşti s-a datorat faptului că saşii au avut nevoie tot mai accentuată de braţe de muncă, pentru lucrarea întinselor domenii, braţe pe care le-au găsit în satele din Ţara Făgăraşului.
Biserică ortodoxă, cu hramul „Sfantul Nicolae”, a fost construită în anul 1815. Este aşezată la intrarea în cimitir, în sudul localităţii, parte în care locuiau în trecut românii, saşilor revenindu-le partea de nord. Ctitorii lăcaşului de cult au fost obştea satului. Biserica a fost ridicată în stilul bizantin, cu elemente gotice. Are formă de navă, cu pereţii construiţi din piatră şi cărămidă, plafonul drept, cu grinzi de lemn, şi pardoseală din scândură de brad. Nu are pictură interioară sau inscripţii exterioare, fiind zugrăvită cu motive naţionale.
De-a lungul timpului lăcaşul de cult a cunoscut mai multe etape de restaurare. În anul 1907, sub păstorirea preotului Ioan Mihu, a fost construit turnul în forma actuală. În 1927, sub păstorirea preotului Gheorghe Coanta, s-au înnoit duşumelele şi a fost zugrăvit, iar în 1947, sub preotul Hariton Eşeanu s-a zugrăvit din nou. În anul 1954, sub păstorirea preotului Leon Moldovan, s-a reparat acoperişul, s-a zugrăvit în interior şi s-a introdus curentul electric. În 1967 s-a reparat Sfântul Altar şi s-a zugrăvit interiorul întregii biserici.
Parohia ortodoxă numără peste 450 de familii, formând o comunitate închegată cu ajutorul căreia, începând din 2007, biserica a intrat în reparaţii capitale în vederea pictării şi sfinţirii acesteia.
La altarul acestei biserici au slujit ca preoţi titulari, începând cu anul 1761: Vasile Paicu, Vasile Nicu, Eftimie Stângu, Ignatie Mandocea, Iosif Mihu, Ioan Mihu, Gheorghe Coanta, Hariton Eşeanu, Leon Moldovan, Virgil Vasu şi Florin Adrian Butum.

Pr. paroh Florin Adrian Butum

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 23 - decembrie

Editorial: Gânduri la început de post…

Prin venirea lui Hristos în lume, Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat de noi, pentru ca noi să ne apropiem de Dumnezeu. Prin faţa umană a Fiului veşnic al lui Dumnezeu devenit Om, Dumnezeu şi-a întors pentru veşnicie faţa către oameni, pentru ca oamenii să-şi întoarcă veşnic faţa spre Dumnezeu.
O clipă de pocăinţă poate răscumpăra timpul pierdut, când se restabileşte comuniunea cu Dumnezeu, sau o clipă poate pierde un timp bun de o viaţă întreagă, când în ea se săvârşeşte, prin păcat, despărţirea de Dumnezeu. În timp ce Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece ucenici ai lui Iisus, şi-a pierdut mântuirea, prin trădare, tâlharul de pe cruce, prin pocăinţă, a câştigat printr-o clipă Împărăţia lui Dumnezeu, căci lui i-a spus Iisus pe Cruce: „…astăzi vei fi cu mine în Rai” (Luca 23, 43).
Iată de ce timpul postului, al pocăinţei şi al rugăciunilor intense dinaintea marilor sărbători este un timp al răscumpărărilor, al înnoirii şi al sfinţeniei vieţii.
Într-o vreme în care libertatea este înţeleasă foarte adesea cu rătăcirea de la adevăr sau cu libertatea de a face răul şi nu binele, vremea postului ne cheamă să redescoperim că liber cu adevărat este numai omul care iubeşte pe Dumnezeu şi pe semenii săi.
Într-o vreme în care violenţa şi patimile trupeşti au devenit o obsesie şi un idol propovăduit cu frenezie prin mijloacele de comunicare în masă, vremea postului ne cheamă să descoperim nu plăcerile căderii în păcat, ci bucuria ridicării prin pocăinţă şi viaţă sfântă. Unde se înmulţeşte păcatul, slăbeşte iubirea curată. Dar cine caută sfinţenia găseşte pacea sufletului.
Într-o vreme în care se înmulţeşte boala şi întristarea, sărăcia şi însingurarea, vremea postului ne cheamă să alinăm, cu cuvântul şi cu fapta, suferinţa şi să aducem bucurie celor neajutoraţi şi singuri.
Hristos Iisus are nevoie de mâinile noastre, de dărnicia şi de iubirea noastră ca lumea din jur să simtă mai mult şi să vadă mai clar cât de mare este iubirea lui Dumnezeu pentru oameni.
Ne stă înainte Betleemul. Să ne bucurăm, dar, şi să ne gătim să-i fim oaspeţi şi gazde deopotrivă, să facem din inima noastră peşteră şi iesle a rămânerii în noi a lui Hristos.
La Naşterea Domnului fiecare din făpturile zidite de Dumnezeu aduce câte ceva: îngerii, cântarea, cerurile, steaua, magii, darurile, păstorii, minunarea, pământul, peştera, pustiul ieslea, iar tu, tu, cititorule, ce aduci?

