Pagini

vineri, 23 iulie 2010

Pas în doi: Privirea celuilalt


Vederea soţului sau a soţiei prin ochii lui Dumnezeu e un dar care neîncetat trebuie cerut în rugăciunea împreună: „Ajută-mi, Doamne, şi arată-mi-1 pe soţul meu - sau pe soţia mea - pe care mi l-ai dat, aşa cum Tu Însuţi îl vezi". E o cerere esenţială pentru viaţa cuplului.


Ne fotografiem aproapele în delict

Privirea dumnezeiască e deasupra păcatului, deasupra obscurităţii şi dezvăluie întotdeauna potenţialitatea sufletească a celuilalt. Nimeni nu e perfect. Dar viaţa spirituală ne cere să nu rămânem niciodată pe poziţiile definitive ale asprei judecăţi: ,,el este aşa şi aşa - ea are un caracter aşa şi pe dincolo - e un om imposibil, nu se va schimba niciodată etc".
Dacă şi Dumnezeu ne-ar privi în acelaşi fel, n-am mai avea nici o şansă de a ne îndrepta. Prea adesea, oamenii se privesc unii pe alţii cu ochi întunecaţi, lipsiţi de lumina necreată a harului divin şi de adevărata iubire. Ne fotografiem aproapele în delict şi apoi, asemenea unor şantajişti, îi fluturăm prin faţa ochilor fotografia ori de câte ori avem ocazia: ,,Vezi, uită-te bine, aşa eşti tu, aşa şi nu altfel!".

Suntem asasini sufleteşti

Dar un asemenea mod de a-1 trata nu doar că îl împiedică să se schimbe, ci îl şi precipită spre o cădere mult mai mare. Cel care-şi judecă aproapele în inima sa e un asasin sufletesc. Tocmai de aceea, Hristos nu a ostenit să ne-o repete: ,,Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura". Doamne, cât de folositoare e această poruncă pentru viaţa spirituală, dar mai cu seamă pentru viaţa spirituală a cuplului! Acolo unde e loc pentru judecată, nu e loc pentru o viaţă spirituală autentică. O inimă care judecă se leapădă de Cel Care a murit pe cruce spunând: ,,Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac".

Arma care fărâmiţează căsnicia

Judecarea aproapelui e, cu siguranţă, păcatul cel mai răspândit pe faţa pământului, cel mai devastator şi cel mai puţin cunoscut, căci prea puţini sunt aceia care îşi dau seama că judecă - într-atât această patimă a devenit o a doua natură! Şi e chiar patima care cel mai adesea duce cuplul la pieire. Dacă îşi face simţită prezenţa şi nu e alungată, combătută de inimi care se smeresc şi cer de la Dumnezeu pacea şi împăcarea (iar acestea nu se dobândesc fără încercări) familia va fi în mare pericol. Războiul dus împotriva judecăţii e un război al tuturor familiilor creştine, căci vrăjmaşul Bisericii şi al seminţiei umane se foloseşte de această armă pentru a distruge viaţa spirituală încă în faşă fiind, pentru a diviza tot ce e unit, pentru a fărâmiţa căsnicia.

Harul trece prin ochii celuilalt

Cât de importantă e privirea celuilalt!... Dacă e o privire înţelegătoare, iubitoare, plină de încredere şi de speranţă, câte posibilităţi nu-i deschide celuilalt de a se ridica, de a se schimba, de a-şi continua înaintarea. Harul lui Dumnezeu trece întotdeauna prin ochii celuilalt; iată unul dintre principiile de bază ale vieţii spirituale în Taina Cununiei.

De altfel, omul îşi vede aproapele cam tot aşa cum se vede pe sine. Dacă îşi descoperă sufletul în ochii lui Dumnezeu, Care îi arată greşelile şi în acelaşi timp i le iartă tocmai prin experierea darului de a fi iertat, adică iubit, va învăţa ca şi el, după cuvintele din Tatăl Nostru, să ierte la rândul său. Dacă din contră, se culpabilizează şi, din orgoliu, refuză iertarea, adică se judecă şi se condamnă singur, socotind că numai şi numai părerea pe care o are el despre sine contează, refuzând privirea lui Dumnezeu, un asemenea om va fi cu siguranţă necruţător faţă de aproapele său! Privirea lui Dumnezeu este TOTUL în viaţa spirituală şi cu atât mai mult în experienţa mistică a familiei.

Diferenţele nu sunt piedici

O altă ispită a falsei iubiri e aceea a monotoniei, a uniformităţii: „Trebuie să fim la fel". Aceste cuvinte ascund chiar Anti-Trinitatea! Dumnezeu e unul în fiinţă, dar întreit în persoane cu totul distincte. Fiecare persoană e diferită de celelalte două, fiind egale în unicitate, în esenţă şi în comuniune. Prin judecarea celuilalt noi nu doar constatăm o diferenţă, dar ajungem să o şi transformăm în piedică pentru viaţa personală: ,,dacă nu eşti ca mine, nu vom putea trăi împreună niciodată", ,,fă-te ca mine". Nu!...

Iubirea adevărată aduce revelaţia persoanelor şi a naturilor. Dumnezeu nu uniformizează, nu face să dispară umanul în folosul divinului, nici nu aneantizează ipostasul, ci dimpotrivă, dezvăluie identitatea profundă şi reală a celuilalt. Prin adevărata iubire, fiecare se străduieşte să devină celălalt, adică se deschide spre viaţa şi spre privirea acestuia.

Pe măsură ce descoperă comuniunea cu soţul, în căsnicie, şi renunţă la sine, la vechile sale prejudecăţi, din iubire pentru celălalt, omul renaşte întru adevărata sa persoană duhovnicească, în omul lăuntric.

Dobândirea privirii lui Dumnezeu

Dacă fiecare, în momentul în care ne simţim îmboldiţi să ne judecăm aproapele, am auzi iarăşi şi iarăşi, ca şi cum chiar nouă ne-ar fi spus, cuvântul Mântuitorului: ,,Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra'' - cu siguranţă că în aceeaşi clipă ne-am opri.

În familie, omul învaţă să ierte şi să fie iertat. Dacă bărbatul şi femeia trăiesc întru această privire, se vor bucura de negrăite progrese spirituale. Nimic nu le va fi imposibil, pentru că împlinirea iubirii aproapelui şi a lui Dumnezeu conţine toate poruncile. Prin Taina Cununiei, omul învăţă să-şi privească aproapele cu o privire dumnezeiască. În fond, dobândirea privirii lui Dumnezeu trebuie să fie dorinţa duhovnicească a tuturor credincioşilor, dar parcă totuşi, oarecum îndeosebi, a celor uniţi prin Taina Sfântă a Căsătoriei.

Fragmente din Pr. Michel Philippe Laroche -
Un singur trup. Aventura mistică a cuplului


Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 42 - iulie 2010

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu