Editorial: Măreţia celor mici întru Hristos

În prima lună a anului care a început l-am sărbătorit pe Sf. Ioan Botezătorul, cel despre care însuşi Mântuitorul mărturiseşte că „între cei născuţi din femeie nu s-a ridicat unul mai mare decât Ioan Botezătorul.” Domnul face însă o remarcă care şochează: „totuşi cel mai mic întru Împărăţia Cerurilor este mai mare decât el”.
Cum trebuie înţeles acest cuvânt şi ce înseamnă el?
Sf. Ioan Botezătorul aparţine Legii celei vechi şi încheie şirul profeţilor şi oamenilor drepţi ai Vechiului Testament. O dată cu venirea Domnului ia chip Împărăţia lui Dumnezeu, adică Biserica, întemeiată în chip nevăzut pe Cruce, în Vinerea Mare, iar în chip văzut la Rusalii, în ziua Pogorârii Sfântului Duh.
Cântările liturgice de la Botezul Domnului glăsuiesc această uimire ce a cuprins cerul şi pământul: „Cum, Ioane, tins-ai dreapta ta pe Capul Creatorului de care se cutremură toate?” Ele pun în evidenţă marele privilegiu de care s-a bucurat Sf. Ioan care, deşi creatură fiind, se atinge de „creştetul Celui ce stăpâneşte toate”, adică de Dumnezeu.
Pentru cei din Legea Harului însă „Dumnezeu rânduise ceva mai bun”, spune Sf. Ap. Pavel (Evr. 11,39). Noi, cei botezaţi în numele Sfintei Treimi, nu avem doar şansa de a ne atinge de Domnul, cum a făcut-o Sf. Ioan Botezătorul. Noi însuşi Trupul, însuşi Sângele Său îndrăznim să-l atingem cu buzele noastre, dar nu numai să-L atingem, ci să-L avem în noi, prin Taina Sfintei Euharistii, şi avându-L în noi El „intră în alcătuirea mădularelor noastre şi întru toate încheieturile, în rărunchi şi în inimă” cum spunem în rugăciunea de după Împărtăşanie.
Vă daţi seama ce şansă, ce privilegiu a dat Dumnezeu fiilor oamenilor? Aceştia să-L aibă în ei şi să se hrănească cu Trupul şi Sângele Fiului Său, într-o unire tainică, ce priveşte sufletul şi trupul nostru deopotrivă. De aceea spune Mântuitorul că „cel mai mic întru Împărăţia Cerurilor este mai mare” decât Ioan Botezătorul, pentru că noi nu doar ne atingem de Mântuitorul, ci Îl luăm întreg în noi, în Sf. Împărtăşanie.
Acest dar al unirii cu Hristos este şi o responsabilitate. Iar această responsabilitate este foarte mare: „Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de Trupul şi de Sângele Domnului (I Cor. 11,27). „Cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului. (I Cor 11, 29).
Aşadar să luăm aminte la această măreţie la care am fost chemaţi, dar să luăm aminte şi la felul cum onorăm această chemare. Dacă neascultările Legii vechi erau grabnic pedepsite „cu cât mai aspră fi-va pedeapsa cuvenită celui ce a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, şi a nesocotit sângele testamentului cu care s-a sfinţit, şi a batjocorit duhul harului.” (Evrei 10,29).
Aşa că „Cine are urechi de auzit, să audă”!

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 13 - februarie 2008

Invitaţie la cunoaşterea Triodului

Pentru foarte mulţi oameni ai societăţii contemporane, timpul este un duşman feroce. De ce? Pentru că este ireversibil. Copilăria odată trecută nu o mai poţi retrăi, adolescenţa şi tinereţea nu se vor mai întoarce niciodată în viaţa noastră, iar bătrâneţea care se iveşte la orizont ne atrage atenţia asupra finalităţii acestui timp fizic liniar. Cu alte cuvinte timpul meu se apropie de sfârşit. Şi atunci este firesc să-mi fie teamă de scurgerea galopantă a timpului.

