Editorial: Curajul de a fi normal

De multe ori auzi că ceea ce faci e inutil, că e prea multă răutate pretutindeni ca să mai existe şansa de a găsi o persoană care să facă binele dezinteresat, că deşi merg unii la biserică sunt mai păcătoşi decât cei care ţin patul cald duminca dimineaţa, că n-are rost să-i zâmbeşti celui de lângă tine pentru că oricum nu contezi în ochii lui dacă nu faci parte din „planul lui personal de dezvoltare”, etc.
Trebuie să iei o decizie. Lumea te vrea altfel. Te vrea ca ea (k-lumea). Şi te întrebi de ce? Eşti chiar atât de diferit, chiar atât de ciudat, pentru că ai in bibliotecă şi nişte cărţi de spiritualitate pe lângă celelalte, pentru că îţi faci cruce când te aşezi la masă sau când te duci la culcare, că îţi mănânci omleta de miercuri joi, că ai „slăbiciunea” de a nu riposta celui care te agresează sau te contorsionează în faţa celorlalţi? Că ai curaj să fi normal?
Omul, prin creaţie, este „imago dei”, chip al Creatorului. Deci are o identitate, este cineva. Este capabil să perceapă lumea prin cele cinci simţuri şi să o depăşească, să dorească în mod natural binele şi să iubească frumosul, să discearnă raţional modul în care îşi activează şi lucrează propriile puteri fizice şi sufleteşti. Să depăşească cadrul natural al existenţei şi să se ancoreze în spaţiul duhovnicesc. Cu toate acestea nu mai putem recunoaşte omul, CHIPUL (lui Dumnezeu), NORMALUL, pentru că acestui Chip i se interpune astăzi MULŢIMEA FĂRĂ CHIP, „grosul” fară identitate, mulţimea fără dorinţe superioare, fără scopuri înalte, care nu mai vrea decât „pâine şi circ”, „dresaţii” zilelor noastre. Ne-am obişnuit atât de mult să stăm încruntaţi, să-l pândim pe celălalt, să-l punem la insectar...
Pentru unii ilare, pentru altii tragice, aceste constatări „fotografiază” o stare de spirit a contemporaneităţii, o stare de anormalitate în care ne complacem, o viaţă fără Hristos, o viaţă liberă dar fără libertate, pentru că am devenit sclavii propriei noastre libertăţi. O viaţă anormală.
Pentru omul dinlăuntrul Bisericii, creştinul ancorat în Dumnezeu şi angajat într-o viaţă senină, duhovnicească, lucrurile sunt simple. El ştie că „normal” înseamnă să ai viaţă evlavioasă, să-l pui pe Hristos în centru, să te împărtăşeşti de Tainele Bisericii, să ai comuniune cu toti, să suferi cu toţi şi să te bucuri pentru toţi, să ai libertate să faci orice dar să faci numai binele şi încă ceva pe deasupra: să ai puterea să-L mărturiseşti pe Hristos în faţa celorlalti... Omul dinlăuntrul Bisericii ştie al Cărui chip este şi se străduieşte zi de zi să nu facă de ruşine Chipul lui Dumnezeu din el, să se păstreze normal. Dar vom (mai) avea curajul să rămânem normali?

Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 5 - iunie 2007

Societatea contemporană ucide familia

Înalt Prea Sfinţitul Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, s-a aflat vineri, 18 mai, în mijlocul preoţilor făgărăşeni. Întâlnirea a avut loc la Protopopiatul Făgăraş şi a fost prilejuită de conferinţa preoţească cu titlul „Problema familiei creştine astăzi. Pastoraţia copiilor, a tinerilor şi vârstnicilor“. Ea face parte dintr-o serie de conferinţe organizate de Arhiepiscopie pe tema familiei.

