Apostolat nr. 42

Din cuprins:

• Editorial: De partea cui suntem?

• Îi certăm mereu pe politicieni, dar ei sunt chipul nostru

• Cuvântul care loveşte e mai tare ca pumnul

• Problema şi Rezolvarea: Nu mai căutaţi „portiţele”, căutaţi „Uşa”

• Întrebări încălţate cu bocanci (2)

• Sfinţii români, ocrotitori ai schitului de la Şinca Nouă

Jurnal de pelerin:

• Pelerini la Mărcuş

• Catehism: Rugăciunea obştească

Fii tânăr cu Hristos:

• Libertatea ca o crimă perfectă
• Am intrat la liceu şi mi-e frică

Psihoterapie ortodoxă:

• Frica, între virtute şi patimă (2) Vindecarea fricii. Redarea rostului ei adevărat

Pas în doi:

• Pas în doi: Privirea celuilalt

Educaţie creştină:

• Cum aş putea să-l atrag spre biserică?
• „Să fii exemplu, acesta este cel mai mare lucru!“
• Învaţă să-ţi asculţi copilul. Limbajele copilăriei

• Căsuţa copiilor: Un cadou pentru Maica Domnului

Cu Dumnezeu în casă:

• Femeia şi organizarea casei creştine
• ... Rugăciune...
• Farmacia Domnului: coacăzele negre
• Chec cu mere şi morcovi

Îi certăm mereu pe politicieni, dar ei sunt chipul nostru

Dacă privim istoria poporului Israel, vedem că duşmanii îi biruiau de fiecare dată când se lepădau de Domnul, dar El îi ajuta întotdeauna când aceştia trăiau o pocăinţă neprefăcută. Domnul este întotdeauna cu noi. Îi certăm mereu pe politicienii care sunt la putere, dar ei sunt copiii noştri. Noi, cei bătrâni, suntem vinovaţi, şi nu ei, căci noi le-am dat pilda pe care să o urmeze în viaţă. Suntem chip al părinţilor noştri, imagine a celor bătrâni, şi nu am putut vedea multe la ei. Noi, cei bătrâni, suntem vinovaţi că nu ne-am îndrumat copiii pe calea cea dreaptă.


Să pornim de la noi înşine
Noi, bătrânii, se cuvine să o luăm de la început, să pornim de la noi înşine, nu să-i îndreptăm din afară pe ceilalţi. Sfinţii Părinţi spun că trebuie să ne îndreptăm pe noi înşine, să ne mântuim, şi mulţi se vor mântui şi în jurul nostru. Trebuie să ne ostenim să fim buni, întotdeauna plini de pace, liniştiţi, ca pretutindeni oamenii să simtă pacea şi liniştea ce izvorăsc din noi. Însumi am văzut cum prin gândurile pe care le am, pot să atrag sau să îndepărtez pe cineva. Trebuie să ne schimbăm, e nevoie să ne întărim în credinţă şi apoi să ne ostenim. Sfinţii Părinţi au dat multe desluşiri despre rugăciunea minţii, despre cum trebuie să ne stăpânim inima şi mintea. Ei spun că se cuvine să căutăm ca fiecare lucrare, gând şi muncă a noastră – toate să izvorască din inimă, căci cu inima simţim, iar nu cu mintea. Cu mintea cugetăm, iar când totul izvorăşte din inimă, se adună acolo puterile minţii.

Dacă politicienii ar fi uniţi, nu am mai avea duşmani
Când ne rugăm, să o facem din inimă, căci Dumnezeu este Domnul inimii. El este miezul vieţii fiecărei fiinţe vii. El este Cel ce sprijină viaţa şi nu trebuie să-L căutăm în alt loc. El se află aici, şi aşteaptă să-L primim şi să credem în El. Avem prea puţină credinţă şi încredere în Domnul. Când vom avea atâta încredere în El cât avem în prietenii noştri, atunci când îi rugăm să facă ceva pentru noi – când vom avea atâta încredere, nici noi şi nici ţara noastră nu vom mai suferi atâta.

Vălmăşagul gândurilor din noi şi din ţara noastră îşi are obârşia în gândurile noastre. Noi suntem cei care pricinuim lipsa de rânduială a gândurilor, iar dacă politicienii noştri ar fi toţi într-un cuget, nu am mai fi în starea aceasta. Suntem conştienţi că în noi se află o putere şi o viaţă dumnezeiască. Fiecare persoană, ca putere dumnezeiască, când se uneşte cu celelalte, făureşte o putere uriaşă, şi vrăjmaşul fuge de asta; într-însa sălăşluieşte înţelegerea, iar în el, acolo, dezbinare. Dacă politicienii noştri ar fi uniţi, nu am mai avea duşmani; atunci vrăjmaşului nu i-ar mai fi de folos nici armele, nici oastea, nimic.

Noi facem iad şi în noi, şi în jurul nostru
Noi suntem fiinţe dăruite de Dumnezeu, dar nu ştim să trăim cum se cuvine – şi facem iad şi în noi, şi în jurul nostru. Vlădica Nicolae (Velimirovici) istorisea cum un preot cerea mereu să fie mutat într-alt loc. Vlădica a răspuns astfel cererii sale: „Părinte, cu dragă inimă te-aş schimba unde doreşti, dacă nu te-ai strămuta tu singur acolo”; şi a adăugat: „Nici măcar diavolul nu poate face atât rău omului cât îşi face el singur.”

Dumnezeu ne-a dăruit totul, de noi depinde să fim buni. Dacă purtăm grija însuşirilor rele ale anumitor oameni care ne vorbesc, nu putem avea pacea şi pocăinţă. De ce Domnul porunceşte să-i iubim pe vrăjmaşii noştri? O face nu pentru ei, ci pentru noi. Atâta vreme cât ţinem în noi gândul la vătămarea pe care ne-au pricinuit-o vrăjmaşii, prietenii, rudele, apropiaţii noştri, nu avem pace şi linişte, trăim într-o stare de iad. Trebuie să ne slobozim de acest rău, să-l izgonim ca şi cum n-ar fi nimic, să iertăm totul.

Stareţul Tadei – Cum îţi sunt gândurile aşa îţi este şi viaţa

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 42 - iulie 2010

Editorial: De partea cui suntem?

Ne aflăm într-o situaţie delicată. Ne lamentăm şi aruncăm vina unii pe alţii pentru starea de criză în care ne afundăm cu fiecare zi ce trece. Unii suntem uimiţi, alţii speriaţi, alţii intrigaţi şi furioşi. Cred că majoritatea românilor priveau cu entuziasm intrarea noastră în această mare familie economică europeană, acest gigant U.E. Acest „mamut” devorator de conştiinţe. Acest vampir care şi-a pregătit prada hipnotizându-o prin plăcerile lumii acesteia pe care le oferea pe tavă tuturor celor ce doreau să guste din ele.

Aceasta miere s-a dovedit a fi însă un imens ocean de fiere, căci toţi simţim acum gustul amar. Un gust pe care noi nu l-am cunoscut până acum. Este gustul amar al pierderii libertăţii noastre, al haosului social, al pierderii demnităţii umane, al cerşetoriei noastre la poarta acestui împărat tiran care se uită sfidător la neputinţa noastră de a ne ridica fruntea cu demnitate, deşi înainte eram mai bogaţi decât el.

Am greşit pentru că nu am ştiut cu cine să ne aliem. Suntem responsabili de urmările acestei greşeli, pentru că am ştiut ce ne aşteaptă. Da. Am ştiut de la început unde vom ajunge. Şi acesta este păcatul nostru. Păcat responsabil care este urmat de consecinţe. Hristos spune: „Dacă n-ar fi ştiut păcat n-ar fi avut, dar de vreme ce ştiu, păcatul este întru ei”. De ce spun că am ştiut? Latinii aveau o vorbă: „Nimic nu este nou sub soare” – o sintagmă care ar fi trebuit să ne atenţioneze. Tind să cred că poporul nostru român, cu conştiinţa lui creştină curată, angrenat în planul lucrării lui Dumnezeu de sfinţire a acestei lumi, a fost într-adevăr un partener loial al lui Dumnezeu. Deşi am fost încercaţi prin tot felul de ispite, încă nu L-am părăsit oficial pe Dumnezeu, aşa cum a făcut-o Occidentul începând cu perioada iluministă şi umanistă.

Noi ştiam că Occidentul nu numai că nu mai este partener al lui Dumnezeu, ci este duşman, chiar „contra candidat” la postul de conducere al lumii, nu numai sfidându-L, ci chiar cerându-I lui Dumnezeu să părăsească scena lumii acesteia. Şi, cu toate acestea, noi doream din tot sufletul să ne aliem cu el: U.E. - marele duşman al lui Dumnezeu.

Spuneam că nu e nimic nou sub soare. Aşa au păţit şi evreii. Popor pe care Dumnezeu l-a ales să-I fie credincios. Când evreii au făcut alianţe neloiale faţă de Dumnezeu, au fost pedepsiţi pentru a nu uita care este rostul lor în lume. Să nu pierdem din vedere că istoria Turnului Babel se repetă. Şi acum popoarele s-au strâns împreună ca şi atunci, încercând să ridice acest turn al nebuniei prin care să-I arate lui Dumnezeu că ei sunt stăpânii şi nu El, Creatorul.

Dumnezeu a început deja să amestece limbile. Să fim atenţi să nu urcăm prea sus în turn, pentru ca nu cumva căderea să fie fatală.

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 42 - iulie 2010

Căsuţa copiilor: Un cadou pentru Maica Domnului

Dragi copii,
Luna care urmează, luna august, începe cu două săptămâni în care o cinstim în mod deosebit pe Maica Domnului. Pe 15 august este sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, cea mai mare sărbătoare închinată ei. De aceea, înainte de ea avem 14 zile de post, în care cei care o iubesc pe Maica Domnului ţin post, se roagă mai mult şi participă la slujbele deosebite închinate Născătoarei de Dumnezeu în această perioadă.

Ştiţi că Maica Domnului este şi mama noastră? Ea ne iubeşte mult, aşa cum Îl iubeşte pe Domnul Hristos, Fiul ei, şi se roagă mereu lui Dumnezeu pentru noi. De asemenea, ori de câte ori suntem în necazuri şi o chemăm în ajutor, ea este grabnic ajutătoare. Vă spun doar una din nenumăratele minuni pe care Maica Domnului le-a făcut, răspunzând la rugăciunile celor care au chemat-o să-i ajute:

O familie din America avea un copilaş de doar 7 luni. Într-o zi l-au dus la spital, pentru că era bolnav. Dar aici doctorii le-au spus că nu mai are nicio şansă, că va muri în scurt timp. Părinţii, disperaţi, i-au chemat pe cei doi preoţi parohi de la biserica unde mergeau ei şi i-au rugat să aducă icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, pe care o aveau în biserică, numită „Portăriţa”.

Părinţii au venit cât au putut de repede şi au aşezat icoana lângă patul copilaşului. Apoi au cântat cu toţii Paraclisul Maicii Domnului. În timp ce cântau, pruncul îşi revenea încet-încet, sângele care-i ieşea pe gură s-a oprit, iar copilul a început să se mişte. Curând după aceea, a putut fi hrănit. Medicilor nu le venea să creadă, cum acest copil, pentru care nu mai era nicio speranţă să fie salvat, s-a făcut sănătos. Părinţii lui ştiau însă că Maica Domnului şi-a arătat dragostea de mamă şi a făcut o minune.



Să nu uitaţi deci, dragi copii, că Maica Domnului are grijă de noi ca şi mama noastră, şi Îl roagă mereu pe Dumnezeu să ne dea toate cele de care avem nevoie. Acum, înainte de ziua ei, aţi vrea să îi faceţi şi voi un cadou Maicii Domnului, pentru că ne iubeşte atât de mult? Să vă dau câteva idei:

• - încercaţi să ţineţi măcar câteva zile de post. Dacă sunteţi prea mici, puteţi renunţa pentru o perioadă la ceva care vă place, de exemplu să nu mai mâncaţi ciocolată sau îngheţată, ori să nu vă mai uitaţi la televizor;
• - în timpul postului adăugaţi la rugăciunile voastre şi o mică rugăciune specială către Maica Domnului.
• - Repetaţi (sau, dacă nu ştiţi, învăţaţi) o cântare în cinstea Maicii Domnului, de exemplu „Cuvine-se cu adevărat”;
• - Învăţaţi rugăciunea de sub icoana pe care o aveţi de colorat;
• - Maica Domnului se bucură mult dacă sărbătoriţi ziua ei cu sufletul curat, curăţit prin Spovedanie, şi Îl primiţi pe Domnul Hristos prin Împărtăşanie;
• - de ziua Maicii Domnului mergeţi la biserică cu flori; şi acasă puteţi împodobi icoana ei cu floricele;

Ce ziceţi, v-aţi hotărât?

Pagină realizată de Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 42 - iulie 2010

Cuvântul care loveşte e mai tare ca pumnul

Atunci când spui cuiva un cuvânt greu, jignitor, batjocoritor, ironic, zeflemitor eşti un om crud. Eşti un tiran sadea. Provoci Celuilalt suferinţe de nedescris. Cuvântul care loveşte răneşte şi e mai tare, mai dur, mai terifiant decât pumnul, palma, piroanele, biciul cu care îţi „persecuţi” adversarul.

Cred că Iisus a suferit mai mult atunci când I s-au aruncat cuvinte de hulă, închipuite şi neadevărate, blasfematoare, neruşinate şi batjocoritoare şi a suferit mai puţin atunci când a fost pur şi simplu biciuit, torturat şi răstignit… în orice caz, răbdând, a depăşit suferinţa fizică şi El prin cuvânt (dar ce Cuvânt!), cuvântul bun, salvator, mântuitor, de IERTARE ABSOLUTĂ: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac.” Nu întâmplător Iisus Domnul a primit cu atâta bucurie şi satisfacţie dumnezeiască intervenţia – prin cuvânt – a tâlharului celui bun, căruia drept răsplată i-a şi promis, dăruindu-i pe loc, Raiul: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în Rai.” Tâlharul I-a spus Domnului cuvânt de mângâiere, cuvânt bun. Ferice de el!

Pr. Ioan Pintea – Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 42 - iulie 2010

Catehism: Rugăciunea obştească

Rugăciunea, vorbirea omului cu Dumnezeu şi hrana sufletului, este făcută de către creştini în mod particular dar şi în mod organizat, în biserici sau în alte locuri. În acest număr vorbim despre această a doua formă de rugăciune, organizată după anumite rânduieli, care se numeşte rugăciunea obştească.

Împreună ne rugăm, împreună ne mântuim
Dintru început, Biserica s-a organizat ca adunare şi este ştiut faptul că nu ne mântuim de unii singuri, ci în legătură şi prin slujirea iubitoare a aproapelui. De fapt, una dintre definiţiile Bisericii ar putea fi: totalitatea credincioşilor adunaţi în jurul unui Sfânt Potir. Mântuitorul Hristos, atunci când a început să propovăduiască cuvântul Evangheliei, Şi-a ales 12 Apostoli iar mai apoi, după Pogorârea Duhului Sfânt, aceşti Apostoli s-au răspândit în mod organizat pe tot cuprinsul Imperiului Roman şi mai departe de hotarele acestuia, pentru a pune bazele unor comunităţi după modelul celei din Ierusalim.

Creştinii au trăit dintotdeauna în comunităţi conduse de un slujitor sfinţit şi în cadrul acestor comunităţi se adunau împreună pentru a se ruga, centrul rugăciunii tuturor comunităţilor fiind, de atunci şi până astăzi, Sfânta Liturghie.

La rugăciunile obşteşti Hristos e prezent în mod real şi nevăzut
Noi, ca şi creştini, ar trebui să avem o mare dragoste în a ne aduna împreună şi a ne ruga, fiind însufleţiţi de cuvintele Domnului Hristos, Care a spus: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 19-20). La sfintele slujbe noi ne adunăm în numele lui Dumnezeu, stăm în faţa lui Dumnezeu şi cerem de la El mântuirea, iar Mântuitorul este în mijlocul nostru. Şi această adunare fizică, într-un loc, a mai multor persoane de aceeaşi credinţă şi de acelaşi gând, care cer de la Dumnezeu acelaşi lucru, are rolul de a ne apropia unii de alţii şi pe toţi de Dumnezeu.

Preotul conduce şi susţine rugăciunea obştească
Toţi membrii Bisericii sunt mădulare vii ale unui întreg, capul acestui organism fiind Domnul Iisus Hristos: „Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte” (I Corinteni 12, 27). Toţi credincioşii care participă real la sfintele slujbe nu sunt spectatori, ci sunt slujitori. Însă, după rânduiala dumnezeiască lăsată de la Sfinţii Apostoli, există un conducător şi susţinător al acestor slujbe, şi anume preotul. Toate rugăciunile rostite de preot sunt la plural, iar alcătuirile de rugăciune, aceste îndemnuri şi afirmaţii rostite de preot, aşteaptă un răspuns din partea credincioşilor. Slujbele sunt concepute ca un dialog, o alternanţă a rugăciunilor între preot şi credincioşi, îndreptate către Dumnezeu. De asemenea, rugăciunile astfel concepute şi transmise în Biserică descriu o anumită traiectorie, care are menirea de a-i înălţa către Dumnezeu pe toţi cei care participă la ele.

Textele slujbelor sunt comori duhovniceşti
În decursul secolelor şi odată cu adăugarea unor noi sfinţi la Biserica triumfătoare din ceruri, pe care cei de pe pământ au considerat că trebuie să-i cinstească în mod deosebit, ca fiind casnici ai lui Dumnezeu şi oameni întru care se odihneşte Dumnezeu, s-a îmbogăţit şi textul slujbelor. Cinstirea sfinţilor se face în biserici cu cântări şi rugăciuni prin care se pune în evidenţă viaţa lor înaltă şi lucrarea lui Dumnezeu prin ei.

Toate aceste texte liturgice sunt generatoare de gânduri frumoase, de gânduri odihnitoare de suflet, de gânduri care luminează cugetul şi aduc bucurie inimii. De aceea, este foarte bine ca toţi cei care mergem la biserică să fim cu mare atenţie la textele care se citesc şi se cântă, căci sunt adevărate comori duhovniceşti.

Slujbele Bisericii sunt sfinte şi sfinţitoare
Biserica noastră Ortodoxă are şi marele dar de a fi Sfântă, Sobornicească şi Apostolică, prin acest termen din urmă înţelegându-se succesiunea de har care s-a transmis de la Sfinţii Apostoli până în zilele noastre. Sfinţii Apostoli au transmis harul sfinţitor episcopilor, prin punerea mâinilor peste capetele bărbaţilor cu viaţă aleasă, în cadrul hirotoniei; i-au aşezat în cetăţile unde au întemeiat comunităţi creştine, iar aceşti episcopi au transmis acest har altor episcopi, din generaţie în generaţie, până în ziua de astăzi. De aceea persoana episcopului este foarte importantă în Biserica Ortodoxă, căci fără episcop nu poate exista Biserica. Acest har sfinţitor episcopii îl transmit preoţilor şi diaconilor care slujesc în parohii, preotul fiind în parohie trimisul episcopului.

Rugăciunile din biserică sunt sfinte, pentru că prin ele se invocă lucrarea sfinţitoare a Sfintei Treimi asupra credincioşilor. Tot ceea se face în bisericile ortodoxe sunt spre folosul credincioşilor şi au ca prim şi ultim scop sfinţirea lor.