Timpul liturgic – gust de veşnicie
Dar iată că Biserica vine în întâmpinarea noastră cu o alternativă reală a unui timp fără sfârşit: timpul liturgic. Acest timp liturgic, prin ciclicitatea lui, prin repetiţia rituală continuă, ne introduce într-o altă lume, la fel de reală cu cea pe care o trăim. Spre deosebire de timpul fizic, timpul liturgic ne oferă posibilitatea infinitului, nesfârşitului. De aceea omul religios trăieşte în paralel cu timpul fizic realitatea Împărăţiei lui Dumnezeu încă din lumea aceasta. Omul care se implică în trăirea unui timp liturgic al Bisericii, nu se mai teme de curgerea ireparabilă a timpului. Căci pentru el scurgerea timpului fizic îl apropie de adevărata viaţă.
Atât de frumos spunea Părintele Stăniloae că timpul este ''intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul nostru''. De aceea vă fac şi eu invitaţia de a pătrunde împreună în tainele timpului liturgic al Bisericii, pentru a ne hotărî să trăim perioada Triodului care se apropie cu paşi repezi altfel decât am făcut-o până acum.

Pregătirea: cercetarea sufletului
Anul acesta perioada Triodului începe pe data de 17 februarie şi se va încheia pe data de 26 aprilie. În această perioadă a anului, Biserica ne cheamă la o cercetare amănunţită a sufletului nostru, având ca idee centrală pocăinţa. Însăşi aşezarea celor 10 duminici într-o ordine graduală ne arată calea unui urcuş duhovnicesc de la starea de acceptare a păcătoşeniei noastre, prin pocăinţă, la starea de curăţie trupească dar în special sufletească.

Primele patru duminici premergătoare Postului Mare ne pregătesc pentru acest urcuş spiritual. Prima Duminică, a Vameşului şi a fariseului, mă face să înţeleg că prima treaptă pe care trebuie să o urc este smerenia în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Nu pot să fiu smerit decât acceptând că Dumnezeu este „Stăpânul vieţii mele”, aşa cum spune Sfântul Efrem Sirul, alergând spre sfânta biserică şi îngenunchind în faţa Sfântului Altar la fel ca şi vameşul.

A doua treaptă mi se descoperă în Duminica Fiului risipitor. Acum înţeleg marea iubire a lui Dumnezeu, Care cu braţele deschise mă primeşte atunci când mă întorc la El. Nu e de ajuns să-mi recunosc greşelile, ci trebuie să mă întorc cu faţa către Dumnezeu şi să-l rog să mă primească din nou. Întoarcerea mea trebuie însă să fie în acelaşi timp şi o întoarcere fizică în casa lui Dumnezeu, în Biserică, acolo unde Tatăl mă aşteaptă.

Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi mă face să conştientizez marele dar pe care Dumnezeu mi-l oferă atunci când eu împlinesc faptele bune pe care El le cere de la mine, acela de a ajuta pe semenii mei. Iar darul este dobândirea bucuriei şederii lângă Hristos în ceruri. Dar îmi pune în faţă şi reversul, dacă nu săvârşesc faptele bune: pierderea comuniunii cu Hristos şi cu sfinţii săi.

În Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, ni se cere să iertăm pe cei care ne greşesc dacă şi noi vrem să fim iertaţi, ni se arată felul în care trebuie să postim şi datoria de a ne îndepărta de averile materiale.

Duminici spre Înviere
În Postul Mare ni se pun în faţă următoarele trepte pe care trebuie să le suim dacă vrem să dobândim o adevărată curăţire spirituală.

În prima duminică, Duminica Ortodoxiei, ni se atrage atenţia asupra faptului că nu putem dobândi mântuirea decât fiind păstrători şi împlinitori ai învăţăturii celei adevărate ale Bisericii. Nimeni nu poate fi mântuit ţinând doar o parte a învăţăturii Bisericii şi gândind că este de ajuns să împlinească doar ceea ce i se pare lui că este important.

Duminica a 2-a din Post (a Sf.Grigorie Palama) ne arată rolul rugăciunii în descoperirea prezenţei lui Dumnezeu, dar ne şi spune că multe din bolile trupului nostru se datorează păcatelor pe care le-am săvârşit noi sau părinţii noştri; este un îndemn spre spovedanie adevărată.

