Foarte important: Sondaj de opinie

La aproape 3 ani de la prima apariţie, publicaţia noastră a ajuns într-un posibil moment de răscruce. Viitorul sau dispariţia ei depinde într-o mare măsură de dumneavoastră, de aceea vă rugăm să răspundeţi la următoarele întrebări:

• 1. Ce v-a plăcut şi ce nu v-a plăcut de-a lungul timpului în „Apostolat”?

• 2. Dacă aţi putea modifica ceva la această publicaţie, care ar fi schimbările? Ce rubrici aţi adăuga, ce vi se pare de prisos?

• 3. V-aţi dori să vă puteţi abona? Sau preferaţi să îl citiţi pe internet?

• 4. V-ar afecta în vreun fel dispariţia acestei publicaţii?

Puteţi răspunde cu un comentariu la această postare sau pe e-mail (apostolatfagaras@yahoo.com).
Vă mulţumim.

Natalia Corlean, redactor şef

[edit noiembrie 2009]

Dragi cititori şi apropiaţi ai publicaţiei, vă mulţumim tare mult pentru toate mesajele voastre, trimise atât la comentarii cât şi pe mail (cele mai multe).
În primul rând trebuie să lămuresc faptul că nu a fost vorba de nici o conspiraţie, sau de vreo dorinţă a cuiva de a pune capăt Apostolatului, nici de problema financiară. Publicaţia are un tiraj de 2000 de exemplare care se distribuie parohiilor din Protopopiatul Făgăraş, pe bază de abonament, în funcţie de cererea preotului paroh. Preţul ei este de 50 de bani, sumă care acoperă doar cheltuielile de tipografie, dar pentru moment este suficientă pentru supravieţuire.
Ca răspuns la dragostea şi rugăciunile voastre, vă spun că Dumnezeu a rânduit ca schimbarea să nu intervină acum. Vom merge deci în continuare în aceeaşi formulă (încercând să ţinem cont de propunerile care au fost din partea voastră), cel puţin deocamdată. Iar dacă se va pune din nou problema, răspunsurile voastre ne-au convins să susţinem extinderea publicaţiei.
Cei care nu aţi răspuns încă la întrebări puteţi să o faceţi în continuare, sondajul rămâne deschis.
Cu drag,

N.C.

Editorial: Dragoste sau ură?

De secole, batjocoritorii au râs de sfatul Domnului Iisus: „Iubeşte pe vrăjmaşul tău", socotindu-l ca fiind nepractic, idealist, absurd. Astăzi, psihiatrii îl recomandă ca pe un leac universal pentru multe din bolile omului.
Atunci când Domnul zice „Iartă de şaptezeci de ori câte şapte", El nu se gândeşte numai la sufletele noastre, ci şi la trupurile noastre, spre a fi ferite de o mulţime de boli. Atunci când urăsc un om, eu devin sclavul lui. Eu nu mai pot să muncesc cu bucurie din cauză că acela stăpâneşte mereu gândurile mele. Resentimentele produc prea mulţi hormoni de încordare în corpul meu şi devin obosit după numai câteva ore de lucru. Munca pe care altădată o făceam cu plăcere, este acum o corvoadă.
Omul pe care îl urăsc mă urmăreşte pretutindeni şi nu pot să mă eliberez din strânsoarea lui tiranică. Chiar dacă aş servi tot felul de delicatese, ar fi ca şi când aş mânca pâine uscată. Regele Solomon trebuie să fi avut o experienţă asemănătoare pentru că el scria: „Mai bine un prânz de verdeţuri şi dragoste decât un bou îngrăşat şi ură" (Proverbe 15,17). Omul pe care-1 urăsc poate să fie la mulţi kilometri de dormitorul meu, dar mai crud decât orice conducător de sclavi. El biciuieşte gândurile mele, iar patul meu cu arcuri moi devine un instrument de tortură. Cel mai umil sclav poate să doarmă, eu însă nu. Trebuie să recunosc în sfârşit că sunt sclavul fiecărui om asupra căruia îmi vărs mânia.
Sf. Pavel schiţează paşii ce trebuie făcuţi spre descătuşarea de duhul răzbunării: „Omorâţi mădularele voastre, cele pământeşti… mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră. Nu vă minţiţi unul pe altul... îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi. Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii” (Coloseni, cap. 3).
Fă puţin bine vrăjmaşului tău şi vei fi surprins să afli că va fi mult mai uşor să-1 iubeşti. Aceasta este metoda sănătoasă, creştinească şi psihologică de a schimba simţămintele noastre. Ea va face tot atât de multe minuni câte au fost făcute de lampa lui Aladin. Simţi atunci că un miracol divin s-a petrecut în interiorul tău din cauză că dragostea lui Dumnezeu străbate întreaga ta fiinţă. Imposibilul s-a produs!
„Iubiţi pe duşmanii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc." Acesta poate să fie un tonic foarte amar de înghiţit, dar când va ajunge la inimă, el va fi surprinzător de fortificant şi antrenant. Dacă poţi să iubeşti, nu trebuie să mori. Făcând binele, poţi să schimbi ura în dragoste.

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 33 - octombrie 2009

Zâmbind pentru Veşnicie

Imediat după miezul nopţii, la primele ore ale zilei de 29 august 2009, în spitalul din Târgu-Mureş, părintele Gheorghe-Vasile Găitănaru, parohul comunităţii ortodoxe din Feldioara – Protopopiatul Făgăraş, s-a stins din viaţa aceasta pământească. Părintele a fost răpus de cancer, una din bolile nemiloase ale vremurilor noastre, la vârsta de doar 39 de ani.

Viaţa. Părintele Gheorghe s-a născut în 9 octombrie 1969, în oraşul Brezoi, din judeţul Vâlcea. Rămânând orfan de ambii părinţi, părintele a fost luat în grija doamnei Georgeta Cosma, mătuşa sa după mamă, care s-a ocupat de creşterea şi educarea lui, îndrumându-i paşii pe calea Teologiei.
Se căsătoreşte cu doamna preoteasă Elena-Simona Macarie, apoi este hirotonit de către Preasfinţitul Visarion Răşinăreanul, pe atunci episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, pe seama parohiei Feldioara, din protopopiatul nostru, unde a slujit 10 ani. Aici munceşte cu timp şi fără timp pentru mântuirea sufletească a enoriaşilor săi, dar şi pentru binele lor vremelnic: a împodobit sfântul lăcaş cu pictură nouă, a acoperit biserica cu ţiglă metalică, a pus geamuri de tip termopan, a cumpărat o nouă casă parohială. Chiar bolnav fiind, se îngrijeşte şi de încălzirea centrală şi înlocuirea iconostasului existent cu unul nou, lucrări rămase însă neterminate.

Slujba de înmormântare. Slujba de înmormântare a avut loc în data de 31 august, la Sibiu, în biserica cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică“ din cartierul Lazaret, unde este paroh părintele profesor Vasile Mihoc.
După săvârşirea Liturghiei arhiereşti, a început slujba de înmormântare, cu un impresionant sobor de preoţi, la sfârşitul căreia Preasfinţitul Părinte Andrei, Episcopul Vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, a rostit cuvânt de îmbărbătare şi mângâiere sufletească pentru cei îndureraţi, subliniind măreţia slujirii preoţeşti, slujire ce are continuitate nu numai pe pământ, ci şi în cer.
Părintele protopop Ioan Ciocan, însoţit de un grup de preoţi din Protopopiatul Făgăraş, a rostit necrologul, aducând mărturie despre vrednicia părintelui Gheorghe.
Mai multe despre părintele ne-a mărturisit Înaltpreasfinţitul Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, în special cu referire la ultimele sale săptămâni de viaţă, când a vorbit de mai multe ori cu el. Am aflat astfel că părintele Gheorghe a înţeles şi a acceptat că aceasta este rânduiala lui Dumnezeu şi că, dacă Dumnezeu l-a chemat acum, El se va îngriji şi de cei rămân în urma sa. Părintele Gheorghe a fost chemat să slujească la altarul ceresc al lui Dumnezeu, unde continuă să se roage pentru cei dragi, aşa cum a făcut-o şi la altarul bisericii pământeşti. Întristarea şi lacrimile vărsate de cei îndureraţi primesc acum puterea de a se transforma în ofrandă, în dar, în rugăciune pentru părintele plecat la Domnul. Această putere o dă rugăciunea Bisericii din cadrul slujbei de înmormântare a preoţilor, care este una dintre creaţiile liturgice cele mai frumoase. Ea reprezintă ultima predică a preotului înaintea credincioşilor săi, ca unul care şi-a împlinit lucrarea preoţiei pe care i-a rânduit-o Dumnezeu prin darul Lui.

Înhumarea. La dorinţa pe care părintele Gheorghe şi-a exprimat-o înainte de a pleca dintre noi, trupul său neînsufleţit a fost aşezat în ţărâna strămoşilor săi din satul Văratica, judeţul Vâlcea, fiind înmormântat alături de mama sa.
Aici, părintele profesor Vasile Mihoc s-a adresat credincioşilor parohiei Văratica, arătând că înainte de moarte părintele Gheorghe a trecut prin mari suferinţe, care l-au pregătit duhovniceşte pentru plecarea dintre noi, prin ele părintele reuşind să ardă etapele vieţii mai repede, aşa cum Sfântul Ioan Botezătorul a sfârşit de tânăr prin moarte mucenicească, sau aşa cum Cuvioasa Parascheva a murit la vârsta de numai 25 ani. A plecat devreme dintre noi, după socotinţele noastre, însă Dumnezeu a ştiut că acum este mai pregătit pentru Veşnicie.
Purtat pe umerii preoţilor, părintele Gheorghe a înconjurat pentru ultima dată biserica, apoi a fost dus la locul de veci, unde părintele Octavian Smădu, parohul bisericii „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din oraşul Victoria, a adus un omagiu prin cuvânt, vorbind despre părintele aşa cum l-a cunoscut în cercul misionar al preoţilor din jurul oraşului Victoria.