Criza familiei
Conferinţa a abordat o temă de mare actualitate, având în vedere criza majoră în care se află familia astăzi. Statisticile demografice arată că în Europa scade numărul căsătoriilor şi creşte numărul divorţurilor, mai ales în Europa Occidentală. Numărul tot mai mic de copii şi tot mai mare de vârstnici ne oferă imaginea dezolantă unui continent care îmbătrâneşte de la o zi la alta.
Cauzele sunt multiple şi complexe: transformările societăţii la nivel cultural şi tehnic promovează un nou mod de viaţă, individualist şi egoist. Avem o societate preocupată îndeosebi de progresul material cu orice preţ şi lipsită de idealuri şi valori. Absenţa idealului pe termen lung şi a valorilor creează adesea în om sentimentul vidului, al singurătăţii şi al abandonului, determinând mulţi oameni să se refugieze în practica drogului, a violenţei, dar şi în sinucidere ca mod de rezolvare a problemelor.
La criza aceasta de ordin spiritual din Europa Occidentală se mai adaugă în fostele ţări cu regim comunist şi alţi factori negativi care lovesc în familie: sărăcia, şomajul, violenţa, nesiguranţa zilei de mâine, emigraţia spre ţări mai bogate. În România, criza familiei se manifestă şi în abandonul copiilor şi în abandonul vârstnicilor, în numărul mare de avorturi şi chiar o creştere a numărului divorţurilor, creşterea violenţei în familie şi creşterea delicvenţei juvenile.

O societate bolnavă
Cauzele economice şi transformările specifice perioadei de tranziţie spre capitalism explică doar în parte acest fenomen. Nu trebuie uitat că în parte criza spirituală a familiei în România se datorează şi secularizării impuse de regimul comunist prin faptul că educaţia copiilor şi tinerilor a avut la bază ateismul. Lipsa unei educaţii în credinţa creştină timp de zeci de ani îşi spune cuvântul la adulţii de azi.
În mentalitatea modernă Dumnezeu parcă nu mai are loc, iar Evanghelia nu mai este auzită. Mentalitatea contemporană a înlocuit credinţa religioasă cu tehnica, psihanaliza şi solidaritatea socială. Acestea însă nu îi pot ţine locul, iar rezultatul este înfiorător: o societate bolnavă, violentă (în care părinţii îşi ucid copiii şi elevii îşi împuşcă profesorii), lipsită de idealuri (singurul obiectiv al vieţii este plăcerea individualistă, indiferent de consecinţe).

Singura soluţie
Singura şansă de supravieţuire a familiei în această societate îmbolnăvită este orientarea spre un mod de viaţă creştin, sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Şi asta deoarece criza cea mai profunda a familiei este insuficienta ei deschidere spre ajutorul lui Dumnezeu în organizarea însăşi a vieţii conjugale.
În prima parte a conferinţei, părintele Alexandru Stanciu din Ucea de Sus a propus câteva metode pastorale concrete prin care Biserica poate oferi familiei sprijinul de care are nevoie pentru a ieşi din criză.
În partea a doua, deschisă de părintele Ciprian Irimie din Lovnic, s-au deschis dialoguri constructive şi asupra vieţii familiei preotului. La îndemnul Înalt Prea Sfinţitului Laurenţiu, părintele Teofil Părăian de la mănăstirea Brâncoveanu a împărtăşit preoţilor din experienţa sa duhovnicească câteva sfaturi privitor la influenţele pe care le are familia preotului asupra celor din jur.

Filme documentare pentru tineri
În final, preoţii făgărăşeni au urmărit câteva documentare oferite de domnul Sebastian Moldovan, profesor la Facultatea de Teologie din Sibiu. Materialele prezentate sunt rodul studiilor cercetătorilor unor oameni de ştiinţă, care demonstrează influenţele dezastruoase ale vieţii sexuale dezordonate asupra viitorului tinerilor care o practică. Documentarele au fost puse şi la dispoziţia preoţilor, care au astfel posibilitatea de a argumenta ştiinţific anumite probleme în întâlnirile pe care le pot organiza cu tinerii.
Această dezbatere şi soluţiile propuse au avut ca scop responsabilizarea preotului în vederea unei mai vii implicări a Bisericii în viaţa de zi cu zi a creştinului.

Pr. Cătălin Teulea, Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 5 - iunie 2007

Postul Sfinţilor Apostoli

Pentru Biserica Ortodoxa postul are o mare importanţă în ceea ce priveşte anul liturgic sau bisericesc, fiind strâns legat de marile sărbători creştine. Bucuria acestor sărbători, cu rol central în viaţa credincioşilor, nu ar putea fi gustată din plin fără post. Aşa cum la capătul unui urcuş anevoios pe un munte ne apare frumuseţea încântătoare a panoramei văilor şi împrejurimilor, la fel apar bucuriile marilor praznice şi sărbători bisericeşti după perioadele de urcuş duhovnicesc ale posturilor.