Duminica a 3-a din Post (a Sfintei Cruci) este o chemare a lui Hristos spre a-L urma întru totul. Este vocea lui Hristos care ne îndeamnă şi acum să nu ne ruşinăm în faţa societăţii de a-L mărturisi cu voce tare, dar şi cu fapte bune. Este îndemnul Său de a căuta mai mult spre suflet decât spre trup.

Duminica a 4-a din Post (a Sf.Ioan Scărarul) ne învaţă că lupta împotriva patimilor noastre nu o putem duce decât folosindu-ne de rugăciune, dar mai ales de post. Mântuitorul spune că „acest fel de demoni cu nimic nu iese decât cu rugăciune şi cu post”. Sf. Ioan Scărarul ne îndeamnă să urcăm treaptă cu treaptă pe scara virtuţilor, încercând să adăugăm la virtuţile pe care le avem altele noi.

Duminica a 5-a din Post (a Cuvioasei Maria Egipteanca) este duminica iertării. Toţi dorim să fim iertaţi, dar ne e foarte greu să iertăm pe cei care ne greşesc. Numai iubind pe cei din jur putem să-i iertăm. Există astfel o strânsă corelaţie între iubire şi iertare. Exemplul iubirii supreme ni l-a dat Hristos pe cruce. Cu alte cuvinte, urmează o săptămână a iertării.

Ultima duminică a Triodului, Duminica a 6-a din Post (a Floriilor) ne atrage atenţie asupra atitudinii instabile a sufletului nostru în raportarea noastră la Dumnezeu. Cei care acum se bucură strigând „Osana! Osana!” peste doar câteva zile vor striga „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”. Este un îndemn la a ne cerceta sufletul în ceea ce priveşte fidelitatea noastră faţă de Dumnezeu. Şi credeţi-mă că avem nevoie de o astfel de cercetare.

Pr. Iosif Ciolan

Ce este Triodul?

Triodul este una dintre cele trei mari perioade ale anului liturgic. Numită şi perioada prepascală, Triodul precede perioada Penticostarului (opt săptămâni de la Paşti) şi urmează perioadei celei mai lungi, Octoihul. Timpul Triodului ţine de la Duminica Vameşului şi a Fariseului şi până în Sâmbăta Mare (înainte de Paşti), în total 10 săptămâni care ne pregătesc şi ne provoacă la o sinceră cercetare de sine şi la un serios demers al întregii noastre fiinţe pentru întâlnirea şi vieţuirea cu şi în Hristos cel răstignit şi înviat.

Enciclopedia OrthodoxWiki

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 13 - februarie 2008

Sfinţii 40 de Mucenici

În data de 9 martie Biserica Ortodoxă prăznuieşte în fiecare an pe Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia. Anul acesta sărbătoarea cade într-o zi de duminică, Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, chiar înainte de începutul Postului Mare.


Soldaţi viteji
Sfinţi Mucenici sau Martiri sunt numiţi de către Biserica Ortodoxă acei sfinţi care într-un fel sau altul au fost ucişi pentru faptul că sunt creştini. Încă de la începutul creştinismului au existat martiri, au existat oameni credincioşi care nu s-au dezis de credinţa creştină chiar în faţa condamnării la moarte. Şi chiar dacă primele trei secole au fost de aprigă prigoană din partea conducătorilor politici din acea vreme, martiri au existat şi după declararea libertăţii creştinilor şi vor exista atâta vreme cât va exista creştinismul.
Sfinţii 40 de Mucenici au fost toţi ostaşi viteji în cetatea Sevastia, din Armenia. Conducătorul oastei din care făceau parte se numea Agricola şi acesta era păgân şi un om rău din fire, care nu îi suferea pe creştini. Conflictul dintre ostaşii creştini şi conducătorul lor Agricola a început atunci când acesta a aflat despre cei 40 că sunt creştini şi le-a cerut să aducă jertfă idolilor. Credinţa conducătorilor păgâni de atunci era că zeii sunt cei care le ajută în lupte şi de aceea, drept recunoştinţă, atunci când se întorceau victorioşi dintr-o luptă grea aduceau jertfe şi cinste statuilor din templele zeilor, închinându-se lor. Închinarea la idoli în acea vreme era socotită oarecum ca o datorie civică. Dar pentru creştini lucrurile stau altfel, căci statuile idolilor sunt reprezentări şi personificări ale demonilor, iar ceea ce aduceau păgânii ca jertfă idolilor era de fapt o jertfă adusă diavolilor şi nu adevăratului Dumnezeu. Atunci când dregătorul Agricola a dat poruncă să fie aduşi în faţa lui ostaşii creştini, le-a zis: „Cum v-aţi arătat ascultători către mai marii voştri în războaie, aşa să ascultaţi şi acum porunca împăratului aducând jertfă zeilor”. Însă a primit următorul răspuns: „Cum am luptat şi am biruit pe vrăjmaşi, pentru împăratul pământesc, tot aşa voim şi vom lupta şi pentru Împăratul ceresc, împotriva vrăjmaşilor Lui”. Pentru acest răspuns au fost închişi în temniţă.