Pr. Ovidiu Bostan

Rugăciunea obştească întăreşte rugăciunea inimii

În măsură în care se roagă, auzi ce zice Sfântul Nicodim Aghioritul: mintea este preot, inima este altar; jertfa care se aduce pe acest altar este alegerea şi bună voinţa, că de bună voie aleg să mă rog lui Dumnezeu, iar mirosul de bună mireasmă, tămâia, care se ridica de pe altarul inimii, este rugăciunea: să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta. De pe altarul inimii. Omul este un fel de biserică în biserică.

În zadar te duci în altarul ăsta, dacă nu ai rugăciunea cea din inimă. Puţin îţi foloseşte. De aceea, mergerea la biserică îţi ajută foarte mult ca să întăreşti rugăciunea din inimă, dar nu o schimbă pe aceea. Tocmai rugăciunile şi momentele Sfintei Liturghii, dacă tu ai lucrare lăuntrică, îţi întăresc această lucrare. Mai mult îţi învăpăiază inima de dragostea lui Dumnezeu, când auzi momentele Sfintei Liturghii, când iese cu Sfintele Daruri, căci credinţa vine prin auz.

Ai văzut că a întrebat cineva pe Sfântul Nichifor: "Dacă merg în biserică, să ascult strana şi Liturghia şi celelalte sau să zic rugăciunea inimii?" Dacă n-ai sporit în rugăciunea minţii, ascultă cu mare atenţie Liturghia şi strana, că te ajută să te concentrezi cu mintea în inimă. Foarte mult te ajută.

Iar dacă ai ajuns la rugăciunea de sine mişcătoare a minţii, este ca ceasul: ai pornit inima, eu dorm şi inima mea veghează. Permanent inima se roagă. Atunci şi fără să vrei vei rămâne cu rugăciunea asta lăuntrică şi în timpul Liturghiei şi în timpul celorlalte rugăciuni, că ajungi la o rugăciune de sine mişcătoare. Permanent se roagă inima. Neîncetat, cum zice apostolul.

Părintele Cleopa Ilie

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 42 - iulie 2010

Pelerini la Mărcuş

Duminică. Zi binecuvântată, când lăsăm la o parte preocupările lumeşti care ne fură peste săptămână şi alergăm la biserică. Aici, ca nicăieri în altă parte, găsim liniştea de care avem nevoie şi care ne aduce mai aproape de Dumnezeu. Aşa am făcut şi noi în dimineaţa zilei de 6 iunie – Duminica Sfinţilor Români; dis-de-dimineaţă am pornit la drum spre Sfânta Mănăstire Mărcuş din judeţul Covasna, care îşi sărbătorea hramul.


Mănăstirea din poiana binecuvântată
Răsăritul de soare ne-a găsit pe drum. Un soare vesel şi dorit, pentru că, după o perioadă de vreme rece şi ploioasă, era prima zi în care ni se arăta, în toată splendoarea lui, de după dealuri. Ce frumos e răsăritul, ce frumoasă-i pădurea! Şi macii de pe câmp... parcă sunt mai roşii decât în altă parte!

La nici 20 de kilometri de Braşov, spre Covasna, pe dealurile pitoreşti ale Dobârlăului se zăreşte Mănăstirea Mărcuş. Mănăstire de maici, cu viaţă de obşte, având hramul Duminica Sfinţilor Români şi Acoperământul Maicii Domnului.

Urcăm dealul cu nerăbdare şi ajungem într-o poiană minunată, o poiană despre care, cu ani mulţi în urmă, Părintele Arsenie Boca spunea: “aici este loc sfânt; vor cânta îngerii din cer aici, căci e sfinţenie mare…!”

E atâta linişte şi pace, îmi tresaltă sufletul şi, cu o repeziciune care mă uimeşte, îmi aduc aminte de un condac din Acatistul de mulţumire: “De ce zâmbeşte tainic toată făptura în zilele de praznic? De ce atunci se revarsă în inimă o minunată uşurare, fără asemănare, şi însuşi văzduhul devine altar şi biserică purtătoare de lumină? E adierea harului Tău, e strălucirea Taborului, cerul şi pământul cântă atunci lauda: Aliluia!

Biserica mănăstirii, cu uşile larg deschise, îşi aştepta închinătorii care, spre bucuria “casnicilor”, au fost în număr foarte mare. Fiind printre primii pelerini, am avut bucuria de a ne închina în linişte, „secondaţi” fiind doar de ciripitul rândunelelor care-şi făcuseră cuibul chiar sub streaşina pridvorului bisericii. Dar în scurt timp curtea mănăstirii s-a umplut de credincioşi veniţi, ca şi noi, să-i prăznuiască pe Sfinţii Români.

Ne-am rugat împreună la slujba Sfântului Maslu, apoi, tot împreună, preoţi şi credincioşi, l-am întâmpinat pe Înaltpreasfinţitul Ioan – Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei. Ne-am bucurat de Sfânta Liturghie, de prezenţa Sfinţiei Sale şi de cuvintele de învăţătură primite. Toate au fost frumoase şi toate de pus la suflet.

Sfânta Iustina – ocrotitoarea fecioarelor
Cu ani în urmă, pe lângă mănăstire s-a înfiinţat o asociaţie de binefacere patronată de Sfânta Iustina. Nouă fetiţe minunate cresc şi se bucură de dragostea maicilor şi a duhovnicului mănăstirii, Părintele Nil. Fiecare fetiţă are povestea ei, dar de când au fost luate din orfelinat şi sunt în grija Maicii Serafima, povestea lor este una frumoasă, iar asta se citeşte pe feţişoarele lor vesele.

Maica stareţă este responsabilă pentru toată “buna rânduială” pe care o întâlnim la tot pasul. „Nu m-a pregătit nimeni pentru ceea ce fac, aşa am simţit că trebuie să fac şi aşa am făcut - ne-a mărturisit Maica. Tot ceea ce am reuşit până în acest moment se datorează bunului şi milostivului Dumnezeu şi Preasfintei Sale Maici. Nu de puţine ori am fost tentată să renunţ, greutăţile mă copleşeau. Însă de fiecare dată găseam alinare în faţa icoanei Maicii Domnului şi căpătam puteri pentru a face următorii paşi, mărunţi, dar importanţi.”

Pentru fetiţe, mănăstirea înseamnă “acasă ”, iar maica stareţă este “mami“ pentru toate. Aici nu există al meu, există doar al nostru – lucru impresionant. Aici totul se împarte şi toată lumea are toate cele de trebuinţă. Destul de greu de înţeles pentru noi, cei care avem simţul proprietăţii foarte bine dezvoltat. Poate că uneori există şi aici lipsă de cele materiale. Un lucru însă sigur se găseşte mereu din belşug: DRAGOSTEA.

În mica încăpere în care învaţă şi se joacă fetiţele, poza Părintelui Arsenie este pusă la loc de cinste. În câteva cuvinte, maica Serafima ne istoriseşte despre bunica ei, Suzana Comşa, despre întâlnirea acesteia cu Părintele Arsenie şi despre ceea ce prevestea părintele cu privire la acest loc minunat. Nu sunt poveşti! Este realitatea, care nu ar trebui să ne surprindă. Ne minunăm doar şi ne bucurăm că s-au “ împlinit ” cele spuse de Părintele Arsenie cu ani buni în urmă. Iar “glasul îngerilor din poiană” nu poate fi altceva decât glasurile acestor fetiţe, care ridică şi vor ridica cântări de mulţumire către Bunul Dumnezeu pentru ceea ce le este dat să trăiască aici, în acest loc cu adevărat binecuvântat.
Timpul – duşmanul nostru
În astfel de momente timpul nu este niciodată de partea noastră. Suntem nevoiţi să ne luăm rămas bun de la obştea mănăstirii cu dorinţa de a reveni, cu voia Domnului, şi cu altă ocazie.
Sfinţenie, rugăciune, bucurie, cuvinte minunate... cu acest bagaj ne întoarcem acasă, să împărtăşim celor dragi bucuria pe care am trăit-o cu toţii în aceasta minunată şi binecuvântată zi de Duminică, mulţumindu-I Domnului pentru toate.

Andreea Bărbat, Victoria

Ctitorie a Maicii Stareţe Serafima Comşa (construcţie începută din 1991), mănăstirea este situată pe un LOC SFÂNT, care de secole adăposteşte, succesiv, aşezăminte monahale ridicate şi apoi distruse.
În anul 1950, Suzana Comsa a ridicat, de una singură, o mânăstire întreagă, biserică, câteva chilii şi un mic paraclis, care au fost distruse de comunişti în anul 1973.
Părintele ARSENIE BOCA spunea despre acest loc : "măi, voi nu aveţi idee ce loc este ăsta! Ăsta e un loc sfânt. Vor cântă îngerii din cer aici, căci e sfinţenie mare! ... Suzana, tu vei face mânăstire acolo, dar nu va ţine mult. Nu voi mai fi eu atuncea şi nu vei mai trăi nici tu, când cineva din neamul tău o va ridica iarăşi şi va dăinui." Şi a venit rândul maicii Serafima, nepoata Suzanei Comsa, care la nici 23 de ani era stareţă peste o poiană goală.
Început în 1991, complexul monahal cuprinde: o biserică, altar de vară, chilii.
Complexul monahal adăposteşte şi un orfelinat, aşezământ al micilor orfane, numit Asociaţia de Binefacere „Sfânta Iustina”.

www.manastirea-marcus.com

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 42 - iulie 2010

Libertatea ca o crimă perfectă

În Gulagul comunist condamnarea la moarte însemna, cel mai adesea, un glonte în ceafă.
În gulagul capitalist condamnarea la moarte a trupurilor a fost scoasă în afara legii. Dar, în libertatea dăruită din plin trupurilor, a prosperat condamnarea la moarte a sufletelor.