Postul verii
După cum se poate foarte uşor constata, fiecărui anotimp îi corespunde câte o perioadă de post în care suntem chemaţi să închinăm primele gânduri şi acţiuni lui Dumnezeu. La începutul verii ne este pus înainte postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, care precedă sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie). El este rânduit în cinstea celor apostolilor Petru şi Pavel, dar şi în cinstea tuturor apostolilor Domnului, precum şi în amintirea obiceiului lor de a posti înainte de a întreprinde acte mai importante, cum ar fi, de pildă, hirotonia preoţilor.
Spre deosebire de celelalte posturi, care au o durata fixă, Postul Sâmpetrului are o durată variabilă de la an la an. El începe întotdeauna într-o luni, după Duminica Tuturor Sfinţilor (prima duminică după Rusalii) şi ţine până în ziua de 29 iunie; pentru că anul acesta sărbătoarea cade într-o zi de vineri, se face dezlegare la peşte.

Cale a sfinţirii
Postul este o jertfă liber consimţită de credincios pentru progresul său duhovnicesc, este o negare de bună voie a tot ceea ce înrobeşte sufletul, este mijloc de supunere şi întărire a voinţei. Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur despre rostul postului: „Dacă ne-am rândui viaţa noastră cu minte trează, dacă am întrebuinţa tot răgazul vieţii noastre cu cele duhovniceşti şi am mânca atâta doar ca să plinim nevoia numai şi am cheltui toată viaţa noastră în fapte bune, nici n-am mai avea nevoie de ajutorul pe care ni-l dă postul . Dar pentru că firea este trândavă şi se îndreaptă mai degrabă spre tihnă şi plăceri, de aceea Stăpânul Cel iubitor de oameni, ca un tată iubitor, a izvodit leacul postului, ca să ne desprindă de plăceri şi să ne ducă de la grijile lumeşti la lucrarea celor duhovniceşti. “(Omilii la Facere, X,1)

Formă de exprimare a pocăinţei
De asemenea, postul este o formă de pocăinţă, pentru păcatele săvârşite, prin care se câştigă harul Lui Dumnezeu. Însoţit de rugăciune, de milostenie, de smerenie, de mărturisirea păcatelor şi de sfânta împărtăşanie, postul aduce uşurare sufletului şi iertarea păcatelor. Mărturie pentru aceasta stau locuitorii cetăţii Ninive ale căror fărădelegi ajunseseră până la Dumnezeu. Aflând de la profetul Iona că „patruzeci de zile mai sunt şi Ninive va fi distrusă“ , împăratul cetăţii porunceşte ca toată lumea să postească, cu mic, cu mare şi să se roage lui Dumnezeu să-i ierte şi să-i mai lase cu zile. „Atunci Dumnezeu a văzut faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors de la căile lor cele rele. Şi i-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care li le făcuse şi nu le-a împlinit” (Iona 3,10)

Adevăratul post
Adevăratul post este acela care îmbină în mod fericit cele două aspecte ale lui: aspectul trupesc şi aspectul sufletesc, adică abţinerea de la bucate trebuie să fie însoţită de abţinerea de la păcate şi de efortul continuu spre virtute şi progres duhovnicesc. Numeroşi Sfinţi Părinţi insistă asupra acestui fapt, subliniind că postul trupesc fără cel sufletesc este lipsit de orice valoare morală. „Postul cel adevarat - spune Sf. Vasile cel Mare - constă în reţinerea de la cele rele. Dezleagă toată legătura nedreptăţii, iartă aproapelui tău vătămările, dăruieşte lui datoriile. Tu nu mănânci carne, dar mănânci pe fratele tău. Tu te reţii de la vin, dar nu înfrânezi zburdările trupului. Tu nu mănânci până seara, dar petreci ziua cu procese.“