Cu zâmbetul pe buze. Cu două săptămâni înainte de a muri, părintele Gheorghe a trimis mesaje mai multor preoţi şi colegi: „Simt cum mă topesc ca ceara clipă de clipă. E groaznic! Dumnezeu şi Maica Domnului să mă întărească! Iertaţi-mă, vă rog!“ Împăcat cu toţi şi nădăjduind în mila lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului, cu sufletul purificat de suferinţele cumplite din ultimul an şi mângâiat de lumina cerească ce i s-a arătat de mai multe ori in ultimele zile ale vieţii sale, Părintele Gheorghe s-a mutat acolo „unde nu mai este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit“, zâmbind pentru Veşnicie, căci a adormit cu zâmbetul pe buze.
Rugăm pe Bunul Dumnezeu să mângâie cu harul său dumnezeiesc familia îndurerată, pe doamna preoteasă Elena-Simona, pe fiica lor, Elena-Bianca, şi pe toţi cei apropiaţi: credincioşi ai Parohiei Feldioara, rude, colegi şi prieteni.
Hristos Domnul, Cel mort şi înviat, să-l ierte de cele ce a greşit în viaţă, să-l odihnească cu drepţii şi de fericire veşnică să-i facă parte în Împărăţia cea cerească!

Pr. Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 33 - octombrie 2009

La Dejani, sub Acoperământul Maicii Domnului

Pe data de 1 octombrie, Biserica noastră a serbat Acoperământul Maicii Domnului. În Ţara Făgăraşului această sărbătoare este marcată în mod deosebit, pentru că este hramul aşezământului monahal de la Dejani. Încă de dimineaţă, poiana mănăstirii a devenit neîncăpătoare pentru pelerinii care au venit, în număr mare, către acest “Tabor al Ţării Făgăraşului”, pentru a o cinsti pe Maica Domnului, dar şi pentru a participa la slujba de sfinţire a noului paraclis.


În 2003, de hramul bisericii mari, Preasfinţitul Visarion Răşinăreanul, Episcopul Vicar din acea vreme, a pus piatra de temelie a unui nou paraclis, de dimensiunile unei biserici. Iată că, după şase ani, Dumnezeu a rânduit ca tot Părintele Episcop să oficieze şi slujba de sfinţire, acum în calitate de Episcop al Tulcii, împreună cu Preasfinţitul Andrei Făgărăşeanul, actualul Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, şi un sobor de 50 preoţi şi diaconi veniţi din întreaga Ţară a Făgăraşului şi nu numai.
A fost o zi cu adâncă semnificaţie toţi cei prezenţi, slujitori şi pelerini, veniţi la Mănăstirea Dejani, departe de lume şi zgomot, pentru a participa la sfinţirea acestui nou locaş din incinta obştii monahale, care poartă hramul „Schimbarea la Faţă”.
Atmosfera întregii zile a fost una de adevărată trăire duhovnicească. Slujba a debutat cu Acatistul Acoperământului Maicii Domnului, urmat de Sfânta Liturghie. La finalul acesteia, Părintele Stareţ, Ieromonahul Varlaam, a fost hirotesit singhel, iar ierodiaconul Chiril a primit distincţia de arhidiacon, pentru toate eforturile depuse de la înfiinţarea mănăstirii până în prezent. Totodată, Preasfinţitul Andrei a acordat acte de cinstire ctitorilor şi binefăcătorilor care au sprijinit de-a lungul anilor mănăstirea Dejani.
La sfârşitul solemnei festivităţi, părintele stareţ Varlaam le-a mulţumit în mod special celor doi ierarhi prezenţi la acest ceas de rugăciune şi de binecuvântare, dăruindu-le câte un engolpion, ca semn al recunoştinţei şi alesei preţuiri pentru dragostea arătată. Credincioşii prezenţi au trecut apoi cu toţii prin sfântul altar pentru a se închina. Sărbătoarea s-a încheiat cu o agapă frăţească, organizată de către mănăstire.
Din biserica mare, cu hramul cinstitului Acoperământ, icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, făcătoare de minuni, rămâne să vegheze asupra Mănăstirii Dejani: “Împărate Ceresc, primeşte pe tot omul care se roagă Ţie şi cheamă numele meu întru ajutor, ca să nu plece nimeni de la faţa mea neajutorat şi neascultat” (Acatistul Acoperământului Maicii Domnului, icosul 10).

Diac. Claudiu Păun

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 33 - octombrie 2009

Părintele Aurel Răduleţ s-a mutat la Domnul

Vestea că vrednicul părinte Aurel Răduleţ a trecut la cele veşnice a întristat în data de 27 septembrie 2009 mulţi credincioşi şi slujitori ai altarului din întreaga Arhiepiscopie a Sibiului şi din Ţara Făgăraşului, locul de care se leagă originile părintelui, o bună parte a activităţii sale pastorale şi de asemenea multe realizări pe plan spiritual şi familial.

Un chip ce va rămâne veşnic. Statutul pe care şi l-a construit părintele în cei 66 de ani de viaţă, ca preot model, de o înaltă ţinută morală şi spirituală, ca familist convins – prin frumoasa familie ce şi-a întemeiat-o, fiind tatăl a 13 copii, cărora le-a oferit o educaţie deosebită, ca ziditor de biserici – atât de piatră cât şi în sufletele credincioşilor, ca iubitor de cunoaştere şi educaţie religioasă – prin cultura ce şi-a însuşit-o şi prin întemeierea şi susţinerea învăţământului teologic din Făgăraş şi ca părinte al tuturor celor care l-au cunoscut, ne determină să ne înclinăm smeriţi în faţa chipului ce va rămâne veşnic viu în conştiinţele noastre, ale celor care l-am cunoscut sau am avut şansa să-i fim aproape.

Date biografice. Părintele Aurel Răduleţ s-a născut la 10 septembrie 1943, în Berivoii Mari din judeţul Braşov, unde îşi petrece copilăria şi primii ani de şcoală. Urmează cursurile Seminarului Teologic din Cluj-Napoca, absolvind ca şef de promoţie în 1963, şi ale Institutului Teologic din Sibiu. În 1966 se căsătoreşte cu Anicuţa Şolcă din Felmer. Tot în 1966 este hirotonit diacon şi preot pentru parohia Imper-Doboi, din Secuime, unde a cerut să facă misiune, apoi la Tuşnad şi Săcel, judeţul Harghita.
Din 1972 până în 1982 a activat la parohia Copăcel din judeţul Braşov. Un fapt deosebit în perioada de la Copăcel este numirea în 1975 pe postul de consilier administrativ bisericesc al nou înfiinţatei Episcopii de Alba Iulia, unde timp de câteva luni va activa alături de Preasfinţitul Emilian Birdaş.
Moartea fiului Gheorghiţă, în 1981, a determinat plecarea din Copăcel la Sibiu, la parohia Iosefin II, ocupată prin concurs, slujind la biserica „din Groapă“. În Sibiu începe o altă perioadă rodnică în pastoraţia sa, prima din realizări fiind slujirea Sfintei Liturghii zilnic. În martie 1989, familia este încercată din nou, de moartea fiicei Elena.

Ctitor de lăcaşuri sfinte. La evenimentele din decembrie 1989, datorită popularităţii dobândite între sibieni, este ales în primul Consiliu F.S.N. al Municipiului Sibiu şi apoi Vicar al Arhiepiscopiei Sibiu, poziţie din care va avea un aport deosebit la viaţa religioasă a oraşului şi a Arhiepiscopiei, la înfiinţarea de noi parohii şi mănăstiri, construirea de noi biserici, promovarea şi reabilitarea a numeroşi preoţi.
În 1990 amenajează la Sibiu două capele, pe străzile Anton Pann şi Bacovia, care funcţionează până astăzi. În Ţara Făgăraşului, pe pământurile moştenite de la familie, a început în 1993 construirea Mănăstirii Berivoi, fiind primul ctitor.
Dorinţa părintelui dintotdeauna a fost de a construi din temelii o biserică, vis concretizat în actuala Catedrală „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, din Piaţa Prahovei - Sibiu, începută în 1990 şi unde a slujit alături de Înaltpreasfinţitul Laurenţiu, până la alegerea acestuia ca Episcop de Caransebeş, legaţi fiind printr-o veche prietenie de familie începută în Ţara Făgăraşului.

Profesor şi părinte. De numele părintelui Aurel Răduleţ se leagă şi înfiinţarea Seminarului Teologic din Făgăraş, pe care l-a susţinut din răsputeri în ciuda a multe împotriviri. În cadrul acestei şcoli a activat şi dânsul, alături de unul din fiii săi, Teodor, vreme de mai mulţi ani, reuşind să-i cucerească pe tinerii elevi seminarişti prin blândeţea şi bunătatea sa.
Realizările în plan profesional sunt secondate de cele în plan familial. Pierderea celor doi copii, cu toate că a constituit un moment de răscruce în viaţa părintelui, i-a întărit şi mai mult credinţa şi dragostea faţă de Dumnezeu. Pe lângă aceştia, părintele a fost binecuvântat de Dumnezeu cu alţi 11: 6 băieţi şi 5 fete; toţi cei 6 băieţi sunt absolvenţi de teologie, 5 dintre ei fiind preoţi.
Viaţa părintelui Aurel Răduleţ, cu toate încercările, suferinţele şi împlinirile ei, ne face să-l considerăm un preot model şi un fiu de excepţie al Ţării Făgăraşului. Dumnezeu să-l odihnească în pace şi veşnică să-i fie pomenirea!

Arhidiac. Nicolae Lie

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 33 - octombrie 2009

Cât mai suntem, cât mai sunt, mângâiaţi-i pe părinţi

Era o dată un bătrân căruia, murindu-i soţia, copiii i-au propus să-şi vândă casa, averea şi să se mute la ei. O vreme a dus-o bine, dar cum banii bătrânului s-au cheltuit, cei din casă nu-l mai băgau în seamă, ba mai mult, le-a căzut silă şi într-o bună zi s-au hotărât să-l izgonească de acasă. Bătrânul şi-a luat trăistuţa la spinare şi la plecare i-a zis fiului: „Dragul moşului, o ultimă rugăminte mai am la tine: mergi şi mă însoţeşte pân’ la sprânceana dealului, că şi eu, cu ani în urmă, am alungat pe tatăl meu de acasă şi acolo m-am despărţit de el. Fiul, înţelegând că tot ceea ce ai făcut ţi se întoarce într-o bună zi, a spus tatălui cu lacrimi în ochi: „Iartă-ne, tată, pentru ce ţi-am făcut, şi vino din nou acasă.”

Sf. Scriptură despre cei care nu îşi respectă părinţii
Dacă ne aplecăm cu luare aminte asupra poruncii a 5-a, observăm că Dumnezeu a așezat-o chiar la mijlocul Decalogului, i-a conferit așadar un loc central, de legătură, de trecere de la poruncile ca datorii față de Dumnezeu, la cele ce-l privesc pe aproapele.
Cuvintele Sfintei Scripturi sunt extrem de dure la adresa copiilor care nu-şi respectă părinţii: „Cel ce se poartă rău cu tatăl său şi alungă (din casă) pe mama sa, este fiu aducător de ocară şi de ruşine” (Pilde 19,26). „Ochiul care îşi bate joc de părintele său şi nu ia în seamă ascultarea (ce este dator) maicii sale, să-l scoată corbii care sălăşluiesc lângă un curs de apă, iar puii de vultur să-l mănânce” (Pilde 30,17). „Ca un hulitor este cel care îşi părăseşte tatăl şi blestemat de Domnul este cel care o ocărăşte pe mama sa”(Sir 3, 16). Iar Sf. Apostol Pavel îi scrie lui Timotei că neascultarea de părinţi va fi unul din semnele care prevestesc sfârşitul lumii (II Tim 3,1-5).

Ce presupune respectul?
Cinstea sau respectul datorat părinţilor înseamnă recunoştinţă faţă de cei care, prin dăruirea vieţii, a iubirii şi muncii lor, şi-au adus copiii pe lume şi i-au ajutat să crească. "Din toată inima cinsteşte-l pe tatăl tău şi nu uita niciodată durerile mamei tale. Aminteşte-ţi că ei ţi-au dat viaţa; ce le vei da tu în schimb pentru ceea ce au făcut ei pentru tine?" (Isus Sirah 7, 28-29).
Respectul faţă de părinţi impune şi anumite fapte pozitive, anumite atenţii: măcar o urare, un buchet de flori de onomastică, de ziua de naştere, cu ocazia anumitor evenimente importante din viaţa lor.
Respect nu înseamnă numai recunoştinţă. Mai înseamnă a evita tot ce ar putea întrista, ar putea indispune pe părinţi şi pe cei care le ţin locul, le-ar leza onoarea: cuvinte lipsite de cuviinţă şi de bun simţ, porecle, epitete, glume deplasate, băşcălii pe seama lor, expresii spuse în prezenţa sau în absenţa lor, ca: "băi, tatule!", "babacul" ş.a.m.d.; gesturi lipsite de bun simţ, de pildă, a fuma în faţa părinţilor care nu fumează şi te-au îndemnat să nu faci acest lucru.
A respecta pe părinţi înseamnă a le cere iertare atunci când, prin cuvinte sau prin comportarea ta, ai dat dovadă de lipsă de respect.

Respectul încetează după ce ne căsătorim?
După căsătorie, într-o oarecare măsură ascultarea încetează pentru copii, dar respectul niciodată. Oricât de înaltă ar fi poziţia noastră socială şi oricât ar fi de multă ştiinţa noastră de carte, nu putem renunţa la sfaturile părinţilor noştri: „Păzeşte, fiule, povaţa tatălui tău şi nu dispreţui îndemnurile mamei tale… Ele te vor călăuzi când vei vrea să mergi; în vremea somnului te vor păzi, iar când te vei deştepta vor grăi cu tine" (Pilde 6, 20-22).
Porunca de a cinsti pe tata şi pe mama a fost dată de Dumnezeu nu numai pentru copiii mici, pentru minori, ci în primul rând pentru copilul adult care este, la rândul său, tată şi mamă: „Fiule, sprijină pe tatăl tău la bătrâneţe şi nu-l mâhni în viaţa lui” (Isus Sirah 3,12). „Nu o dispreţui pe mama ta când ea a ajuns bătrână” (Pilde 23, 22).

O poruncă de bază
Porunca cinstirii părinţilor aminteşte copiilor deveniţi adulţi datoria de a-i ajuta material şi moral în anii bătrâneţii şi în timp de boală, de singurătate sau de suferinţă. Potrivit unei tradiţii, porunca de a da cinstea cuvenită părinţilor este superioară poruncii de a da slavă lui Dumnezeu, fiindcă în Vechiul Testament Scriptura pe sărac nu îl obliga să plătească zeciuiala şi să aducă o jertfă la templu. În schimb, spuneau rabinii, pe părinţi trebuie să-i cinsteşti „indiferent că eşti sărac sau bogat, chiar dacă eşti nevoit să cerşeşti din poartă în poartă”. „Cel care îşi cinsteşte tatăl se va curăţi de păcat. Şi ca unul care strânge comori, aşa este cel care îşi cinsteşte mama" (Isus Sirah 3, 3-4).
Porunca „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta" e atât de importantă, atât de delicată, încât criza ei se reflectă în mod negativ asupra întregului spectru social, civil şi bisericesc, aruncând o lumină sinistră asupra viitorului atâtor tineri de astăzi. Binecuvântaţi sunt cei care îşi cinstesc şi îşi respectă părinţii potrivit învaţăturilor Sf. Scripturi!

Pr. Alexandru Stanciu

Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.

(Adrian Păunescu - Rugă pentru părinţi)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 33 - octombrie 2009

În România se dezbate public legiferarea prostituţiei şi a drogurilor: În lanţuri cu Dumnezeu!

Suntem o naţiune jalnică. Un popor de plâns. Cred că e pentru prima dată când mi-e jenă că sunt născut din rădăcina acestui neam. Nu am fost niciodată naţionalist, cu atât mai puţin şovin. Dar aveam mândria mea că fac parte dintr-un popor cu trăsături preponderent creştine.

Nu am fost aşa mereu!
Oare de ce or fi numit unii trăitori autohtoni această ţară „grădina Maicii Domnului”? Cred că au simţit binecuvântarea acestui mic colţ de rai în care diavolul cu anevoie îşi făcea simţită prezenţa. Miile de biserici, sutele de mânăstiri, milioanele de creştini sub ascultarea unor conducători cu frică de Dumnezeu şi cu dragoste de neam au făcut ca acest popor să-şi păstreze chipul conştiinţei curat.
Curăţia morală a fost păstrată cu sfinţenie multe veacuri la rând. Chiar dacă uneori conducătorii acestui neam s-au revoltat împotriva lui Dumnezeu, „talpa ţării”, poporul acesta greu încercat, a reuşit să-şi păstreze identitatea cerească. „Suntem fii Celui de Sus”! mărturiseau ei ori de câte ori rosteau rugăciunea Tatăl nostru. Iar aceasta o făceau cu trăire smerită, nu demonstrând celor din jurul lor că se roagă, ci chiar rugându-se lui Dumnezeu.
Au fost momente în istoria poporului nostru când conducătorii lui nu au mai vrut să audă de Dumnezeu. Dar atunci oamenii de rând au reuşit să-şi păstreze conştiinţa curată, apărându-şi credinţa nealterată.