O imagine pornografică este un glonte tras în "ceafa" sufletului. Conform cercetătorului Steven Most de la Yale University, ochii privitorului de fantasme erotice orbesc pentru opt zecimi de secundă: se blochează circulaţia în creier. Semnul unui "foc de armă" psihologic direct în minte: o execuţie aseptică, civilizată; o crimă perfectă. Iar arma e în mâna de fier a Libertăţii, ultimul şi cel mai tare idol: mama lui Rambo şi a lui Terminator... Şi a superpoliticienilor de azi...
După această execuţie sumară porţi în tine un suflet epileptic: un suflet înfometat de "lumina" care l-a rănit. A gustat laptele morţii şi nu se mai satură: mai vrea...

Şi aşa, dintr-o scurtă expunere la pornografie, viaţa socială devine ambalajul unei frenezii lăuntrice, inima, o cameră obscură în care se developează continuu acea unică imagine: întreaga fiinţă, creată pentru lumină, nu mai poate exista fără fulgerarea lascivă, fără blitzul fantasmei erotice: aceasta devine singurul moment de "fericire" şi "iluminare" în bezna unui trai, altfel comun şi anost până la depresie... Astfel, iluminarea demonică ia locul revelaţiei divine... Şi sufletul aleargă spre adâncul Iadului cu entuziasmul unui îndrăgostit...

Aşa se nasc dependenţii de pornografie... Iar dependenţa de pornografie e componenta principală a dependenţei de cea care a provocat-o şi o administrează: societatea de consum.

Societatea de consum şi-a propus să facă din libertate o fabrică de minţi împuşcate: pentru că numai pentru un astfel de creier spart, Sistemul ia locul lui Dumnezeu, Marele Inchizitor ia locul lui Hristos: Mântuitor nu mai e Cel Care vindecă, ci cel care satură foamea de fantasme a maselor. Încă de la Giordano Bruno se studia utilizarea pornografiei în manipularea maselor, deci experimentul e îndelung şi bine pregătit...

Pornografia stăpâneşte azi, în forme rafinate sau brutale, spaţiul public: cu scopul de a ne face nişte sclavi... fericiţi!

Numai creştinii nu zâmbesc, ci plâng... Ei strică fotografia de grup... De aceea trebuie scoşi din cadru... Sau strânşi cu uşa "drepturilor omului" ori cu cea a "ecumenismului", îmbrăţişaţi cu atâta "dragoste" până le pârâie oasele, până grimasa de oameni zdrobiţi pare să-i facă una cu cei care zâmbesc...

ORICE SUFLET CARE SE OPUNE CONSUMULUI DE PORNOGRAFIE (vizuală, sonoră, ideologică) ESTE UN SUFLET LIBER! Este un suflet care refuză să orbească ca să "vadă" lumea şi viaţa aşa cum le descrie satana... Pentru că pornografia este omniprezentă, nu numai ca imagine ori spot publicitar ci şi în toată literatura, filosofia şi arta lumii, în diferite forme şi grade de expunere.... Şi de iniţiere...

Orice tânăr care refuză "educaţia sexuală" şi trăieşte în curăţie este cel mai mare erou al tuturor timpurilor: pentru că biruie cea mai sofisticată şi mai subtilă dictatură posibilă: cea a condiţionării psihologice instituţionalizate... Aceşti biruitori sunt mucenicii vremurilor din urmă...
Şi această biruinţă o dă numai Hristos, Cel ce a răstignit, în trupul Său, puterea tuturor dictaturilor: ca o piatră din unghiul tuturor suferinţelor Sale de până acum...

Punct
www.oameni-si-demoni.blogspot.com

„Îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.“ (Ioan 16,33)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 42 - iulie 2010

Am intrat la liceu şi mi-e frică

Mi-e teamă că mă voi despărţi de Dumnezeu.
În ultimul an El m-a apropiat de dragostea Sa. M-a schimbat şi mi-a dăruit o grămadă de bucurii duhovniceşti de care nici nu ştiam că există. (De exemplu să simţi dragoste în lacrimi.)

Apoi, schimbându-mă pe mine... El a schimbat şi oamenii de lângă mine. M-am ataşat foarte mult de fosta mea colegă. Puteam să vorbesc cu ea pe teme religioase, la fel şi cu alt coleg de-al meu. Dumnezeu ne-a făcut prieteniile foarte frumoase, dar acum, că am intrat la liceu, nu mai suntem aşa apropiaţi. Deşi suntem în aceeaşi clădire, dar la clase diferite.

Mă simt singură. Clasa mea e plină de fete. M-am împrietenit cu unele, deşi nu a trecut decât o săptămână. Am vorbit şi cu cei mai mari şi mi-e teamă că ei mă vor discrimina pentru principiile mele religioase (de fapt absolut normale).

Apoi mi-e teamă că liceul mă va schimba în rău... şi că eu nu o să pot să rezist ispitelor de acolo. Cum să fac eu să rămân creştină, dar în acelaşi timp ceilalţi să nu mă considere încuiată şi retrasă? Cum să îi conving că ortodoxia e altfel decât cred ei?
Mădălina

***

E firesc să te temi, Mădălina mea, căci slabă ne este firea. Dar e duhovnicesc să nu te temi pentru că tu ştii cum este Dumnezeu, tu ai văzut cum lucrează şi nu te vei îndura să rămâi fără El!
Tu să continui să te bucuri de El şi să te rogi în taina ta şi să nu lipseşti de la Sfânta Liturghie şi să-i binecuvântezi în gândul tău pe toţi colegii şi profesorii şi să te bucuri de adolescenţa ta fără să vorbeşti despre credinţa ta. Vor vorbi faptele tale, bucuria ta tăcută, răbdarea ta şi binecuvântarea din taină care se va simţi în jur!

Să ne scrii des, să ne scrii ori de câte ori ai probleme şi să nu te temi, de mână cu Domnul fiind!
Cu drag şi rugăciune şi binecuvântare,

Maica Siluana
Centrul de formare şi consiliere Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 42 - iulie 2010

Pas în doi: Privirea celuilalt

Vederea soţului sau a soţiei prin ochii lui Dumnezeu e un dar care neîncetat trebuie cerut în rugăciunea împreună: „Ajută-mi, Doamne, şi arată-mi-1 pe soţul meu - sau pe soţia mea - pe care mi l-ai dat, aşa cum Tu Însuţi îl vezi". E o cerere esenţială pentru viaţa cuplului.


Ne fotografiem aproapele în delict

Privirea dumnezeiască e deasupra păcatului, deasupra obscurităţii şi dezvăluie întotdeauna potenţialitatea sufletească a celuilalt. Nimeni nu e perfect. Dar viaţa spirituală ne cere să nu rămânem niciodată pe poziţiile definitive ale asprei judecăţi: ,,el este aşa şi aşa - ea are un caracter aşa şi pe dincolo - e un om imposibil, nu se va schimba niciodată etc".
Dacă şi Dumnezeu ne-ar privi în acelaşi fel, n-am mai avea nici o şansă de a ne îndrepta. Prea adesea, oamenii se privesc unii pe alţii cu ochi întunecaţi, lipsiţi de lumina necreată a harului divin şi de adevărata iubire. Ne fotografiem aproapele în delict şi apoi, asemenea unor şantajişti, îi fluturăm prin faţa ochilor fotografia ori de câte ori avem ocazia: ,,Vezi, uită-te bine, aşa eşti tu, aşa şi nu altfel!".

Suntem asasini sufleteşti

Dar un asemenea mod de a-1 trata nu doar că îl împiedică să se schimbe, ci îl şi precipită spre o cădere mult mai mare. Cel care-şi judecă aproapele în inima sa e un asasin sufletesc. Tocmai de aceea, Hristos nu a ostenit să ne-o repete: ,,Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura". Doamne, cât de folositoare e această poruncă pentru viaţa spirituală, dar mai cu seamă pentru viaţa spirituală a cuplului! Acolo unde e loc pentru judecată, nu e loc pentru o viaţă spirituală autentică. O inimă care judecă se leapădă de Cel Care a murit pe cruce spunând: ,,Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac".

Arma care fărâmiţează căsnicia

Judecarea aproapelui e, cu siguranţă, păcatul cel mai răspândit pe faţa pământului, cel mai devastator şi cel mai puţin cunoscut, căci prea puţini sunt aceia care îşi dau seama că judecă - într-atât această patimă a devenit o a doua natură! Şi e chiar patima care cel mai adesea duce cuplul la pieire. Dacă îşi face simţită prezenţa şi nu e alungată, combătută de inimi care se smeresc şi cer de la Dumnezeu pacea şi împăcarea (iar acestea nu se dobândesc fără încercări) familia va fi în mare pericol. Războiul dus împotriva judecăţii e un război al tuturor familiilor creştine, căci vrăjmaşul Bisericii şi al seminţiei umane se foloseşte de această armă pentru a distruge viaţa spirituală încă în faşă fiind, pentru a diviza tot ce e unit, pentru a fărâmiţa căsnicia.

Harul trece prin ochii celuilalt

Cât de importantă e privirea celuilalt!... Dacă e o privire înţelegătoare, iubitoare, plină de încredere şi de speranţă, câte posibilităţi nu-i deschide celuilalt de a se ridica, de a se schimba, de a-şi continua înaintarea. Harul lui Dumnezeu trece întotdeauna prin ochii celuilalt; iată unul dintre principiile de bază ale vieţii spirituale în Taina Cununiei.

De altfel, omul îşi vede aproapele cam tot aşa cum se vede pe sine. Dacă îşi descoperă sufletul în ochii lui Dumnezeu, Care îi arată greşelile şi în acelaşi timp i le iartă tocmai prin experierea darului de a fi iertat, adică iubit, va învăţa ca şi el, după cuvintele din Tatăl Nostru, să ierte la rândul său. Dacă din contră, se culpabilizează şi, din orgoliu, refuză iertarea, adică se judecă şi se condamnă singur, socotind că numai şi numai părerea pe care o are el despre sine contează, refuzând privirea lui Dumnezeu, un asemenea om va fi cu siguranţă necruţător faţă de aproapele său! Privirea lui Dumnezeu este TOTUL în viaţa spirituală şi cu atât mai mult în experienţa mistică a familiei.