Întemniţaţi şi ispitiţi
Din soldaţi au devenit încarceraţi. Au fost lăsaţi în temniţă o săptămână întreagă făcându-li-se promisiuni că dacă se vor lepăda de credinţa creştină şi vor jertfi idolilor vor avea parte de dregătorii şi averi, dar aceştia nu au vrut să primească nici una dintre făgăduinţe. Apoi dregătorul a început să îi ameninţe cu bătăi şi chinuri dar ei au fost de neclintit, încât dregătorul a dat poruncă să fie bătuţi cu pietre şi să fie întemniţaţi din nou până când se va gândi la o sentinţă definitivă.
Aşa cum atunci când erau în luptă se încurajau şi se îmbărbătau unul pe celălalt, tot aşa şi acum când erau în temniţă aceşti sfinţi ostaşi ai lui Hristos se îndemnau reciproc la răbdare în chinurile ce le stăteau înainte rugându-se unul pentru altul adevăratului Dumnezeu.
A doua zi Sfinţii 40 de Mucenici au fost din nou scoşi la judecată şi au fost condamnaţi la moarte prin îngheţ, dregătorii cunoscând faptul că frigul sporeşte durerea rănilor, urmând să fie aruncaţi în lacul Sevastiei din apropiere. La asfinţitul soarelui sfinţii au fost dezbrăcaţi de haine şi aruncaţi goi în apele îngheţate. Era ger şi se chinuiau cumplit din pricina frigului, dar strigau către Dumnezeu să le dea putere şi răbdare până la sfârşit. Pe malul lacului se afla pregătită o baie cu apă caldă pentru cei care se vor răzgândi şi vor vrea să scape cu viaţă. Unul dintre ei, fiind biruit de durere şi de ger, a ieşit din lac ducându-se la acea baie dar pentru că l-a părăsit puterea dumnezeiască a căzut mort. Atunci unul dintre străjeri, văzând aceasta a strigat: „Şi eu sunt creştin!”, s-a dezbrăcat aruncându-se în lac şi l-a înlocuit pe cel plecat, văzând în noapte pe sfinţi înconjuraţi de lumină şi cununi pogorându-se din cer asupra fiecăruia dintre ei.
Dimineaţă cei 40 au fost scoşi din lac şi, pentru că încă erau vii, li s-au sfărâmat fluierele picioarelor şi aşa şi-au dat sufletele în mâinile lui Dumnezeu. Numai cel mai tânăr dintre ei, cu numele Meliton, încă nu murise şi pentru că păgânii au pus trupurile sfinţilor într-un car pentru a le duce afară din cetate, ca să fie arse, mama Sfântului Meliton, văzând că fiul ei rămâne jos, l-a luat în spate şi alerga după acel car pentru ca fiul ei să nu fie despărţit de ceilalţi ostaşi ai lui Hristos. Pe cale Sfântul Meliton şi-a dat duhul în spatele mamei sale şi astfel s-a adăugat celorlalţi. Trupurile sfinţilor au fost arse şi aruncate în apă. Însă, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, sfintele moaşte nu s-au risipit şi au fost adunate de creştini, iar astăzi ele sunt răspândite la diverse biserici.
Sărbătoarea Sfinţilor 40 de Mucenici este ţinută cu mare cinste de către creştinii ortodocşi, în unele zone ale ţării gospodinele pregătind pentru această zi 40 de colăcei dulci în formă de 8 care se numesc „mucenici”. Aceşti colăcei ne aduc aminte de cununile mucenicilor cu care au fost încununaţi de Dumnezeu şi sunt dulci pentru a ne sugera dulceaţa vieţii veşnice.