„Încă ne rugăm pentru conducătorii noştri…”
Acum parcă şi conducătorii şi poporul au luat-o razna. Am urmărit recent dezbaterile publice cu privire la legiferarea drogurilor şi a prostituţiei în România. M-am întrebat la început de ce această idee a trebuit să pornească tocmai de la conducătorul acestei naţiuni. Îmi vin acum în minte imaginile în care îl vedeam pe preşedintele ţării în bisericile noastre, stând alături de slujitorii lui Dumnezeu şi de mulţimea credincioasă, şi însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci. Oare ce conştiinţă religioasă are acest om, dacă el nu cunoaşte elementarul credinţei neamului pe care îl conduce? Oare nu ştie, ca simplu creştin, că prostituţia este tot una cu adulterul, curvia, preacurvia sau desfrânarea? Oare nu ştie că drogurile, indiferent că sunt uşoare sau mai puţin uşoare, creează dependenţă, transformând viaţa consumatorului viciat într-un calvar pentru cel în cauză, dar mai ales pentru cei din jurul lui?
Dar ceea ce este mai dureros este faptul că şi poporul acesta îşi urmează conducătorul orbeşte. Şaizeci şi şase la sută dintre români spuneau într-un sondaj de opinie că vor prostituţie şi droguri. A înnebunit lumea, fraţilor!

Chiar şi copilul tău poate deveni drogat sau prostituată. Votezi pentru el?
Vreau să te întreb pe tine, domnule sau doamnă, care îţi doreşti prostituţie şi droguri legiferate: cum te vei simţi dacă vei afla că copilul tău este un drogat pentru că tu ai ales acum să-i dai posibilitatea să se drogheze? Pentru că tu alegi acum să-i spui că este legal să se drogheze, că este normal şi firesc să se drogheze.
Cum te vei simţi când cel pe care îl iubeşti va deschide uşa casei tale având aerul unui extatic bolnav şi îţi va spune că nu a făcut nimic rău, întrucât legea nu-l opreşte de la a se droga? Deci dacă nu este împotriva legii, înseamnă că este bun. Cum te vei simţi când fiica ta va deveni bătaia de joc a unor nenorociţi sexuali care vor abuza animalic de ea într-un bordel de lux, pentru că tu accepţi azi ca prostituţia să devină o meserie ca oricare alta? Câţi ani din viaţa ta ţi-ai jertfit ca să te bucuri de ea, iar acum o arunci în mâinile unor porci care doresc să se destrăbăleze cu ea?
De ce dorinţele animalice ale unui cerc restrâns de oameni trebuie să devină legi pentru întreaga naţiune? De ce, dragi români?

Justificări puerile
Au încercat unii să-şi justifice atitudinea pro-prostituţie şi pro-droguri spunând că aşa vor fi mai uşor de verificat şi de ţinut sub control cei care le practică. Oare? Aşa să fie? Ce spun, domnilor, statisticile europene şi chiar cele mondiale? Că s-au împuţinat numărul celor ce se droghează, prin legiferarea drogurilor? Că s-au împuţinat numărul purtătorilor de boli cu transmitere sexuală, prin legiferarea prostituţiei? Că numărul divorţurilor a scăzut, pentru că soţia ştie de unde vine soţul şi invers? Că părinţii stau mai liniştiţi, întrucât ştiu că ai lor copii se droghează într-un loc special amenajat?
Vreau să vă întreb: de unde de unde au venit aceste concepţii libertine de legiferare a păcatului? De dincolo, nu? Iar aleşii noştri ne spun că ce vine de dincolo e bun. Fals, fraţilor! Ei spun că vor să aibă grijă de oameni, de semenii lor, ca să-i protejeze. Dar uită că purtătorul de grijă al lumii acesteia este în primul rând Dumnezeu. Dacă ei ar dori să poarte bine de grijă lumii acesteia şi semenilor, ar asculta şi de glasul Celui care de milioane de ani conduce lumea aceasta. Iar glasul Lui spune că este poruncă dumnezeiască şi cazi sub incidenţa legii divine dacă desfrânezi sau dacă faci din drog un idol al tău.

Un Dumnezeu în lanţuri
Înţelegeţi acum ai cui purtători de cuvânt se fac cei ce voiesc legiferarea păcatului? Diavolul strigă acum ca un leu prin gura lor. Ar încerca orice truc pentru a-L scoate pe Dumnezeu din conştiinţa curată a acestui neam. Dar nu pot dintr-o dată. De aceea încearcă fel şi fel de trucuri. Ca să fie uitat Dumnezeu, trebuie ţinut departe de noi. Nu-L pot face nevăzut cu totul din conştiinţa noastră. Dar încearcă cel puţin să ne arate că pot să-L pună puţin la colţ pe Dumnezeu.
Un Dumnezeu în lanţuri. Asta vor să ne spună ei. Că Dumnezeu este legat de mâini şi de picioare, privind la noi, la destrăbălarea noastră, neputând face nimic omului care se crede dumnezeu. Un Dumnezeu în lanţuri. Asemenea lui Prometeu. Iar noi suntem corbii care-i sfâşiem pieptul. Un Dumnezeu în lanţuri? Da. Este în lanţuri, precum a fost şi pe cruce. Dacă unii vor cu tot dinadinsul să demonstreze că pot să-L lege, tu cel puţin nu-i sfâşia pieptul. Nu accepta legiferarea prostituţiei şi drogurilor!

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 33 - octombrie 2009

Când începe educaţia?

Spune şi un proverb: "Ceea ce înveţi de mic, nu uiţi până la bătrâneţe!" Puţini sunt acei părinţi care ar putea fi lăudaţi pentru acordarea unei educaţii corecte copiilor lor. Uneori se întâmplă chiar ca anumiţi părinţi, care sunt ei înşişi foarte buni şi evlavioşi, să aibă copii cu un caracter rău, absolut diferit de al lor. Una dintre cauzele de bază ale acestui fenomen trebuie căutată în însăşi educaţia pe care aceştia o oferă.


De la început. Educaţia copiilor trebuie începută încă de la cea mai fragedă vârstă. Vă este tuturor cunoscut cât de repede se dezvoltă o sămânţă aflată sub pământ. Factorii care contribuie la dezvoltarea ei încep imediat să-şi facă simţită influenţa. Căldura şi umiditatea trezesc tânărul vlăstar şi el începe încet-încet să urce către suprafaţă. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu copilaşul care, asemenea seminţei, vine în această lume şi creşte neîncetat. Firea umană se dezvoltă cel mai repede, din toate punctele de vedere, mai ales la vârsta copilăriei. Tot acum are nevoie şi de cea mai mare îngrijire şi atenţie.
Dezvoltarea trupească are loc repede şi continuu, în vreme ce şi mai repede înaintează cea sufletească. Copilul începe să vorbească, să înţeleagă primele lucruri, să gândească, să judece. Voinţa sa se întăreşte şi învaţă încet-încet să acţioneze de la sine. Mintea sa se îmbogăţeşte cu înţelegerea obiectelor care îl înconjoară, în vreme ce, împreună cu acestea, începe să înţeleagă şi câte ceva despre existenţa lui Dumnezeu, începe să-şi pună problema destinaţiei sale în această lume şi învaţă să facă diferenţa între bine şi rău. Înlăuntrul său se trezeşte conştiinţa, începe să conştientizeze iubirea şi antipatia, apar sentimentele de ruşine şi de onoare.
Pentru ca toate aceste puteri, care îl ridică pe om către asemănarea cu Dumnezeu, să se dezvolte aşa cum trebuie, părinţii sunt datori să urmărească cu mare atenţie dezvoltarea morală a copilului lor. Educaţia are o dublă menire: pe de o parte să anuleze pornirile rele, iar pe de alta să le sădească pe cele bune. De aceea este necesar că ea să înceapă încă de la cea mai mică vârstă a copilăriei.
Unii dintre părinţi, mai ales cei tineri, privesc copilul lor ca pe o jucărie sau ca pe o păpuşă. Îl hrănesc, îl adorm, îl mângâie, se joacă cu el, îl cocoloşesc, îl păzesc în fel şi chip să nu răcească sau să se îmbolnăvească etc. În rest, îl lasă să alerge, să se joace, să facă tot ce vrea, numai să nu-i deranjeze cu plânsul şi cu strigătele sale. Şi pentru multă vreme nu-şi dau seama că adoratul lor "îngeraş" a devenit, odată cu trecerea timpului, din ce în ce mai încăpăţânat, mai plângăcios, mai alintat, mai neascultător, mai pofticios, tot timpul nemulţumit şi răutăcios. Abia în ultimul ceas li se deschid ochii. Atunci se hotărăsc să se intereseze, în sfârşit, şi de educaţia copilului lor alintat, însă, iubiţi părinţi, acum este deja foarte târziu! Copăcelul a crescut!

Concepţii pedagogice greşite. Alţi părinţi greşesc însuşindu-şi anumite concepţii pedagogice greşite, care, din păcate, în zilele noastre sunt foarte răspândite. Acestea sunt apoi foarte greu de schimbat, deoarece sunt folosite şi ca pretexte, pe de o parte pentru a justifica scăderile şi obişnuinţele rele ale copiilor, iar pe de alta, pentru a acoperi neglijenţa şi indiferenţa părinţilor faţă de corecta îndrumare ce ar fi trebuit acordată.
"Cu timpul o să înţeleagă", se mulţumesc să spună alţi părinţi. "Copilul o să înceapă să gândească mai mult, înţelegând şi singur ce este bine şi ce este rău". Cât de distrugătoare este şi această înşelare de sine! Simpla cunoaştere a binelui nu ajută la nimic. Trebuie, în plus, să doreşti binele şi să fii obişnuit să-l săvârşeşti. Către o astfel de obişnuinţă trebuie condus omul prin educaţie, încă din primii ani ai copilăriei, astfel încât mai târziu, cunoscând binele şi cu ajutorul raţiunii, să-l săvârşească, ajutat fiind şi de puterea voinţei. Dacă educaţia nu începe de la vârsta copilăriei, raţiunea devine apoi un dar foarte periculos. Mulţi oameni dotaţi cu o foarte mare inteligenţă se află prin închisori sau instituţii corecţionale. De ce au ajuns acolo? Exact pentru faptul că "înţelegerea a venit cu timpul!" Să nu credeţi că omul este prin firea sa bun şi cinstit. Chiar dacă este inteligent, dacă nu primeşte o educaţie corespunzătoare la vârsta potrivită, nu va evolua în chip pozitiv. Pentru că, aşa cum ne confirmă şi cuvântul lui Dumnezeu, din firea sa omul este înclinat spre a săvârşi răul.
Justificând defectele copiilor şi ale tinerilor şi în acelaşi timp atitudinea lor, mulţi dintre părinţii neglijenţi spun următoarele: "Nu putem să cerem şi să ne aşteptăm la o viaţă împodobită cu virtuţi, încă de la vârsta copilăriei!" Oare Domnul nostru Iisus Hristos, Care ne-a oferit exemplul vieţii Sale, nu a fost la rândul Său copil şi tânăr? "Iar copilul creştea şi se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra lui" (Luca 1, 40). Oare nu sunt de ajuns multele mărturii cuprinse în vieţile sfinţilor, care ne arată că aceştia, încă de la cea mai fragedă vârstă, îşi cultivau virtuţi ca evlavia, ascultarea, bunătatea? Şi dacă Mântuitorul ne spune despre copii: "Lăsaţi copiii să vină la Mine!" (Matei 19, 14) şi încă: "Vai celui Care va sminti pe unul dintre aceştia mici care cred în Mine." (Matei 18, 6) rezultă oare concluzia că le este imposibil copiilor să făptuiască virtutea? Dimpotrivă! Domnul spune toate acestea ca să scoată în evidenţa că virtutea poate fi lucrată de la vârstă fragedă, lucrarea ei fiind în acelaşi timp cu mult mai curată, mai nevinovată, mai autentică. De aceea vă spun: vai de acei părinţi care neglijează cultivarea sufletelor copiilor lor cu obişnuinţe bune şi cu înclinaţia către săvârşirea binelui încă de la vârsta mică a copilăriei. Vor da socoteală în faţă lui Dumnezeu.

Rădăcini din copilărie. Să nu treceţi cu vederea nici cea mai mică apariţie a răului în comportamentul şi a celui mai mic dintre copii. Pentru că şi acesta are - la început inconştient, însă mai târziu conştient - scăderile sale, rămăşiţele triste ale păcatului strămoşesc. Astfel, spre exemplu, dacă pruncul îşi dă seama - şi de obicei foarte repede se întâmplă aceasta - că prin plâns şi strigăte poate să obţină foarte uşor ceea ce îşi doreşte, se va obişnui să facă astfel mereu. Şi cu cât mai des se repetă aceasta, cu atât mai îndărătnic şi mai alintat devine. La fel se întâmplă şi cu celelalte slăbiciuni omeneşti, care cu trecerea timpului se dezvoltă din ce în ce mai mult. Rădăcinile lor s-au dezvoltat încă din primii ani ai copilăriei. Urmăriţi tot timpul înclinaţiile copilului vostru. Şi orice tendinţă rea îşi face apariţia, smulgeţi-o din rădăcină cu ajutorul educaţiei. Asemănaţi-vă grădinarului, care în vremea potrivită a anului tunde ramurile rebele şi nefolositoare ale copacilor.

† Irineu, episcop de Ecaterinburg şi Irbitk

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 33 - octombrie 2009

Pas in doi: Nu mă mai iubeşte!

Sunt căsătorita de 7 ani (şi suntem împreună de 15). În ultimii ani s-a distanţat de mine (eu i-am respectat întotdeauna nevoia de „independenţă”, deşi consider că aşa ceva nu trebuie să existe între doi oameni care se iubesc). Fără să intru în detalii, ultimul an a fost un infern... am fost pe punctul de a ne despărţi de mai multe ori. Acum suntem doi străini, care au copii. Am decis că trebuie să rămânem împreună de dragul copiilor şi ne ajutăm unul pe altul în acest demers. L-am convins că dragostea dintre părinţi este esenţială pentru fericirea copiilor (fapt real, nu invenţia mea) şi atunci ne purtăm foarte prietenos în faţa copiilor (dar realitatea este alta). Dar eu nu sunt mulţumită. Îmi vreau soţul înapoi! Nu înţeleg (şi el nu mi-a oferit nici o explicaţie) de ce mă îndepărtează de el. Mi-a spus doar că nu mă iubeşte. Această ar fi prima problemă. La fel de importantă este o altă problemă, care decurge din prima: nu-mi pot controla gândurile! Toată ziua mă gândesc doar la asta: de ce nu mă iubeşte, ce fericită eram înainte, cu ce am greşit, oare aşa voi trăi restul vieţii etc. Lamentaţii. Noaptea nu pot dormi din cauza acestor gânduri (şi de multe ori plâng şi realizez că doar îmi plâng de milă, dar durerea este reală), de multe ori citesc noaptea pentru a-mi deturna gândurile. Este o adevărată obsesie, pentru că nu mă pot concentra asupra altor lucruri importante (copiii). El observă că sunt un pic ciudată, dar nu-i pot spune cât de rău mă simt de fapt în această relaţie (ce pot să-i cer?), dar cu copiii nu am destulă răbdare şi energie şi mă simţ vinovată. Făceam mult mai mult înainte... acum sunt total ineficientă. Mă simt de parcă aş avea otravă în minte. Îi sunt indiferentă soţului şi eu nu pot face nimic (doar să-l iubesc, desigur... dar se pare că-l lasă rece...). Nu pot înţelege cum poate el să trăiască aşa de indiferent. Mie îmi lipseşte foarte mult, deşi suntem sub acelaşi acoperiş. Mă simt tot timpul de parcă aş fi însetată (de afecţiunea şi atenţia lui). Dincolo de ceea ce se întâmplă, eu ar trebui să recâştig controlul asupra mea, dar nu pot! (Aici aş putea vorbi de problema trei: mi-e teamă că aş putea da curs vreunui gând rău şi-mi voi părăsi soţul când îmi spune vreun cuvânt urât sau, mai rău, mi-e teamă că voi ajunge să nu-l mai iubesc). Ce să fac? Vă mulţumesc. Cu dragoste,

I.

P.S. Nu vreau sa fiu nedreaptă: distanţarea de soţ m-a pus imediat în genunchi în rugăciune. Şi lucrurile au fost foarte grele pentru mine, nu am nici un dubiu că Maica Domnului m-a ajutat, altfel nu mai eram astăzi o familie.

Draga mea I,
Maica Domnului să te ocrotească şi să te mângâie cu iubirea ei de oameni! Da, e bine că îţi vrei soţul înapoi, dar felul în care faci asta nu e bun! Te rog, să ţii în continuare genunchii plecaţi la rugăciune, dar acum cu dublu scop: Nu numai să rămâneţi, să redeveniţi o familie, ci să intraţi şi în Împărăţie!
Acum, copil iubit, învăţa să iubeşti cu Domnul!
Să începi să-l binecuvântezi cât mai des posibil. Să ceri mereu Domnului să-l binecuvânteze şi să pună iubire sfântă în inima lui pentru ţine şi pentru copii. Apoi, să citeşti zilnic din Evanghelie şi Acatistul Sfântului Arhanghel Rafail (îl găseşti la noi pe site, la rugăciuni).
Apoi, să te spovedeşti curat şi profund şi să ţii posturile aşa cum sunt ele rânduite în Biserică, şi, dacă poţi, vinerea ceva mai aspru.
Să facem, dacă poţi, şi Seminarul Iertării împreună, ca să ai sufletul împăcat şi plin de credinţa în Domnul şi în darurile Lui.
Să faci mereu sfeştanie în casă şi să ai grijă că să nu pătrundă pornografie în casa voastră pe vreun canal...
Să spui cât poţi de des „Doamne Iisuse...”
Să nu-l cicăleşti pe soţul tău şi să te îngrijeşti cu gust şi delicateţe de aspectul tău exterior, ca şi de cel lăuntric.
Te îmbrăţişez cu dragoste şi încredere,
Maica Siluana

Centrul de formare şi consiliere „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil”
www.sfintiiarhangheli.ro

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 33 - octombrie 2009

Înţelepciunea casei: “Iartă-mă!” este la fel de important ca „Te iubesc!“

Se vorbeşte mult despre importanţa exprimării iubirii, de a-i spune celuilalt „te iubesc“. Mai puţin însă se subliniază importanţa lui „iartă-mă!“, care este cel puţin egală. Atunci când ai greşit cu ceva şi ai rănit persoana iubită, chiar dacă nu a fost cu intenţie, este esenţial să recunoşti acest lucru şi să-ţi ceri iertare. Orgoliul nu duce la nimic bun. Iertarea este o condiţie esenţială pentru o căsnicie împlinită, ca şi pentru traiul în comunitate. Nu degeaba este poruncă dumnezeiască: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre.“ (Matei 6, 14-15) Iertarea este deci vitală în convieţuire, iar ca să fie acordată trebuie cerută.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 33 - octombrie 2009

Nu vă căsătoriţi cu persoane dependente de părinţi!

Dacă vreţi să aveţi o căsătorie cu adevărat izbutită, nu vă apropiaţi de tânăra sau tânărul neputincios să-şi lase părinţii. Porunca lui Hristos este limpede: „va lăsa omul pre tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de femeia sa” (Marcu 10:7). Dar când îl veţi vedea pe celălalt legat de mama sau tatăl lui, când veţi vedea că îi ascultă cu gura deschisă şi este gata să facă orice-i vor zice, să vă ţineţi departe. Este o persoană bolnavă sufleteşte, imatură psihologic, şi nu veţi izbuti să faceţi cu dânsul o familie. Bărbatul care vă va deveni soţ ar trebui să fie plin de viaţă. Însă cum ar putea fi aşa, dacă nu şi-a dat seama, dacă n-a înţeles, dacă n-a asimilat faptul că familia părinţilor nu e nimic altceva decât o glastră în care a fost aşezat, pentru a fi scos mai târziu şi răsădit în alt loc?

Arhimandritul Emilian Simonopetritul

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 33 - octombrie 2009

Mănăstirea Suroti, oază de bunătate şi blândeţe

Minunaţi de cunoaşterea Mănăstirii Ormilia şi a maicilor ei, pe chipul cărora vezi cu ochiul liber că sunt purtătoare de Hristos şi trăitoare de fiecare clipă a învăţăturii Lui, ne îndreptăm spre Tesalonic. Ne aşteaptă acolo Sfântul Dimitrie, însă mai avem un popas: mănăstirea Suroti, unde se află mormântul Cuviosului Paisie Aghioritul şi moaştele Sfântului Arsenie Capadocianul.

Ajungem la ceas dulce de seară tomnatecă, în vreme de Vecernie. A fost o zi atât de plină de încântare duhovnicească, încât nu ştiu ce ne-ar mai putea impresiona. Oboseala îşi spune puţin cuvântul, iar foamea… ceva mai mult. E trecut de 5 iar noi nu am îmbucat decât nişte plăcinte (minunate, ce-i drept), merinde de drum izvorâte din dragostea unui preot român şi a preotesei lui, aflaţi în slujirea Domnului pe pământ grecesc.
Coborâm din maşină, îndreptăm spatele, scuturăm picioarele şi ne îndreptăm spre intrare. Glasul maicilor răzbătând blând prin difuzoare ne anunţă că este chiar Vecernie, nu doar vreme de Vecernie. Intrăm repede în biserică, să mai prindem şi noi din binecuvântarea de seară a Domnului. Cântarea monahiilor îmi pătrunde adânc în suflet. Voci calde, pe tonuri joase (nu chiar atât de joase ca cele specifice obştii de la Ormilia), o armonie deplină, dumnezeiască. Avem doar timp să ne impregnăm sufletele, că slujba se termină. Nu-i nimic, ştim că ce este mai bun ne aşteaptă la sfârşit. Aşa că ne îndreptăm repede paşii (suntem deja foarte întârziaţi în programul zilei) spre mormântul Părintelui Paisie. Sunt deja acolo câteva persoane, aşa că ne aşezăm deoparte. Parcă nu ne mai grăbeşte nimic. Cum să te grăbeşti să pleci din pacea asta? Nu spune chiar Cuviosul să nu ne mai grăbim atât, să preţuim lucrurile prezente, să le încredinţăm pe toate Domnului? Aşa că… Domnul să le rânduiască cum ştie, noi ne aşezăm cuminţi pe o bancă, aşteptând să ne închinăm. Şi iată că primim o nouă binecuvântare: un părinte grec se apropie şi îşi scoate epitrahilul. O maică îi aduce o cădelniţă şi iată că avem prilejul să ne rugăm (noi, nevrednicii), pentru sufletul celui pe care noi ştim deja că Domnul l-a primit în ceata drepţilor, dar mai avem nevoie de o recunoaştere oficială a Bisericii pentru a-l numi sfânt. Slujba se încheie, părintele slujitor îngenunchează şi el, cu greu – din cauza vârstei – şi cu emoţie, apoi sărută crucea de pe mormânt.
E o atmosferă caldă, un duh bun şi blând ne linişteşte şi ne mângâie sufletele. Oamenii nu încetează să vină; îngenunchează, se închină şi sărută crucea şi plăcuţa de marmură de pe mormânt, pe care se află încrustat un poem scris chiar de Cuviosul Paisie, drept epitaf. Sunt toţi calmi şi buni, pentru că se pare că Părintele ne transmite tuturor această stare. Parcă nu mă mai pot nici minuna, minunea a devenit o stare permanentă.
Ne dăm seama repede că pelerinii nu vor înceta să vină, aşa că îndrăznim să ne apropiem. Ne închinăm pe rând. Mă aşez în genunchi pe covoraşul aşezat special. Doamne, câtă bunătate îmi inundă sufletul! Cuviosul Paisie Aghioritul, ale cărui scrieri şi cuvinte bune le-am citit de atâtea ori spre îndreptarea şi simplificarea vieţii închinate lui Dumnezeu, îşi odihneşte acolo rămăşiţele trupeşti. La o atingere distanţă. Iar duhul lui ne îmblânzeşte răutatea inimii. Mă întorc la locul meu pe bancă şi observ o femeie obişnuită, trasă de o parte. Plânge. Şi parcă vorbeşte cu Părintele. Şi îmi dau seama că aici vin oameni care l-au cunoscut (au trecut doar 15 ani de când a plecat la Domnul), care găseau mângâiere şi alinare în cuvintele de îmbărbătare ale Părintelui - plin de simplitate şi smerenie. Şi vin în continuare, bunici, părinţi, nepoţi, femei însărcinate, ca şi când aici ar fi coliba călugărului cu viaţă sfântă, nu mormântul lui. Iar el îi mângâie în continuare şi îi îmbărbătează, pentru că în Împărăţia lui Dumnezeu moartea nu ne mai desparte, iar ‘comuniunea sfinţilor’ nu e poveste, ci întâmplare reală, de zi cu zi, în ciuda nevredniciei noastre.

Natalia Corlean

Din cuvintele Părintelui Paisie Aghioritul:

• Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care au funcţiile cele mai înalte şi casele cele mai mari, deoarece aceştia au toate înlesni-rile şi duc o viaţă tihnită. Dar mai fericiţi sunt cei care au numai un cuib în care se adăpostesc şi puţină hrană şi îmbrăcăminte, după cum spune dumnezeiescul Pavel. În felul acesta ei au izbutit să se înstrăineze de lumea cea deşartă folosind pământul doar ca reazem picioarelor lor, ca nişte fii ai lui Dumnezeu, iar cu mintea aflându-se mereu lângă Dumnezeu, Bunul lor Părinte.
• Fericiţi sunt copiii care de mici au trăit într-un mediu duhovnicesc şi astfel, fără osteneală, au sporit în viaţa cea duhovnicească. Dar de trei ori mai fericiţi sunt copiii cei nedreptăţiţi care nu au fost ajutaţi deloc, ci dimpotrivă, au fost îmbrânciţi spre rău, dar care, îndată ce au auzit de Hristos, au tresăltat în inima lor şi întorcându-se cu 180 de grade, şi-au întraripat sufletul ieşind din sfera de atracţie a pământului şi mişcându-se în orbita duhovnicească.

Călăuza pelerinului

Mănăstirea „Sf. Ioan Evanghelistul” de la Suroti, sihăstrie de maici, se află la 30 de km de centrul oraşului Tesalonic, în nordul Greciei. Dinspre Tesalonic se urmează autostrada spre Halkidiki, de pe care se iese spre Tagarades (unde se află Waterland). După ieşirea de pe autostradă urmează Tagarades, Agia Paraskevi şi Suroti.



Manastirea Suroti


Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 33 - octombrie 2009

Sfântul Gherasim din Kefalonia (1506-1579) – tămăduitorul bolilor psihice

După cum spuneam în numărul trecut, rubrica „Mărturisitori ai Ortodoxiei” poposeşte în Insulele Ionice, un tărâm binecuvântat de Dumnezeu cu o frumuseţe pitorească, dar şi cu ocrotirea a trei sfinţi făcători de minuni: Sfântul Ierarh Spiridon (Corfu), Sfântul Ierarh Dionisie (Zachintos) şi Sfântul Ierarh Gherasim (Kefalonia) – despre care vom vorbi în acest număr.


Tânărul bogat care a ajuns călugăr. Sfântul Gherasim a vieţuit între anii 1506-1579. El provenea din familia Notaras, care era una dintre cele mai bogate şi mai apreciate familii din Grecia. La 18 ani, după terminarea studiilor, a părăsit confortul casei părinteşti şi a plecat într-un pelerinaj în locuri sfinte: Muntele Atos, Muntele Sinai, Ierusalim. A fost tuns în monahism în Muntele Atos, a trăit timp de 12 ani la Ierusalim, a petrecut vreme îndelungată în Creta şi Zachintos, iar în 1555 a ajuns în Kefalonia. Aici şi-a petrecut primii cinci ani într-o peşteră în regiunea Lassi, iar apoi a ajuns în zona în care astăzi este situată Mănăstirea Sfântului Gherasim, aproape de Valsamata. El a transformat această mănăstire într-un loc de îngrijire pentru săraci şi, astfel, ea a devenit un centru de caritate creştină.