Diferenţele nu sunt piedici

O altă ispită a falsei iubiri e aceea a monotoniei, a uniformităţii: „Trebuie să fim la fel". Aceste cuvinte ascund chiar Anti-Trinitatea! Dumnezeu e unul în fiinţă, dar întreit în persoane cu totul distincte. Fiecare persoană e diferită de celelalte două, fiind egale în unicitate, în esenţă şi în comuniune. Prin judecarea celuilalt noi nu doar constatăm o diferenţă, dar ajungem să o şi transformăm în piedică pentru viaţa personală: ,,dacă nu eşti ca mine, nu vom putea trăi împreună niciodată", ,,fă-te ca mine". Nu!...

Iubirea adevărată aduce revelaţia persoanelor şi a naturilor. Dumnezeu nu uniformizează, nu face să dispară umanul în folosul divinului, nici nu aneantizează ipostasul, ci dimpotrivă, dezvăluie identitatea profundă şi reală a celuilalt. Prin adevărata iubire, fiecare se străduieşte să devină celălalt, adică se deschide spre viaţa şi spre privirea acestuia.

Pe măsură ce descoperă comuniunea cu soţul, în căsnicie, şi renunţă la sine, la vechile sale prejudecăţi, din iubire pentru celălalt, omul renaşte întru adevărata sa persoană duhovnicească, în omul lăuntric.

Dobândirea privirii lui Dumnezeu

Dacă fiecare, în momentul în care ne simţim îmboldiţi să ne judecăm aproapele, am auzi iarăşi şi iarăşi, ca şi cum chiar nouă ne-ar fi spus, cuvântul Mântuitorului: ,,Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra'' - cu siguranţă că în aceeaşi clipă ne-am opri.

În familie, omul învaţă să ierte şi să fie iertat. Dacă bărbatul şi femeia trăiesc întru această privire, se vor bucura de negrăite progrese spirituale. Nimic nu le va fi imposibil, pentru că împlinirea iubirii aproapelui şi a lui Dumnezeu conţine toate poruncile. Prin Taina Cununiei, omul învăţă să-şi privească aproapele cu o privire dumnezeiască. În fond, dobândirea privirii lui Dumnezeu trebuie să fie dorinţa duhovnicească a tuturor credincioşilor, dar parcă totuşi, oarecum îndeosebi, a celor uniţi prin Taina Sfântă a Căsătoriei.

Fragmente din Pr. Michel Philippe Laroche -
Un singur trup. Aventura mistică a cuplului

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 42 - iulie 2010

Cum aş putea să-l atrag spre biserică?

Vă spun, pe scurt, problema mea: am un băieţel de 6 ani pe care nu l-am dus la biserică de când era foarte mic, pentru ca eu însămi nu am mers. Anul acesta, însă, am început să mă duc duminica la biserică şi l-am luat şi pe el de câteva ori. Se plictiseşte, nu are răbdare, vrea să plecăm repede şi de câteva luni n-am mai reuşit să-l iau cu mine. Nici soţul meu nu vrea să meargă întotdeauna la biserică şi atunci ei doi rămân acasă. Îmi pare foarte rău că nu pot să-l împărtăşesc pe Matei, mai ales că până la 7 ani împărtăşirea se poate face fără spovedanie şi cred că l-ar ajuta foarte mult. Cum aş putea să-l atrag spre biserică? Vă mulţumesc din suflet pentru tot ce faceţi.

Iulia

Draga mea Iulia,
Mai întâi, cere iertare de la Domnul că nu l-ai dus pe Matei de mic la Biserică, adică de când era în burtica ta. Apoi, primeşte iertarea şi înţelegerea lui Dumnezeu şi iartă-te şi tu şi învaţă să ai răbdare cu Matei aşa cum şi Domnul a avut cu tine! Apoi, roagă-i pe Sfântul Evanghelist Matei şi pe Îngeraşul lui Păzitor să te ajute. Apoi, cumpără-i Biblia şi alte cărţi religioase pentru copii. Sau încearcă să-l rogi pe soţul tău să ţi-l aducă la Biserică numai la Sfânta Împărtăşanie.
Nu-l cicăli şi nu-l judeca pentru ceea ce nu-ţi place la el. E ceea ce tu ai pus acolo şi nu vei scoate ce ai pus decât punând dragoste şi înţelegere duhovnicească. Domnul te va lumina şi ajuta în fiecare clipa dacă Îi ceri fără să ai pretenţii. Dar nu uita: mai ales să ai răbdare şi să-i acorzi timp lui Matei să se împrietenească de acum încolo cu Domnul şi lui Dumnezeu să lucreze aşa cum ştie El şi nu cum ne-ar plăcea nouă.
Curaj şi bucurie sfântă!

M. Siluana

Centrul de formare şi consiliere Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 42 - iulie 2010

„Să fii exemplu, acesta este cel mai mare lucru!“

Cum să ne creştem copiii?
Să-i creşteţi să se mântuiască. Ca metodă tot blândeţea rămâne cea mai bună, pentru că, folosind asprimea, copilul te ascultă de frică şi prinde numai în piele învăţătura ta. Dar dacă te porţi blând cu el: „Copilul tatii, copilul mamii, uite aşa...“, el ascultă şi te vor asculta şi după moartea ta, pentru că le rămân în minte: „Uite, Doamne, ce spunea mama şi tata!“ Dar dacă te-ai purtat aspru cu el, nu te ascultă. Deci, ca metodă, tot blândeţea.

Dar asta nu înseamnă să nu le împletim, să fie şi un pic de asprime, pentru că el doreşte să împlinească numai ce vrea el, nu ceea ce trebuie. Dar foarte important este să-i dai exemplu de viaţă. Pentru că el ştie să vorbească, nu l-ai învăţat tu să vorbească, dar te-a auzit pe tine vorbind în casă şi a învăţat şi el. Şi-ţi învaţă şi faptele tale. Deci, să fii exemplu, acesta este cel mai mare lucru. Iar pentru tineri, să luptăm în şcoli pentru ora de religie.

Vedeţi, copiii merg la grădiniţă, la şcoală, la joacă, în tot felul de influenţe nefaste. Cum să facem să eliminăm acestea?
Grija asta cade tot pe familie, să-l dirijeze continuu şi să îndrepte ceea ce a învăţat greşit. Tot familia rămâne pedagogul cel mai bun. Şi la şcoală îi obişnuiesc cu comunitatea. E o oarecare ordine. Nu este rea, dar s-ar putea să fie o dirijare necreştină. El trebuie învăţat să spună ce s-a întâmplat la şcoală şi părinţii să îndrepte greşeala pe care poate a făcut-o un pedagog. Sunt mai puţini copii care spun: „Eu fac aşa pentru că m-a învăţat profesorul“, însă aproape toţi spun: „Aşa m-a învăţat tata sau mama“. Pentru că aici e dragostea simţită de toţi, din partea tuturor.

Părintele Arsenie Papacioc

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 42 - iulie 2010

Învaţă să-ţi asculţi copilul. Limbajele copilăriei

Copiii au mai multe limbaje şi e bine să ţineţi cont de limbajul în care copilul vă vorbeşte. Există limbajul cuvântului, prin care vorbeşte el de obicei. Dar în afară de acest limbaj mai este un limbaj simbolic. Bolile, de exemplu. Sunt copii care se îmbolnăvesc frecvent. Era un copil care făcea otită permanent. Abia se vindeca şi iar se îmbolnăvea. În familia lui părinţii se certau foarte des. Şi fiindcă el nu mai dorea să audă certurile din familie, se îmbolnăvea de urechi. Acesta este un limbaj. În acest caz ,degeaba părinţii îl duc la doctor să se vindece, el se va îmbolnăvi mereu. Pentru că el de fapt vrea să le spună ceva: că pe el îl doare felul în care se poartă părinţii lui.

În afară de limbajul acesta simbolic mai este şi un limbaj imaginar. Vine copilul şi vă spune: „Mami, sub pat la mine e un crocodil!”. Şi mama de obicei crede că el vorbeşte un limbaj normal. Şi spune: „Mamă, hai să vezi, sub pat nu e nimic!”. Se duce, îi ridică cuvertura, şi sub pat nu e nimic. Dar copilul nu se va simţi ascultat, fiindcă el de fapt vrea să spună ceva. Şi atunci mama merge pe fir, intră în imaginar, şi îl întreabă: „Şi dacă ar fi un crocodil sub pat, ce s-ar putea întâmpla?” „Păi ar putea să mă muşte de picior.” „Şi dacă te muşcă de picior, ce s-ar putea întâmpla?” „Ajung la spital.” „Şi dacă ajungi la spital ce se întâmplă?” „Păi am să mor!” De fapt copilul se temea de moarte, fiindcă abia îi murise bunicul. Şi el nu ştia să spună asta altfel, de aceea a inventat crocodilul.

Maica Sofronia Rădulescu

Centrul de formare şi consiliere „Sfinţii Arhangheli Mihai şi Gavriil”

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 42 - iulie 2010

Problema şi Rezolvarea: Nu mai căutaţi „portiţele”, căutaţi „Uşa”

După dezastrul economic pe care trebuie să-l înfruntăm, iată că suntem în postura de a face faţă şi unor ploi care au provocat inundaţii înfiorătoare mai ales în partea Moldovei (aceeaşi Moldovă, ca de fiecare dată), soldate nu numai cu pierderi materiale foarte mari, ci şi cu pierderi de vieţi omeneşti. Inutil să mai amintim că o vorbă mai veche ne spune că ”un rău nu vine niciodată singur”.