Moduri de postire
Pentru că postul este asociat ideii de înfrânare, toţi creştinii au posibilitatea să postească în ciuda neputinţelor lor, înfrânându-se fiecare de la ce poate. Există patru modalităţi prin care un creştin se poate înfrâna după măsura voinţei şi a credinţei lui: ajunarea sau postul integral, când se mănâncă doar seara pâine şi apă; postul aspru, cu hrană uscată; postul obişnuit sau comun, când bucatele sunt gătite cu ulei, evitându-se produsele de origine animală; postul uşor, când se dezleagă la vin, peşte şi produse lactate.
Postul Sfinţilor Apostoli e mai puţin aspru decât al Paştilor, sâmbăta si duminica fiind dezlegare la vin şi peşte. La hramuri şi la Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie) se dă dezlegare la peşte.
Pentru cei bolnavi postul este însăşi boala lor. Acestora Sfântul Ioan Gură de Aur le spune: „sunt căi cu mult mai bune decât calea postului, care ne pot deschide uşile îndrăznirii celei către Dumnezeu. Cel ce mănâncă şi nu poate posti, să facă milostenii mai bogate, să se roage cu mai multă stăruinţă, să fie mai cu râvnă la ascultarea cuvintelor dumnezeieşti, la acestea boala trupului nu-i este o piedică. Să se împace cu duşmanii, să alunge din sufletul său orice gând de răzbunare.“ ( Omilii la Facere X,2)

Folosul postului
Sfinţii Părinţi ai Bisericii lui Hristos laudă şi recomandă postul cu multă stăruinţă, mai ales în cazuri de nenorociri şi de primejdii sau în vreme de suferinţă. „Cei ce puteţi posti, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, să duceţi mai departe, atât cât vă stă în putinţă, această lăudabilă şi frumoasă râvnă. «Cu cât se strică omul nostru cel din afară, cu atât se înnoieşte cel dinăuntru » II (Corinteni 4,16). Postul istoveşte trupul şi pune frâu zburdărilor celor fără de rânduială, dar face sufletul mai limpede, îl întraripează, îl face să se suie la înălţimi, îl face uşor“.

Pr. Ion Tărcuţă, Parohia Ucea de Jos

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 5 - iunie 2007

„Privirea vicleană“

Într-o zi din tinereţele mele, am luat masa la o cantină publică împreună cu doi prieteni. Eram serviţi la masă de o fată deosebit de frumoasă. Vrăjit de frumuseţea ei, unul din comeseni m-a întrebat: „Ce zici, e păcat să priveşti şi să admiri o frumuseţe lăsată de Dumnezeu?“ Întrebarea lui mi-a adus aminte îndată de o rugăciune, pe care preotul o zice în taină la Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite şi în care el se roagă lui Dumnezeu, între altele, ca „ochiul (nostru) să fie ferit de toată privirea cea vicleană“. Într-adevăr, există o privire sinceră, curată şi alta perfidă, întinată. Privirea vicleană este expresia unei conştiinţe păcătoase, a unei gândiri perverse, a unei senzualităţi dominate de poftele şi plăcerile trupeşti inferioare. O asemenea privire are, de regulă, consecinţe dureroase, nefericite, nefaste.
Referiri la „privirea vicleană“, în înţelesul acesta, întâlnim şi în nenumărate cântece populare româneşti. Iată câteva versuri din trei cântece:
1.„De n-ar fi ochi şi sprâncene,/ N-ar mai fi păcate grele./Dar ochi şi sprâncene sunt,/Păcatele-s pe pământ.“
2.„Eu am spus ochilor mei/Să nu fie lăcomei./Dar ei nu m-au ascultat/Şi numai de rele am dat.“
3.„Rachiu-i bun şi vinu-i dulce,/Ţucu-i ochii cui le-aduce.“
Fără îndoială, privirea unei frumuseţi „îţi procură o stare de graţie, atât fizică, cât şi sufletească şi mentală“, cum spunea cineva recent. Dar, nu în orice condiţii. Poetul Mihai Eminescu, în poezia: „Pe lângă plopii fără soţ“, zice către zâna iubirii sale: „Căci te iubeam cu ochi păgâni“
Dar mai presus de toţi şi de toate, Domnul nostru Iisus Hristos, considerând ochiul trupesc ca oglindă a sufletului, ne previne să luăm aminte ca ochiul nostru să fie luminat şi nu întunecat (Matei 6,22 – 23), căci „oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui“ (Matei 5,28). Iată de ce în multe rugăciuni mărturisim zicând: „frumuseţe străină am văzut şi cu dânsa mi-am rănit inima“.
Cu referire la cei care prin privirea lor vicleană ispitesc alte persoane, Sfântul Apostol Petru spune: „având ochii plini de pofta desfrânării şi fiind nesăţioşi de păcat, ei amăgesc sufletele cele nestatornice“(2petru 2,14). Pe unii ca aceştia Domnul nostru Iisus Hristos îi avertizează zicând: „Vai omului aceluia prin care vine sminteala“(Matei 18,7). Deci, vai şi fetelor şi femeilor care se îmbracă sumar şi provocator, şi celor care elaborează şi editează cărţi şi reviste erotice, precum şi celor care alcătuiesc şi prezintă programele, mai mult sau mai puţin pornografice, ale televiziunii şi astfel – cum spune canonul 100 al Sinodului Trulan-Quinisext – „amăgesc vederea, strică mintea şi împing spre aţâţarea poftelor ruşinoase“.
Luând aminte la toate cele de mai sus, e necesar ca prin raţiune sfinţită de credinţa creştină să ne stăpânim instinctele, sentimentele şi voinţa, în aşa fel încât ochiul nostru să fie curat, privirea să ne fie neîntinată, sufletul luminos şi viaţa bineplăcută lui Dumnezeu.