Vindecător şi mângâietor. Locuitorii insulei Kefalonia îl cinstesc cu mare evlavie pe Sfântul Gherasim şi consideră că el este cel care îi ocroteşte şi îi vindecă de boli. Ca un simbol al preţuirii faţă de acest sfânt, foarte mulţi copii din insulă poartă numele lui.
Trupul Sfântului Gherasim este păstrat şi protejat într-o raclă de sticlă la mănăstire şi niciodată nu s-a descompus. După adormirea lui, trupul a fost îngropat de două ori şi a fost exhumat intact, fapt care a făcut ca Biserica Ortodoxă să îl canonizeze ca sfânt.
În anul 1953, imediat după ce s-a înregistrat puternicul cutremur de pământ, care a distrus insula Kefalonia în proporţie de 90%, au fost foarte multe arătări ale Sfântului Gherasim de-a lungul întregii insule. Cei care au fost vătămaţi şi au fost prinşi în interiorul locuinţelor şi al clădirilor au spus că acesta i-a mângâiat şi i-a întărit.

Ocrotitor al kefalonienilor din exil. Kefalonienii care au plecat în exil de-a lungul lumii îl cinstesc şi se roagă cu aceeaşi dragoste cu care o făceau şi când erau pe insulă. Biserica mare a mănăstirii, care adăposteşte moaştele sfântului, dar şi impunătoarele anexe, s-au construit numai din donaţii de la locuitorii insulei care lucrează şi trăiesc în Statele Unite ale Americii. Kefalonienii care au ajuns la începutul secolului 20 în SUA au construit şi în New York City o biserică ce are hramul Sfântului Gherasim.

Tămăduitor al persoanelor cu boli psihice. În timpul sărbătorii Sfântului Gherasim, din data de 16 august, trupul lui este purtat deasupra persoanelor bolnave pentru ca acestea să primească vindecarea. Datorită multor minuni pe care le-a înfăptuit, Sfântul Gherasim este considerat protectorul şi tămăduitorul persoanelor cu boli mintale. De asemenea, în data de 20 octombrie are loc o procesiune în jurul mănăstirii, în timpul Sfintei Liturghii, iar trupul sfântului este purtat în raclă în picioare, aşa cum se poartă şi trupurile Sfinţilor Dionisie din Zachintos şi Spiridon din Corfu.

Traducere şi adaptare de Eufemia Toma

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 33 - octombrie 2009

Satisfacţia de a vorbi de rău pe alţii

Mi s-a întâmplat să întâlnesc şi să aud vorbind oameni, care se refereau perfid, cu o bucurie răutăcioasă la nişte „pete” din viaţa şi activitatea unor oameni de seamă şi chiar sfinţi şi care, pentru acele „pete” reale sau închipuite, defăimau toată viaţa acelor persoane, zicând de ele că ar fi fost făţarnice sau chiar că s-ar fi lepădat de Dumnezeu. Ei sunt gata să-şi susţină afirmaţiile cu fapte, numai că şi acestea sunt tot atât de obscure şi de îndoielnice ca şi obscurul, suspectul şi vicleanul lor suflet, care, cu o „pată” a altuia, păcat sau slăbiciune, vor să-şi asigure o falsă justificare propriilor lor fapte reprobabile.
Prin acestea însă nu se pot scuza nicicum, ci dimpotrivă, îşi aduc o şi mai mare osândă, fiindcă „văd paiul din ochiul fratelui” şi îl judecă, dar „bârna din ochiul lor - da, o ditamai bârnă - nu o iau în seamă” (cf. Matei 7, 3). Zice: acest părinte sau acesta s-a făcut vinovat de cutare sau cutare păcat. Ei, şi ce? E om, şi nu este om care să nu greşească. „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (1 Ioan 1, 8). Eşti tu, oare, fără de păcat? Dacă nu eşti, de ce arunci în fratele tău cu piatra osândirii?
Dacă aş începe să-ţi caut viaţa, „la bani mărunţi”, raportând-o la cuvântul lui Dumnezeu, ţi-aş putea condamna şi eu păcatele, multe şi grele, cu propriile tale cuvinte. Aş putea să te învinuiesc de trufie, de îngâmfare, de necredinţă, de iubire de agonisire, de desfrânare, de tâlcuire anapoda a cuvântului lui Dumnezeu şi a poruncilor Sale, de răceală în credinţă şi de câte altele. Ţi-aş găsi, poate, nu o singură „pată”, ci întreg trupul tău devenit o imensă pată neagră, fiindcă ochiul minţii tale este viclean.
Cât de mult mă scârbeşte această drăcească satisfacţie de păcatul altuia, această infernală strădanie de a demonstra păcatele, adevărate sau închipuite, ale omului! Şi când te gândeşti că cei cărora le place să se ocupe de aşa ceva îndrăznesc să susţină că o fac din respect şi că încearcă, prin toate mijloacele să îndeplinească porunca lui Dumnezeu despre iubirea aproapelui! Despre ce iubire poate fi vorba când cauţi cu orice preţ să vezi şi să găseşti chiar şi la oamenii de seamă şi la sfinţi pete negre şi când, pentru un singur păcat, cauţi să le ponegreşti toată viaţa, refuzând să li-l treci cu vederea, chiar şi atunci când ar fi cazul?
Uitat-aţi oare că dragostea „toate le rabdă” (1 Corinteni 13, 7)? Ce rău imens fac lor înşile şi altora aceşti viermi moralizatori! Ei fac să se surpe în conştiinţa multora respectul legitim faţă de anumite persoane, să li se întunece prestigiul, să nu mai poată fi luaţi drept exemplu de urmat, agită spiritele cu gând de osândă, îşi fac rău lor înşile, luând de la diavolul otrava judecării aproapelui. Frate! „Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere să-l facă, să stea” (Romani 14, 4).

Sfântul Ioan de Kronstadt - “Viaţa mea în Hristos”

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 33 - octombrie 2009

Păcatul supărării şi al enervării

Deşi îmi dau seama că vin în contradicţie cu spusele Apostolului (I Cor. 6, 18-l9: „Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-l aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?”), pentru care păcatul trupesc este cel mai compromiţător şi angajează complet persoana umană, cred că păcatul supărării şi al enervării este mult mai grav.
Insul care, într-un magazin, în autobuz sau în tramvai, ori la birou, ori la o coadă se enervează şi se răsteşte, insultă şi-şi iese din fire, nu numai că se dă în urât spectacol, dar se şi rupe cu totul de Dumnezeu. Cred că în toate bordelurile Parisului, Hamburgului şi Singaporelui, ba în toate localurile de pierzanie ale tuturor porturilor şi metropolelor lumii, în ocnele Guyannei, în temniţele de la Sing-Sing şi Dartmoor păcatele săvârşite nu strigă mai disonant şi mai jalnic la cer decât icnirile, certurile din senin şi insultele gratuite proferate, cu o ură vitriolată, de arţăgoşi şi îmbufnaţi. (Crimele, furturile, depravările au o oarecare legătură cu nedreptăţile şi complicaţiile lumii, harţa însă nu.)
Supărările acestea – pe care nici nu le luăm în seamă, deşi dacă ne ciocnim de ele ne ustură ca un corosiv – nu sunt de fapt simple supărări, ci dezvăluiri ale unei stări sufleteşti de neîmpăcată opoziţie cu lumea creată de Dumnezeu; ale unei îndărătnice şi imense îndepărtări de la recunoaşterea deşertăciunii celor lumeşti. Dintr-odată cel din urmă fleac ia proporţii şi prinde vâlvătăi şi pune în cumpănă toată măreţia facerii şi toată bucuria de a trăi.
Omul e ancorat în diabolism, prins în nisipul mişcător al mâniei gratuite. Vicleanul, aici, cu adevărat îşi merită numele, câştigă sută la sută şi fără nici un efort.
Dar vorbele! Vorbele acelea la nivel de muşcătură de câine ce se repede pe furiş, la nivel de lătrături chelălăite şi colţi arătaţi de dincolo de gard; care desigur nu stau în corelaţie cu involuntara îmbrâncire sau cotul atins în treacăt, ci sunt însăşi vărsătura Satanei. Tocmai contrariul supărăciosului îl prezintă Sf. Apostol Iacov (3, 23) drept pildă de urmat: „Pentru că toţi greşim în multe chipuri şi dacă nu greşeşte cineva un cuvânt acela este bărbat desăvârşit, în stare să se înfrâneze în întregime.”
De grele păcate avem prilej a ne înfiora, pentru mine nici unul nu-mi pare mai străin de afirmaţia că împărăţia mea nu este din lumea aceasta decât turbarea verbală a nervosului din autobuz.
Soluţia descărcării prin insulte în autobuz e meschină şi e şi laşă pentru că-i fără risc. Dacă un om, cu adevărat, nu crede în Dumnezeu, e mai bine să meargă până la capătul convingerii lui, ca Ivan Karamazov, şi să-şi omoare tatăl, direct sau printr-un Smerdiakov. Da, e mai bine să comiţi o crimă, şi să te lepezi formal de Hristos şi să treci la păgânism (printre păgâni, spune Chesterton, au fost oameni admirabili, iar Iulian Apostatul ca persoană se arată ireproşabil): e mai cinstit. Şi-mi vine a crede – întemeiat pe Luca 16 – că Dumnezeu se va uita cu mai puţină mirare la un apostat, un ucigaş sau un hoţ decât la cel care-l trădează în obscuritatea sudălmilor şi ocărilor împroşcate într-o aglomeraţie.