Acum, ca de fiecare dată, unii aruncă vina pe guvernanţii care nu au făcut nimic de la precedentele inundaţii (şi asta cam aşa e) pentru evitarea unor astfel de situaţii. Alţii vorbesc despre defrişările masive din Moldova (şi asta cam aşa e) şi distrugerea echilibrului natural din zonă. Alţii vorbesc despre o pedeapsă divină, pentru răutatea noastră şi îndepărtarea de Dumnezeu (şi asta nu prea e aşa, pentru că Dumnezeu nu pedepseşte, El nu e cauza răului; dar ne dovedim ceva mai înţelepţi dacă ne gândim la răutatea şi indiferenţa noastră atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de aproapele nostru – aşa e?).

Motive, cauze, probleme, scuze găsim mereu şi pentru orice. Dar nu găsim soluţii! Nu găsim rezolvări! Şi nu cred că e mare filosofie să ne dăm seama de ce suntem într-o asemenea situaţie. Suntem în situaţia în care găsim ceea ce căutăm. Noi căutăm motive, căutăm cauze, căutăm probleme şi mai ales căutăm Scuze.

Pe de altă parte, nu căutăm soluţii, nu căutăm rezolvări – şi ca atare nu le găsim. Zicem că „nu mai vedem luminiţa de la capătul tunelului” (şi e grav când zicem aşa ceva). ”Luminiţa” – cum îi zic unii „speranţei” (creştineşte i se spune Nădejde) – nu se poate vedea decât dacă te uiţi înainte şi nu dacă te uiţi în jos. Nu trebuie să ne mai uităm în jos. Nu avem cum să câştigăm ceva privind în jos, ci doar înainte. Şi acest „înainte” nu înseamnă numai „în faţă”, ci mai ales înseamnă ”în Sus”. În jos nu ai voie să priveşti decât pentru a nu uita că eşti ”şi din pământ”; în rest, privirea ta trebuie s-o ţii Înainte. Pentru mine, ca şi creştin, a privi în faţă înseamnă de fapt a privi spre oameni; iar a privi în sus înseamnă a privi spre Dumnezeu. În fapt, aşa o să găsim Soluţia, aşa o să găsim Rezolvarea. Motivul, cauza, problema sunt de fapt EU. Soluţia, rezolvarea este omul de lângă mine, iar Soluţia şi Rezolvarea pentru Noi Doi este Dumnezeu. Nu mai căutaţi „portiţele”, ci căutaţi „Uşa” (şi ştim că Hristos este Uşa şi cine intră prin ea se va salva).

Nu-mi rămâne decât să vă îndemn să nu mai căutaţi problema, cauza, vina – care suntem fiecare dintre noi în parte, ci căutaţi Soluţia, Rezolvarea. Mă caut pe mine, găsesc problema – Te caut pe Tine, găsesc „Calea, Adevărul şi Viaţa”.

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 42 - iulie 2010

Întrebări încălţate cu bocanci (2)

"La celălalt să te duci cu paşi de porumbel. Aşadar, să te apropii de el în mod delicat şi cu blândeţe, pentru că semenul tău are şi el fricile şi supărările sale. Are şi aşa destulă greutate pe suflet, ca să-i mai adaugi şi tu“. (Cuviosul Iustin Popovici)

Ce bine şi ce frumos este când se adună oamenii laolaltă şi stau de vorbă despre una-alta. E bucurie mare când se reunesc familii mai mari sau mai mici, la câte un eveniment deosebit. Însă, cu toată bucuria, mai apar uneori şi situaţii jenante, care ar putea lipsi, dacă oamenii ar fi delicaţi unii cu alţii li s-ar gândi mai bine la ce ecou vor avea cuvintele lor în sufletul celui cu care vorbesc.

A doua întrebare: «Dar la voi nu vine barza?»

Doi tineri căsătoriţi de câţiva ani buni, încă nu au copii. Vii tu să-i întrebi, că te doare, nu-i aşa, că ei nu au copii şi vrei să ştii care-i motivul, să poţi dormi liniştit! Ce ai dori să-ţi spună? Întrebarea asta am auzit-o adresată în public unor prieteni a căror durere o cunosc, şi nu vă pot spune cât de greu cade un cuvânt de felul ăsta, aruncat aşa, fără nici o consideraţie, pur şi simplu, din... curiozitate!

Tu, cel care ai pus întrebarea, ai dori într-adevăr să afli cât de rău îi doare că nu au copii? Ai dori să afli câte lacrimi au vărsat în genunchi, la rugăciune, chiar ai dori să afli câte zile de tratament au făcut şi cât i-a costat, ai dori să afli căruia dintre ei i-a spus medicul că suferă de infertilitate? Ai dori să îţi răspundă public la toate astea, din moment ce public ai adresat întrebarea ta încălţată cu bocanci? Cu ce drept faci aşa ceva? Ştii tu planul lui Dumnezeu cu ei? Ştii tu câte mai au ei de învăţat sau de îndreptat în viaţa lor, până să vină copilul într-o familie în care iubirea de Dumnezeu să fie în centru vieţii lor?

Nu, nu ştii toate astea, tu doar te-ai arătat interesat de viaţa lor, fără să fii interesat şi de inima lor, de durerea lor. Când vor dori să îţi spună, fii pe pace, îţi vor spune. Dar nu forţa pe nimeni să se gândească la rana din inima lui atunci când îţi vine ţie să «conversezi».
Dacă vrei să-i ajuţi, roagă-te pentru ei. Domnul îţi va răsplăti.
Întotdeauna, la celălalt să te duci cu paşi de porumbel.

Ramona Pop

Întrebări încălţate cu bocanci (1)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 42 - iulie 2010

Frica, între virtute şi patimă (2) Vindecarea fricii. Redarea rostului ei adevărat

Am văzut în numărul trecut că frica (cu toate formele ei) este legată fundamental de alipirea omului de bunurile pământeşti, care îi provoacă plăcere. Patima fricii este teama omului faţă de tot ceea ce i-ar putea răpi sau distruge cele de care s-a legat. Tămăduirea vine deci în primul rând din desprinderea de lucrurile pământeşti şi aruncarea grijilor în seama lui Dumnezeu, având nădejde că El ne va asigura toate cele de trebuinţă, aşa cum ne-a promis: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate acestea se vor adăuga vouă.”

Încrederea în promisiunea lui Dumnezeu
Prima cauză a fricii este lipsa credinţei, a încrederii că Dumnezeu îşi respectă promisiunea şi ne poartă de grijă. Cel care crede cu tărie în Dumnezeu şi purtarea Sa de grijă are siguranţa că va primi de la El ajutor în orice împrejurare şi, astfel, nu are de ce să se teamă, nici de întâmplările vieţii, nici de duşmănia oamenilor, nici chiar de moarte.

Diavolul are un deosebit interes să aprindă şi să întreţină această patimă a fricii, care tulbură sufletul şi-l împiedică să ducă la îndeplinire urcuşul duhovnicesc. De aceea un lucru foarte important este ca omul să conştientizeze că gândurile şi imaginaţia sa pot fi influenţate şi de forţele răului. Astfel, pe tot parcursul vieţii sale, e bine ca omul să înveţe să-şi pună încrederea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, şi nu în forţele şi gândurile proprii.

Leacul cel mai puternic împotriva fricii este rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”. Prin rugăciunea inimii omul se află tot timpul unit cu Dumnezeu, primind neîncetat ajutorul Lui, astfel că teama nu i se mai strecoară în suflet. Cu cât rugăciunea este mai curată, cu atât piere frica.

Smerenia nu poate fi biruită
Lucrarea de tămăduire a fricii implică din partea omului ca el să înveţe să renunţe la voia sa, să se lase în grija lui Dumnezeu şi să fie smerit. Am văzut că frica este legată de mândrie; de aceea, atâta timp cât omul se în crede în propriile puteri, el va fi bântuit de această patimă. Dacă însă se smereşte, îşi recunoaşte neputinţele, lipsurile şi neajunsurile, el va face loc în suflet harului lui Dumnezeu, iar frica va dispărea. Smerenia este virtutea care nu poate fi biruită de nimic, nici chiar de diavol. Pentru că diavolul poate să imite orice, dar un singur lucru nu poate: să fie smerit.

Convertirea fricii
Vindecarea de frică este o luptă duhovnicească, în care omul trebuie să fie atent să nu alunge orice teamă din sufletul lui. Să nu uităm că frica este şi virtute, dacă o folosim aşa cum a sădit-o Dumnezeu în noi, ca mijloc de mântuire. De aceea omul trebuie să-şi convertească frica pătimaşă şi s-o întoarcă spre Dumnezeu. Bazându-se pe una şi aceeaşi tendinţă a sufletului, cele două feluri de frică se exclud una pe alta. De aceea, un remediu pentru frică este frica de Dumnezeu. Astfel, locul fricii bolnave este luat de frica mântuitoare, care este teama de Dumnezeu: „Cel care se teme de Domnul n-are teamă de nimic şi nu tremură” (Înţ. Sir. 34,14).

Treptele fricii de Dumnezeu
Frica de Dumnezeu are mai multe trepte:

• 1. frica de pedeapsă – care nu trebuie înţeleasă în sensul că un Dumnezeu crud şi răzbunător i-ar pedepsi pe cei care încalcă poruncile Sale, ci ca suferinţă a sufletului înstrăinat de Dumnezeu şi lipsit de bucuriile duhovniceşti care îi fuseseră menite; omul singur îşi provoacă această suferinţă, prin păcat, judecata lui Dumnezeu nefăcând altceva decât să îi descopere adevărul.
• 2. nădejdea bunătăţilor viitoare
• 3. iubirea lui Dumnezeu

Primele două trepte sunt ale celor începători în ale credinţei, care se află încă în stare de robie sufletească. A treia este a celor desăvârşiţi: „În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire” (I Ioan 4, 18). Sf. Ioan şi toţi Părinţii atrag însă atenţia că această treaptă este cea a desăvârşirii. Deci atâta vreme cât omul nu este cu totul curăţit de patimi şi nu a atins deplinătatea iubirii de Dumnezeu, este important ca el să păstreze frica de Dumnezeu, care îl tămăduieşte pe om mai ales de patimile care îi îngreunează sufletul şi îl împiedică să sporească în viaţa duhovnicească: uitarea, lipsa de curaj a sufletului şi moleşeala, învârtoşarea inimii, adică nesimţirea sufletească.