„Iartă-mă, frate!“
În creştinism, martirii au fost întotdeauna un simbol al credinţei până la moarte, un model pentru creştinii de rând. Ei s-au jertfit pentru Dumnezeu, au avut puterea si voinţa de a nu se lepăda de El, de a-L iubi şi asculta indiferent la ce chinuri erau supuşi. Astăzi însă noi nici măcar nu avem voinţa de a face unele gesturi simple, cum ar fi să împlinim poruncile pe care ni le-a dat Dumnezeu. În chip minunat, anul acesta sărbătoarea Sfinţilor 40 de mucenici coincide cu Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, numită şi Duminica Iertării. În seara aceasta începe Postul Mare şi în biserici se slujeşte Vecernia Iertării, care cuprinde rânduiala iertării de obşte, când fiecare credincios îşi cere iertare de la celălalt spunând: „Iartă-mă, frate!“ şi primind răspunsul: „Dumnezeu să te ierte!“
Uitându-ne la chipurile pline de lumină ale celor 40 de Mucenici şi la suferinţele lor, să facem şi noi acest pas al iertării făcute din inimă, al iertării adevărate care nu este urmată de acel „te iert dar nu te uit“, pentru ca să fim şi noi iertaţi la rândul nostru, după cum spunem în rugăciunea Tatăl nostru: şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 13 - februarie 2008

Catehism ortodox pe înţelesul tuturor

Începând cu acest număr al revistei, dăm curs dorinţei celor care ne-au cerut să aducem mai multă lumină în înţelegerea adevărurilor noastre de credinţă prin lansarea rubricii „Catehism ortodox”. Nu ne propunem să urmăm, însă, planul clasic al catehismului, (care poate fi răsfoit în formatul deja tipărit şi re-tipărit), ci vom urmări o abordare mai „liberă” a principalelor teme de credinţă.

Argument
Necesitatea unui catehism este justificată de necesitatea cunoaşterii şi înţelegerii propriei spiritualităţi. Dictonul „crede şi nu cerceta” care a făcut valuri în nenumărate rânduri şi este prilej de sminteală de multe ori (prin ironizarea credinţei) nu îşi are locul în spiritualitatea ortodoxă. Dumnezeu nu ne vrea o „biserică de mameluci” sau o mulţime care se conduce după „spiritul de turmă”, ci doreşte însuşirea şi trăirea liberă de către fiecare a adevărurilor de credinţă revelate fie pe cale naturală, fie pe cale supranaturală. Ca zidire a lui Dumnezeu (care este Fiinţă Personală), purtăm amprenta celor trei caracteristici care definesc persoana: sentimentul, raţiunea şi voinţa. Voi spune, deci, „simte, cercetează şi crezi” pentru că vei găsi suficiente motive pentru a-ţi trăi credinţa în deplină înţelegere şi conştienţă.