Pr. Prof. Ioan Glăjar, Parohia Ucea de Jos

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 5 - iunie 2007

Biografia unui părinte: Aurel Răduleţ

Copilărie zbuciumată
Părintele Aurel Răduleţ s-a născut în ziua de 10 septembrie 1943 în satul Berivoii Mari, în casa lui Ioan şi Lucreţia Răduleţ, fiind al doilea băiat al lor. Primii ani din viaţă îi petrece în satul natal, la poalele munţilor Făgăraş. Murindu-i tatăl, întors grav bolnav de pe front, rămâne orfan de la vârsta de 4 ani. Dumnezeu îi rânduieşte însă un alt „tată” în persoana preotului Andrei Aldea şi astfel îşi petrece anii copilăriei în comuna Recea, unde acesta era preot, urmând primele 4 clase primare la Berivoi şi apoi 3 clase la Şcoala nr.1 din Făgăraş. Între timp, cel de-al doilea tată a fost arestat şi închis pentru că nu a divulgat secretul spovedaniei în cazul unui „partizan” din munţii Făgăraşului, găzduit şi spovedit la dânsul.

Şef de promoţie
În viaţa părintelui au urmat apoi şi ani frumoşi, începând în 1957 cursurile Seminarului Teologic Ortodox Român din Cluj-Napoca, pe care îl termină în 1963, ani împletiţi cu amintiri din zona Luduşului de Mureş, unde şi-a petrecut vacanţele alături de fratele mai mic.
După absolvire s-a înscris la cursurile Institutului Teologic din Sibiu pe care le-a absolvit în anul 1967 ca şef de promoţie.
În anul III (1966), în luna iulie, s-a căsătorit cu Anicuţa Şolcă, al cărei străbunic era preot, iar tatăl cântăreţ bisericesc în satul Felmer (judeţul Braşov).

Preot misionar în secuime
Pentru că viitoarea soţie a părintelui mai avea încă doi ani de studiat la Institutul Pedagogic din Braşov, părintele Aurel Răduleţ a cerut Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Nicolae Mladin să-l trimită trei ani „unde are nevoie Biserica”. Aşa a fost trimis „în secuime”, ca paroh la Luper-Doboi (Protopopiatul Topliţa ) unde a funcţionat până în 1969, născându-i-se aici primii doi fii: Ioan şi Marian.
A fost apoi transferat la Parohia Tuşnad Băi pentru doi ani, aici având o activitate pastorală rodnică, reactivând mai multe parohii şi filii ortodoxe care figurau doar cu numele în listele protopopiatului Topliţa (vezi parohiile Ciuc-Sângiorgiu, Lăzăreşti, Sâncrăieni şi altele, până la numărul de 24 de sate ). Aici a făcut adevărata misiune. A întâlnit cazuri în care în satul respectiv exista biserică (în paragină, nemaislujindu-se de zeci de ani) şi nu existau credincioşi, sau mai grav, erau sate care aveau credincioşi şi nu mai exista biserică. Mulţi dintre aceştia aveau conştiinţa că sunt români, însă numele lor erau maghiarizate şi aproape că nu mai ştiau să vorbească româneşte.