A consemnat Pr. Marius Corlean

Rugăciuni scurte împotriva fricii

Ca să ne rugăm nu este obligatoriu să ne aşezăm în genunchi, cu candela aprinsă. Dacă ne rugăm doar aşa, înseamnă că nu ne rugăm niciodată cu adevărat. Rugăciunea adevărată este de toată vremea, ne însoţeşte mereu, chiar în timp ce ne îndeplinim treburile zilnice. Ea se realizează prin rugăciunea inimii, dar şi prin cuvinte scurte de rugăciune. Atunci când suntem cuprinşi de frică, pe lângă rugăciunea inimii putem striga la Domnul şi cu alte mici rugăciuni, care devin puternice prin repetare:

• Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa? (Ps. 26, 1-2)

• De voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti. (Ps. 22, 4)

• Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme de ce-mi va face mie omul. (Ps. 117, 6)

• Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte; Doamne, să-mi ajuţi mie grăbeşte-Te! (Ps. 69, 1)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 42 - iulie 2010

Femeia şi organizarea casei creştine

Femeia din ziua de azi este de multe ori o proastă gospodină. În acest caz, ar trebui ca ea să se străduiască să fie o bună gospodină ori să cheme o menajeră, ocupându-se de carieră în continuare?

Cred că datoria femeii este să vrea ca în casă să fie căldură sufletească, pentru ca acolo să se vadă într-adevăr Biserica mică, iar nu un grajd. Dar cum poţi face acest lucru? Fie prin sudoarea frunţii tale, făcând curat, spălând geamurile şi vasele, fie prin intermediul unui loc de muncă ce îţi va permite să cumperi maşină de spălat vase şi de două ori pe săptămână să chemi în ajutor o menajeră, dându-i şi ei posibilitatea să câştige ceva pentru familie.

Dar toate acestea ţin de fiecare caz în parte. Până la urmă, nimeni nu presupune că Sfânta martiră împărăteasă Alexandra i-ar fi spălat şosetele ţarului Nicolae sau că ar fi spălat vasele. Aşa că nu trebuie să cataloghezi femeia drept bună sau rea gospodină doar după implicarea ei personală în gospodărie. O soţie bună este acea soţie care organizează casa în aşa fel încât soţul să vrea să se întoarcă acolo. Dar cum anume să fie acea casă depinde deja de fiecare în parte. Casa poate avea păianjeni pe la colţuri, iar în rest toate să fie bune sau poate fi o casă în care totul străluceşte de curăţenie, iar soţul, cu un caracter de nordic, venind de la serviciu şi încălţând papucii, se simte foarte bine. Nu are importanţă cum este exact casa, important este ca acolo să se dea dovadă de iubire creştină, pentru ca femeia să vrea să facă astfel încât soţul să se bucure cu sufletul şi ea să se veselească de bucuria lui. Dacă există un astfel de sentiment în casă, atunci formele gospodăririi feminine sunt, cu siguranţă, pe planul al doilea.

Pr. Maxim Kozlov – Familia, ultimul bastion

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 42 - iulie 2010

... Rugăciune...

Lăsaţi-ne pământul şi nouă
şi-un grăunte de muştar din credinţă,
bunicilor, părinţilor, uitaţilor şi
lăsaţi-ne un bou şi-un car,
să putem aduce pârguitele roade
de pe mormintele voastre,
înaintea lui Dumnezeu,
ca dar,
că ne-a iertat pe toţi,
că nu v-am căutat şi
nu vă cinstim cum se cuvine,
noi, copiii voştri.

Pomeniţi-ne pe noi, nepomeniţilor,
şi ne iertaţi pe noi, nevrednicii,
voi, uitaţii lumii acesteia
şi pensionarii pământeştii vieţi.
Miluiţi-ne cu iubirea cu care
ne-aţi născut din a Domnului voie,
pe noi, neiubitorii.
Îmbrăcaţi-ne, pe toţi ,
cu nesomnul bunătăţii cu care
ne-aţi vegheat aici pe pământ
şi ne vegheaţi şi din cer
pe noi, copiii voştri.

Rostiţi voi, rogu-vă,
nerostitele noastre rugi
şi cântaţi voi laudele
necântate de noi.
Rezidiţi voi, vrednicilor,
ceea ce noi, nevrednicii, dărâmăm,
de când odihniţi
în latura celor drepţi
şi cinstiţi voi cerul,
ce vă bucură pe voi
şi ne îngăduie, încă,
pe noi, copiii voştri.

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 42 - iulie 2010

Farmacia Domnului: coacăzele negre

Coacăzele negre au o valoare nutritivă foarte mare. Conţin multă vitamina C, mai stabilă decât în alte fructe, rezistând astfel la căldură şi oxidare. De aceea şi în produsele obţinute din coacăze (suc, sirop, vin), ea se păstrează în proporţie de 80-90%. Conţin şi vitamina P, mult mangan, magneziu şi fier, dar şi alte săruri minerale.

Coacăzele negre revitalizează organismul, sunt tonice şi remineralizante, de aceea combat anemia şi măresc imunitatea.
Sunt diuretice, depurative, decongestionante hepatic, foarte bune detoxifiante pentru că facilitează digestia, stimulează activitatea ficatului, pancreasului, splinei şi rinichilor.

Pectina, taninul şi sărurile de potasiu pe care le conţin au acţiune antiinflamatoare, reduc procesul de putrefacţie şi măresc diureza, iar manganul reglează activitatea unor hormoni, participă la formarea sângelui şi activează sistemul nervos central.

Măresc acuitatea vizuală şi sunt foarte bune în oboseala ochilor şi miopie.

În surmenaj şi oboseală acută se recomandă o cură de coacăze negre consumate zilnic, timp de două săptămâni.

Siropul este folosit pentru tuse, laringite, iar ceaiul din frunze pentru hipertensiune, ateroscleroză sau afecţiuni renale.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 42 - iulie 2010

Chec cu mere şi morcovi

Ingrediente:

• 2 mere potrivite
• 1 cană morcov ras
• 200 g zahăr brun (sau fructoză)
  
• sucul de la o portocală
• 100 ml apă minerală
• 50 ml ulei
• 300 g făină
• 1 lgţ praf de copt
• 1 lgţ bicarbonat
• zeamă de lămâie pentru dizolvat
• 1 lgţ scorţişoară
• coajă rasă de lămâie şi portocală

Se mixează uleiul, zahărul, sucul de portocale şi apa minerală, apoi se pun morcovii şi merele rase pe răzătoarea mare şi se amestecă, adăugând treptat şi făina. Praful de copt şi bicarbonatul se dizolvă în puţină zeamă de lămâie şi se pun în compoziţie, cu scorţişoara şi puţină coajă de lămâie şi de portocală, pentru aromă.
Se amestecă bine, apoi se toarnă în tava de chec (tapetată sau cu hârtie pergament). Se dă la cuptor în jur de 45 de minute, la foc potrivit. Se taie după ce s-a răcit.


Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 42 - iulie 2010

Sfinţii români, ocrotitori ai schitului de la Şinca Nouă

În Duminica Sfinţilor Români, sărbătoarea hramului schitului de la Şinca Nouă, Preasfinţitul Andrei Făgărăşeanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, a oficiat Sfânta Liturghie în biserica mare din sat, alături de părintele Visarion Joantă, exarhul mănăstirilor din arhiepiscopie, în mijlocul unui sobor de preoţi, în frunte cu părintele stareţ Matei Bilauca şi părintele paroh Sorin Suciu.


La aşezământul monahal de la Şinca Nouă lucrările continuă. Până când se va putea sluji în mijlocul pădurii, obştea mănăstirii este găzduită în sat, primind spre folosinţă bisericuţa veche de lemn de pe deal. Însă sărbătoarea hramului, o sărbătoare a întregului sat, s-a făcut în biserica mare şi încăpătoare pentru mulţimea de credincioşi.

La prăznuirea sfinţilor români au participat sătenii îmbrăcaţi în costumele populare specifice zonei, în frunte cu primarul satului, Dumitru Flucuş, dar şi pelerini veniţi pentru a-şi uni sufletele în rugăciune şi pentru a se pune sub ocrotirea sfinţilor prăznuiţi şi a Sfântului Nectarie, ocrotitorul mănăstirii. Răspunsurile la strană au fost date de corul bisericii din Şinca Nouă, dirijat de domnul profesor Gheorghe Malene.

În cuvântul de învăţătură rostit la finalul Sfintei Liturghii, Preasfinţitul Andrei a remarcat şi şi-a exprimat bucuria pentru credinţa puternică ce s-a menţinut în comunităţile din Ţara Oltului.
Preoţii şi credincioşii prezenţi au participat apoi la o agapă frăţească, desfăşurată în incinta Căminului Cultural al satului. În cursul după-amiezii, Preasfinţitul Andrei, însoţit de preoţii prezenţi, a vizitat locul unde se ridică mănăstirea, aflat la 7 kilometri de sat.