Religie şi religiozitate
În căutările sale, omul a găsit de cuviinţă să-şi definească relaţia cu Persoana Absolută - „Făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute” - prin termenul de origine latină „religare” (a lega, a re-lega), care desemnează o legătură conştientă şi liberă a lui cu Dumnezeu. Ca „purtător de Dumnezeu” prin definiţie (= prin creaţie), omul este atras fiinţial de cele superioare, cereşti, proprii Creatorului său, iar activarea şi canalizarea puterilor sale spirituale în această relaţie se conturează ca un mod de a fi, ca religiozitate. Raportat la această stare, indiferenţa religioasă este, în realitate, inconştienţă religioasă. Mă voi referi, în acest sens, la o naraţiune citită cândva, intitulată „Cel mai mare nebun”. Pe scurt, este vorba despre un clovn, unul din bieţii „condamnaţi” la a-i face veseli pe cei din jurul lor cu preţul propriei umiliri şi adeseori al propriei prostii, care a primit din partea stăpânului său un băţ noduros, cioplit ca din topor, cu următoarea menţiune: „-Ţine acest băţ şi să nu-l laşi din mână decât atunci când vei întâlni un om mai nebun decât tine. Aceluia poţi să i-l dai”. Nebunul şi-a trăit restul vieţii cu băţul în mână, împlinind porunca stăpânului său. Când acesta a fost doborât la pat de o boală incurabilă, nebunul a venit la el şi l-a întrebat de sănătate. „-Fac rău de tot, în curând va trebui să plec de aici”, i-a zis stăpânul. Plângând, nebunul l-a întrebat: „-Dar când te vei întoarce, stăpâne. Poate peste o lună?” „-Nuuu...” suspină prinţul plin de durere. „-Poate peste un an?!” „-Vai! Nu!” „-Dar peste cât timp, stăpâne?” „-Niciodată” „-Niciodată?! Dar te-ai pregătit de drum pentru o lipsă atât de mare?” l-a întrebat nebunul. „-Pregătit? Nicidecum! Nici nu m-am gândit măcar.” „-Cum, stăpâne, ştii că vei pleca şi n-ai făcut nici o pregătire de plecare?... Nu te-ai spovedit la preot, nu te-ai împăcat cu cei cu care eşti certat, nu-ţi iei rămas bun de la ai tăi?!... ŢINE BĂŢUL! Eu n-am întâlnit până acum om mai nebun decât mine, dar tu mă depăşeşti total cu nebunia ta.” Chiar şi pentru un biet nebun religiozitatea era ceva firesc, natural. Oare au murit nebunii?

Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 13 - februarie 2008

Postul cel luminos

Peste puţin timp vom intra în Postul Mare, una din cele mai frumoase perioade ale anului. Postul Mare este între posturi precum Învierea între celelalte sărbători: unic şi strălucit. Nu numai că este un post încărcat de nevoinţe minunate şi în care trăirea duhovnicească atinge intensităţi deosebite, dar Postul Mare este mai ales un post deja pătruns de razele luminoase ale Paştilor. Soarele Învierii începe să răsară din chiar prima zi a Postului, şi lumina lui se va face mereu mai mare până va străluci desăvârşit, în chiar noaptea Învierii Domnului.
Fericiţi sunt cei care se nevoiesc cu dragoste şi cu credinţă în post, fără să se lenevească. Fericiţi, pentru că aleargă spre viaţă şi vor primi har şi lumină. Bine ar fi să putem lepăda cugetele noastre şi să dăruim Domnului trupurile şi sufletele noastre, mergând pe cale nemincinoasă...
O cântare din vremea Postului Mare ne desluşeşte sensul duhovnicesc al postului, îndemnându-ne „să postim post primit, bineplăcut Domnului; postul cel adevărat este înstrăinarea de răutăţi, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de clevetire, de minciună şi de jurământul mincinos. Lipsirea de acestea este postul cel adevărat şi bineprimit”.
În vremea postului Biserica lui Hristos se înveşmântează ca o mireasă: curăţită prin mărturisire în Taina Spovedaniei şi luminată prin Împărtăşanie, se împodobeşte cu har şi lumină, strălucind de frumuseţe. Astfel, chipul adevăraţilor postitori nu este unul trist sau deznădăjduit, ci unul plin de lumina credinţei, întru smerenie. Nimic nu poate sta în calea harului lui Dumnezeu, dacă inima se smereşte şi se deschide: „Roade vrednice de pocăinţă să nu ceri de la mine, că tăria mea a lipsit întru mine. Dăruieşte-mi inimă pururea zdrobită şi sărăcie duhovnicească, ca să-ţi aduc acestea ca o jertfă primită, Unule, Mântuitorule”, citim în Triod.
Pentru această smerenie sufletească, Dumnezeu umple inima omului cu darul Său: bucuria. Se realizează astfel o stare cu adevărat duhovnicească: smerenia şi bucuria, laolaltă. Când prima este sinceră, a doua e adevărată.
Învredniceşte-ne, Doamne, de lumina credinţei - întru smerenie - şi de podoaba harului Tău -întru bucurie - în postul ce vine şi în toată vremea vieţii noastre!

Amalia Răibuleţ

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 13 - februarie 2008