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 22 - noiembrie 2008

Mâncarea care ne dă bucurie

Perioadele de post, precum este şi cea pe care o parcurgem acum, în postul Crăciunului, pot reprezenta, pentru cei care „se prind în joc”, o provocare neaşteptat de interesantă şi de asemenea, pentru cei care le parcurg cu sinceritate şi zel, o adevărată „transfuzie” de viaţă nouă care invadează cu intensitate vinele vieţii noastre duhovniceşti.
Sub aspect exterior, perioada postului nu ne prezintă lucruri sau fapte spectaculoase. Ni se propune, simplu, respectarea unui program de alimentaţie care exclude alimentele de provenienţă animală: carnea, laptele sau ouăle. Acestea sunt înlocuite cu pâinea, uleiul, legumele si fructele care abundă în acest anotimp; şi, în plus, peştele, care se manâncă atât de des în postul Crăciunului. Departe însă de a ne slei puterea de muncă şi pofta (sănătoasă) de viaţă, această schimbare de alimentaţie, adoptată pentru o perioadă determinată, ne învaţă măsura înfrânării şi ne dăruieşte energie pentru o viaţă un pic mai înaltă, un pic mai orientată spre lucrurile dumnezeieşti. Poate părea puţin mai greu sau neobişnuit la început, dar nu după mult timp se poate simţi un trup mai uşor şi un suflet mai...uşurat, şi deci un confort al întregii fiinţe.
Şi totuşi, postul de mâncare este abia învelişul cel mai din afară a ceea ce ni se propune de fapt în perioada de post. Pentru că, uşurându-ne puţin trupul printr-o alimentaţie potrivită, suntem chemaţi la o lucrare cu mult mai interesantă şi plină de miez: lucrarea lăuntrică. Cine se lasă condus pe acest drum va rămâne uimit de ceea ce va descoperi la capăt.
Lucrarea lăuntrică de care aminteam nici măcar nu este un lucru aşa greu şi anevoios cum s-ar putea crede la prima vedere. Nu trebuie să mutăm munţii, nici să ne închipuim că acum, în post, ar trebui să devenim experţi în rugăciune, precum părinţii din pustie. Nu. Noi avem o lucrare şi o cale simplă şi sigură: Taina Spovedaniei şi apoi Sfânta Împărtăşanie. Atât ne trebuie: să avem puţină deschidere, să acceptăm provocarea aceasta care ne promite uşurare şi confort sufletesc nemincinos, temeinic; să facem pasul acesta, mergând în scaunul Spovedaniei pentru a-L întâlni acolo pe Dumnezeul cel adevărat şi bun care iartă şi dă uşurare de toată ruşinea, apăsarea sufletească şi greşeala, şi ne curăţeşte ca pe nişte copii, şi ne îmbracă din nou în cinste ca pe nişte fii de împărat. Iar după mărturisire, să îndrăznim, prin dezlegarea preotului duhovnic, să ne apropiem şi de Sfânta Împărtăşanie.
Când ne vom fi împărtăşit cu Trupul şi Sângele Domnului, să ştim că abia atunci am împlinit cu adevărat rostul postului, al postului Crăciunului şi al oricărui alt post! Căci dacă noi renunţăm la mâncarea cea lumească, nu o facem doar de dragul renunţării, ci o facem ca să mâncăm o altă mâncare, pe cea dumnezeiască. De aceea postul nu înseamnă renunţare şi tristeţe (din cauza privării de hrană grasă şi plăceri), ci înseamnă umplere, belşug şi bucurie (din cauza harului primit prin deschiderea inimii şi Sfintele Taine).
De aceea, în mod paradoxal postul înseamnă mâncare, nu lipsa mâncării. Şi prin această mâncare (Sfânta Împărtăşanie), postul înseamnă bucurie, nu tristeţe, postul înseamnă uşurare şi zbor duhovnicesc, nu povară şi aplecare spre pământ. Postul este o lucrare fundamental pozitivă.
Să mâncăm aşadar, şi să ne bucurăm!