Diac. Claudiu Păun

Loc sfinţit de Dumnezeu şi redescoperit de oameni
- Gânduri la primul hram al schitului de la Şinca Nouă -

Cei ce vor merge la schitul Sfinţilor Români de la Şinca Nouă, din judeţul Braşov, vor fi încântaţi de locul pe care Dumnezeu l-a ales acum mai bine de 3 secole, şi redescoperit acum de oameni credincioşi. Iată că aici se reia viaţa duhovnicească exact pe locul unde, în secolul XVIII, a fost dărâmată biserica mănăstirii existentă aici, în preajma localităţii Şinca Nouă. Rămâi impresionat de liniştea locului, de frumuseţea naturii, dar şi mişcat la vederea ruinelor fostei mănăstiri, conservate acum cu mare grijă în apropierea noului corp de chilii şi a paraclisului.

De fiecare dată când aud că se întemeiază o nouă mânăstire sunt cuprins atât de bucurie cât şi de nelinişte: de bucurie pentru că mă aştept la înmulţirea rugăciunii în acele locuri, dar şi de nelinişte, pentru eventuala subţirime duhovnicească a celor ce doresc acest lucru sfânt.
În cazul de faţă mă bucur de două ori: sunt sigur că aici, la Schitul Sfinţilor Români de la Şinca Nouă, rugăciunea va fi virtutea căutată zi şi noapte, întrucât aşezarea sufletească a micii obşti este cea necesară pentru împlinirea acestei lucrări sfinte. Cel pus în faţă de Dumnezeu pentru împlinirea acestei măreţe şi sfinte misiuni este părintele protosinghel Matei Bilauca. Îl cunosc pe părintele Matei de mai bine de 15 ani. Ce am apreciat atunci când l-am cunoscut, apreciez şi acum: dragostea sa faţă de Dumnezeu manifestată în rugăciune şi în slujirea aproapelui. Părintele a crescut duhovniceşte pe lângă oameni cu credinţă şi frică de Dumnezeu, umplându-se la rându-i de aceste virtuţi, fiind acum rânduit de Domnul spre a continua transmiterea Duhului Său şi altora. Obştea este mică deocamdată, întrucât locul nu permite decât oameni ce caută virtuţile menţionate mai sus. Restul pleacă…

Am rămas impresionat şi de dragostea şi râvna sătenilor din localitate, a domnului primar, a părintelui paroh, de a fi împreună ctitori la reînfiinţatul schit.
Se ştie că nu locul mântuieşte pe om, dar acesta poate fi un sprijin pentru cel ce doreşte o mai multă retragere faţă de oameni şi astfel o mai mare apropiere faţă de Dumnezeu. Acest lucru îl dorim şi schitului Sfinţilor Români de la Şinca Nouă, al cărui loc a fost sfinţit prin viaţa şi jertfa adusă de monahii trăitori aici până la distrugerea sfântului locaş de tunurile generalului Buccow, în secolul XVIII. Şi pentru că rugăciunea nu rămâne niciodată fără finalitate, iată că se reia suflul duhovnicesc pe aceste meleaguri, sperând noi, ca de acum, fără întrerupere…

Pr. Cristian Groza – Sfântu Gheorghe, jud. Covasna

Schitul „Duminica Sfinţilor Români” de la Şinca Nouă

a fost înfiinţat în 2009, la iniţiativa sătenilor în frunte cu primarul lor, domnul Dumitru Flucuş, pe locul unei vechi vetre monahale, dispărute în urma distrugerii mănăstirilor ortodoxe din Transilvania. Aici, în urma unor săpături arheologice recente, au fost descoperite zidurile bisericii fostei mănăstiri, datată în secolele XVII-XVIII, din care s-au păstrat şi fragmente de pictură în frescă.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 42 - iulie 2010

Vezi şi: Un nou aşezământ monahal: Şinca Nouă

Evenimente

• Mare bucurie duhovnicească la Ileni
• Rodbavul are pentru prima dată preot
• Solidaritate pentru acoperişul catedralei
• Premieri la „Hristos împărtăşit copiilor”
• Festival de toacă şi clopote la Victoria

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 42 - iulie 2010

Biserica „Naşterea Sf. Ioan Botezătorul” din Boholţ

Satul Boholţ se află la 12 km de Făgăraş, în partea de nord-vest, şi este aşezat într-o frumoasă zonă de dealuri cu păduri de stejar, fâneţe şi terenuri arabile. Nimeni dintre cei care s-au născut aici nu poate uita casa părintească, biserica, şcoala, uliţele satului copilăriei, dealurile, pădurea, truda şi hărnicia oamenilor, tradiţiile şi obiceiurile, pentru că toate acestea au modelat suflete şi au influenţat personalităţile localnicilor.


Pepinieră de intelectuali

Originea satului Boholţ se învăluie misterioasă în umbrele trecutului, dar este sigur că datează de dinainte de sec. XIII. Prima atestare documentară este din 1317 şi constă într-un act dat de preotul sas Herbert pentru strângerea de plăţi. Documentele vremii atestă prezenţa saşilor în Boholţ, fapt ce explică şi denumirea germană Bucholz. În timp, însă, aceştia s-au retras spre zone mai ferite, iar pe la 1657 nu mai existau saşi în Boholţ.

Aşa cum orice sat este deosebit prin personalităţile sale, şi satul Boholţ străluceşte din punct de vedere spiritual, el fiind vatra a sute de intelectuali, printre care mulţi profesori, preoţi, medici, ingineri, economişti şi jurişti. Boholţul este şi locul de naştere al ÎPS Serafim Joantă – Mitropolitul ortodox al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, al Părintelui Romul Zaharie – protopop al Făgăraşului între 1971-1997, şi al Părintelui Visarion Joantă – exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Sibiului.



Dispărută în urma unei alunecări de teren

Viaţa satului Boholţ, cum este şi firesc, a pulsat şi pulsează în continuare în jurul Bisericii, pentru că Biserica este cea care a fondat obştea umană. De-a lungul timpului, satul Boholţ a fost deservit de două lăcaşuri de cult: biserica ortodoxă cu hramul „Naşterea Sf. Proroc Ioan Botezătorul” şi biserica greco-catolică cu hramul „Sf. Gheorghe”. Înainte de 1881 slujbele se oficiau la „biserica din deal”, din fostul cimitir al satului, cu hramul „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil”. Atât fostul cimitir cât şi vechea biserică au dispărut în urma unei mari alunecări de teren.

Actuala biserică ortodoxă a fost construită în 1881, din piatră şi cărămidă. În turnul înalt sunt instalate două clopote mari şi unul mai mic. Cele mari se trag concomitent, sunetele lor armonizându-se perfect, iar clopotul mic se trage pe timp de furtună şi grindină, pentru alungarea norilor.

Biserica greco-catolică a fost construită în 1876, tot din piatră şi cărămidă. Este de dimensiuni mici, comunitatea uniţilor fiind mereu redusă (în 1926 număra 30 de membri, din 752 de locuitori). Din anul 1948 aici s-au întrerupt oficierea slujbelor, greco-catolicii din sat întorcându-se la Biserica Ortodoxă.



Pictată şi resfinţită în 2006

Biserica ortodoxă din Boholţ a fost zugrăvită în 1926, 1960 şi 1980 cu zugrăveli simple. În 1994 s-au făcut reparaţii ample şi s-a înlocuit acoperişul. Prin binecuvântarea lui Dumnezeu, cu ajutorul ÎPS Serafim Joantă, fiul al satului, şi al credincioşilor din Boholţ, în anul 2006 a fost finalizată pictarea bisericii de către pictorul Dorel Beşleagă din Sibiu. Resfinţirea bisericii a avut loc în 15 octombrie 2006, când am avut onoarea de a-i avea în mijlocul nostru pe ÎPS Dr. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, şi pe ÎPS Serafim. Această zi deosebită din punct de vedere spiritual, cu o importanţă aparte pentru viaţa spirituală a satului, va rămâne mereu în memoria sătenilor din Boholţ.

Ieromonah Daniel Bojan, paroh

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 42 - iulie 2010

Apostolat nr. 41

Din cuprins:

• Editorial: Examenul crizei, examenul credinţei

• Robii chimicalelor şi ai televizorului - alimentaţia este una dintre cele mai importante cauze ale bolilor, dacă nu cumva cea mai importantă. Mâncăm mult şi fără nicio regulă, vrem tot mai gustos, în vreme ce alimentele abundă în adaosuri chimice menite nu doar să îmbunătăţească gustul, ci şi să ne dea dependenţă de produse nocive pentru sănătate.

• Remedii duhovniceşti împotriva violenţei în familie - creştinul are la dispoziţie şi mijloace duhovniceşti pentru a-şi vindeca familia de patima mâniei şi agresivităţii.

• Frica, între virtute şi patimă (1) - frica este o stare binecunoscută tuturor; am simţit-o cu toţii, unii mai des sau chiar permanent, alţii mai rar. Frica cunoaşte forme sau intensităţi precum: teama, groaza, spaima, panica dar şi anxietatea, angoasa, disperarea. În acelaşi timp însă, frica poate fi definită şi ca o virtute.

• Ruşinea României
  

• Întrebări încălţate cu bocanci (1)

• În şcoala Părintelui Teofil: „Ne vom întâlni întotdeauna în mod real la Sfânta Liturghie” - mărturia unei doamne doctor despre ucenicie, medic creştin şi ultimele luni din viaţa Părintelui.

Catehism:

• Dumnezeu ne învaţă să ne rugăm: Rugăciunea Tatăl nostru (2)

Fii tânăr cu Hristos:

• Idealul e o minciună, principiile sunt produse ale raţiunii noastre înţepenite
• Marea laşitate

Pas în doi:

• Influenţa trecutului asupra căsniciei

Căsuţa copiilor:

• Neascultarea primilor oameni

Educaţie creştină:

• Mamă sau mămică?

Cu Dumnezeu în casă:

• Stilul de viaţă - factor de prevenire a bolilor: Rugăciunea sfinţeşte universul în care trăim
• Farmacia Domnului: cireşele
• Spaghete integrale cu dovlecei şi roşii (de post)

Trecut şi prezent:

• Biserica „Sf. Cuvioasă Paraschiva” din Veneţia de Sus