Săcele şi Copăcel
Din parohia aceasta a plecat la Săcele, unde a activat doi ani, administrând şi parohia Violacut. A pictat biserica din Săcele în numai doi ani. Tot în această parohie i se nasc următorii doi copii, Teodor şi Elena. Iată că s-au împlinit nu trei ani, cât ceruse părintele Mitropolitului Nicolae Mladin, ci şapte ani, ani rodnici în care a fost secondat tot timpul de soţia sa Anicuţa, ani de care părintele îşi aminteşte cu mult drag.
În 1972 se transferă în Ţara Făgăraşului, în parohia Copăcel, unde a fost primul care a statornicit slujirea zilnică în biserică şi unde a funcţionat până în 1982. Aici i s-au născut următorii şase copii: Adrian, Dumitru, Maria, Daniela, Nicolae şi Gheorghe, ultimul decedând în urma unui eveniment nefericit în anul 1982, fiind înmormântat în spatele altarului bisericii, loc pe care părintele a ridicat o bisericuţă (biserica mare în miniatură).

Împliniri şi necazuri la Sibiu
De aici părintele Aurel a plecat prin transfer la Sibiu în parohia Iosefin II, unde a activat până la 1 octombrie 2006. Am putea considera această perioadă din viaţa părintelui ca fiind una cu totul deosebită. Au fost şi bucurii şi împliniri concretizate prin naşterea ultimelor trei fiice: Anişoara, Ioana-Cristina şi Mihaela, dar şi prin înfiinţarea a două capele în Sibiu cu hramurile Acoperământul Maicii Domnului şi Sfânta Muceniţă Filofteia. Au fost şi necazuri, (moartea fiicei Elena în martie 1989) şi neîmpliniri legate de dorinţa de a construi o biserică în Sibiu în vremea comunismului.
Toate aceste neîmpliniri s-au spulberat odată cu evenimentele din 1989, când visul părintelui s-a împlinit prin punerea pietrei de temelie a celei ce urma să fie măreaţa biserică din Piaţa Prahovei, cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, sfinţită în 21 mai 2007.

Vicar al Mitropoliei
La Sibiu activitatea părintelui s-a desfăşurat pe mai multe planuri. În primul rând a reuşit să statornicească slujirea Sfintei Liturghii zilnic (doar la catedrală se mai slujea zilnic ). Din 1990 până în 1998 părintele Aurel a funcţionat ca Vicar administrativ al Mitropoliei, având experienţa reorganizării Episcopiei Alba-Iuliei în anul 1975, când a fost numit de către Mitropolitul Nicolae Mladin consilier administrativ-bisericesc, ocupându-se de toate cele necesare funcţionării reînfiinţatei Episcopii de Alba-Iulia, alături de Prea Sfinţitul Episcop Emilian Birdaş.
Ca vicar al Mitropoliei Sibiului s-a implicat în lucrarea de reînfiinţare a vechilor mănăstiri distruse de generalul Bukov. Astfel a participat direct la reînfiinţarea bisericilor „Sfântul Apostol Andrei“ de la Berivoii Marii, Schitul „Sfinţii 40 de mucenici“ de la Berivoii Mici, mănăstirile Bucium, Dejani, Buneşti, Boholţ şi Cârţişoara.

Profesor la seminar
Între anii 1997-2003 a funcţionat ca profesor la Seminarul Teologic Ortodox „Sf. Constantin Brâncoveanu“ din Făgăraş, având un aport esenţial la înfiinţarea acestei şcoli teologice unde a predat materiile: IBU, Pastorală, Catehetică, Omiletică şi Istoria religiilor, iar la capela Seminarului le-a predicat tinerilor seminarişti, împărtăşindu-le din vasta sa experienţă.
Am putea spune că dorinţa părintelui de a se întoarce pe pământurile natale s-a împlinit prin aceea că s-a pensionat de la parohia Voievodenii Mici.
La 21 mai 2007 Înalt Prea Sfinţitul Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, recunoscându-i meritele deosebite, i-a acordat cea mai înaltă distincţie bisericească, aceea de a fi „purtător de bederniţă” (distincţie care se acordă doar arhiereilor şi arhimandriţilor).

Pr. Laurenţiu Broscăţeanu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 5 - iunie 2007