Amalia Răibuleţ

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 22 - noiembrie 2008

Adevărul despre „Moş Nicolae”

Moş Nicolae - ca şi Moş Crăciun - a ajuns o figură de legendă în care nu mai crede nimeni în afară de copii. Dacă sărbătoarea lui Moş Crăciun se suprapune cu cea a Naşterii Domnului, Moş Nicolae este aşteptat cu ocazia prăznuirii sfântului cu acelaşi nume. Din păcate, mai ales pentru cei ce nu cunosc şi nu cinstesc pe sfinţi, Moş Nicolae a ajuns să domine atmosfera sărbătorii din 6 decembrie – şi mai cu seamă ajunul ei, reuşind uneori să arunce irealitatea existenţei sale chiar asupra Sfântului Nicolae. Pentru creştinul ortodox lucrurile stau altfel.

Sărbătoarea din 6 decembrie, a Sfântului Ierarh Nicolae, stă la loc de mare cinste în inima multor creştini. Pe bună dreptate sfântul al cărui nume înseamnă „biruitor de popor” a cucerit evlavia creştinilor de pretutindeni.

Ales de Dumnezeu
Sfântul Nicolae s-a născut în primele veacuri creştine în Asia Mică, într-o familie evlavioasă, în urma multor rugăciuni. Încă din vremea prunciei, se manifestă în el în chip deosebit înfrânarea, dragostea de Dumnezeu, curăţia sufletească şi lipsa preocupărilor lumeşti. Tânăr, se călugăreşte, împarte avutul său celor săraci, este hirotonit preot iar mai apoi, în chip minunat, este ales episcop al Mirei Lichiei. În perioada domniei împăraţilor romani Diocleţian şi Maximian suferă prigoană şi chiar temniţă. În anul 325, participă la primul Sinod ecumenic, la Niceea, apărând cu multă râvnă adevărul credinţei creştine. Moare la adâncă bătrâneţe, la Mira, în jurul anului 345. Sfintele sale moaşte sunt izvorâtoare de mir şi se află la Bari, în sudul Italiei.

Un sfânt printre oameni
Deşi era deosebit de smerit, Sfântul Nicolae a dobândit iubirea şi preţuirea multora. Puterea lui Dumnezeu strălucea în fiinţa lui, dar se manifesta generos şi în faptele sale. Sfântul Nicolae era atât de plăcut lui Dumnezeu, încât încă din timpul vieţii săvârşea minuni, arătându-se deseori în vedenie celor la care îl trimitea pronia dumnezeiască. De asemenea, venea în ajutorul celor care, aflaţi în nevoi, îi invocau numele. Blând şi deopotrivă zelos pentru credinţă, Sfântul Nicolae este cunoscut mai ales pentru generozitatea sa ieşită din comun, pentru graba cu care sărea în ajutorul celor din nevoi.

Aproape de noi, peste timp
Cultul Sfântului Nicolae s-a răspândit treptat, acesta devenind un sfânt foarte popular. „Marele făcător de minuni”, cum a rămas în memoria vie a Bisericii, împarte în orice timp şi loc, cu generozitate, darurile sale, fiind deosebit de iubit şi des invocat de către cei credincioşi.
Astfel este perceput în Biserică Sfântul Nicolae şi el este adevăratul „Moş Nicolae” al ortodocşilor.

Amalia Răibuleţ

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 22 - noiembrie 2008