Pr. Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 33 - octombrie 2009

Socializarea pe internet, între avantaje şi riscuri

Internetul devine în viaţa tinerilor o parte considerată tot mai mult ca fiind obligatorie. Numărul celor care şi-au conectat casele la imensa lume virtuală e tot mai mare, iar dacă nu îl avem acasă, internetul ne stă la dispoziţie la şcoală sau în internet cafe-uri. O parte mare (dacă nu cea mai mare) a timpului o petrecem pe site-urile de socializare: bloguri, forumuri, chaturi, Facebook, Hi5, MySpace, Netlog, Twitter, Bebo şi altele. Cunoaştem însă toate aspectele acestui mod de relaţionare?


O viaţă publică, la distanţă de un clic
Tot mai multe locuinţe sunt conectate la internet. Este foarte uşor să susţinem cauza „obligativităţii” conexiunii, doar avem atâtea motive, mai ales la adolescenţă: referate de făcut, informaţii pentru şcoală, legătură necostisitoare cu prietenii‚ ‘toţi colegi au’ şi multe altele. În realitate, cel mai mare spaţiu îl acordăm socializării prin intermediul internetului, fie că discutăm pe forumuri, chat, sau messenger, navigăm pe bloguri sau schimbăm impresii în alte moduri de a interacţiona virtual. Avantajele sunt multiple: ţinem legătura foarte uşor cu prietenii, nu ne costă nimic să vorbim cu rudele şi amicii de peste mări şi ţări, aflăm o mulţime de lucruri noi şi cunoaştem persoane pe care nu am fi avut niciodată ocazia să le întâlnim în realitate. Ca să facilităm comunicarea, completăm date de profil, postăm poze, vorbim despre noi, ne facem viaţa publică, la îndemâna unui clic. E minunat să ai prieteni, să împărtăşeşti bucurii şi tristeţi, să cunoşti oameni noi. O fi însă totul atât de roz? Aparent.

Ce e dincolo de roz?
Efectele socializării pe internet sunt vizibile: ne uităm mai puţin la televizor, ieşim mai puţin cu prietenii, lectura unei cărţi devine aproape inexistentă. În schimb, petrecem câteva ore zilnic în faţa calculatorului, viaţa reală fiind înlocuită într-o tot mai mare măsură cu viaţa virtuală. Anonimatul (aparent şi el, pentru că IP-urile pot dezvălui multe despre noi) ne ajută, mai ales pe cei puţin mai timizi, să prindem curaj. Când nu trebuie să te uiţi în ochii omului e mai uşor să spui anumite lucruri. Rareori însă ne gândim că internetul este o lume tot atât de vastă ca şi lumea reală, la care au acces tot felul de oameni, iar anonimatul este şi pentru ei de mare ajutor. Şi astfel ajungem la situaţii de genul:
- „la începutul lui 2006, în decurs de 5 săptămâni, 7 adolescente din Middletown, Connecticut, au sesizat poliţia, după ce au fost agresate sexual de către bărbaţi cunoscuţi pe MySpace”;
- „O mamă a descoperit că fiul său, de 7 luni, este de vânzare pe internet“;
- „mai mulţi părinţi au găsit poze cu copiii lor apărând la profilul unor necunoscuţi, însoţite de mesaje sexuale”.
Credeţi că vouă nu vi se poate întâmpla? Şi dacă, totuşi…? Un sociolog spunea că site-urile de socializare sunt ca un dormitor cu uşile închise, doar că este vorba despre un dormitor în care poţi să inviţi chiar şi 1000 de persoane, de ale căror intenţii nu poţi fi sigur.

Informaţiile personale
Expunerea online nu este lipsită de riscuri. Există hoţi care au declarat că înainte să atace o casă se informează de pe blogul familiei sau al unui membru în legătură cu programul, casa şi maşina lor, portrete sau situaţia economică, spaţiul virtual oferindu-le gratuit şi rapid detalii pe care altădată nu ar fi reuşit să le obţină. Copii şi adolescenţi au fost răpiţi sau abuzaţi de persoane care obţinuseră datele lor personale prin intermediul internetului – o lume în care orice îşi poate asuma orice identitate vrea.
Care este soluţia? Nu faceţi publice şi nici nu daţi unor persoane cunoscute pe internet date personale.

Fotografiile personale
Imaginile personale făcute publice pe internet pot fi folosite de persoane rău intenţionate fie pentru a culege informaţii, fie pentru a le utiliza în interes propriu. O campanie care atrage atenţia asupra pericolelor publicării fotografiilor copiilor a fost lansată de site-ul viatalatara.wordpress.com. Numită: „Mai bine NU!”, ea a avut ca scop „informarea părinţilor asupra pericolelor la care se expun atunci când postează fotografii cu copiii lor pe internet, pe orice tip de site-uri publice (Flickr, Photobucket, Webshots, Picasa, etc), pe forumuri sau la concursuri foto, mai ales atunci când oferă şi detalii personale de tip: nume, adresă, telefon, email.” Rezumatul acestei campanii: „internetul este un spaţiu în care au acces persoane de toate categoriile “mentale”: de la oameni cumsecade până la infractori, dezaxaţi, pedofili. Fotografii cu copii sunt furate şi modificate cu ajutorul unor softuri de editare foto şi puteţi avea surpriza să le găsiţi în locuri mai mult sau mai puţin deocheate. Soluţia: parolaţi-le, postaţi-le pe conturi private, accesibile doar familiei şi prietenilor.” Aceste lucruri sunt valabile nu doar pentru pozele cu copii, ci pentru orice fel de fotografii personale.

În două cuvinte…
Site-urile de socializare pot fi extrem de folositoare, iar avantajele utilizării lor le-am enumerat deja. Să ţinem însă cont şi de dezavantaje şi de riscuri:
- viaţa virtuală se trăieşte în defavoarea vieţii reale, care devine tot mai săracă; în plus, o privire plină de dragoste, o îmbrăţişare caldă, o strângere de mână, parfumul unei flori sau adierea mângâioasă a unui vânt cald nu le vom găsi pe internet.
- dincolo de aparenţele strălucitoare şi binevoitoare se poate ascunde o lume periculoasă, în care poţi intra fără să vrei; nu uita deci de precauţie. Nu tot ceea ce vezi pe internet este adevărat.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 33 - octombrie 2009

Casuta copiilor: Îngerii

Dragi copii, în data de 8 noiembrie Biserica noastră prăznuieşte sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil şi a tuturor îngerilor. Îngerii au fost creaţi de Dumnezeu cu scopul de a-I sluji, de a împlini voia Lui, de a păzi lumea, în special pe om. Ei sunt duhuri, de aceea şi sunt nevăzuţi, dar uneori, când Dumnezeu le îngăduie, se arată unor oameni curaţi sufleteşte sub chipul unor tineri frumoşi.
Din rândul lor, un înger luminos, cu numele Lucifer, voind să fie mai presus ca Dumnezeu, a fost alungat din cer şi împreună cu el toţi îngerii care aveau aceeaşi dorinţă pătimaşă. Din îngeri buni, aceştia au devenit îngeri răi. După căderea lor, ei încearcă mereu să îi îndepărteze pe oameni de Dumnezeu, folosind diferite şiretlicuri: îi învaţă să se certe, să se bată, să mintă, să fure, să înşele, să nesocotească poruncile lui Dumnezeu. Primii oameni înşelaţi de aceşti îngeri răi au fost Adam şi Eva.
Văzând mulţimea de îngeri care îl urmau pe Lucifer, Arhanghelul Mihail, căpetenia oştirilor cereşti, şi-a scos sabia sa de foc şi a oprit căderea îngerilor rostind cuvintele: „Să stăm drepţi, să stăm cu frică, să luam aminte!”.
Arhanghelul Gavriil este pomenit mai des în Sfânta Scriptură, în special în Noul Testament. El s-a arătat preotului Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, pe când acesta se ruga în Templu, iar Sfintei Fecioare i-a descoperit naşterea Domnului Iisus Hristos. Tot el este cel ce vesteşte femeilor mironosiţe Învierea Domnului din morţi.
De la Botez, fiecare dintre noi ne bucurăm de prezenţa ocrotitoare a unui înger bun, care nu numai că ne păzeşte, dar ne şi povăţuieşte spre lucruri bune şi ne învaţă cum să împlinim voia lui Dumnezeu. Toate gândurile bune pe care le avem şi faptele bune pe care le săvârşim sunt inspirate de îngerul păzitor. El caută în toate împrejurările vieţii noastre să ne îndreptate spre Bine, însă alegerea este a noastră, dacă plecăm urechea sufletului nostru la poveţele lui sau nu.
În ziua de 8 noiembrie, ziua îngerilor, ne putem arata recunoştinţa faţă de îngerul nostru păzitor şi faţă de toţi îngerii prin participarea la Sfânta Liturghie, prin rugăciuni către îngerul păzitor şi prin ocrotirea şi îngrijirea celor mai mici ca noi, sau a celor neputincioşi.

Activităţi practice

1. Citiţi din Sfânta Scriptură următoarele texte: Isaia 6, 1-7; Luca 1, 5-22; 26-38; Luca 2, 8-14 . Ele vorbesc despre îngeri.
2. În fiecare luni citiţi mai multe rugăciuni către îngeri, întrucât ziua de luni a fiecărei săptămâni este închinată cinstirii lor. Puteţi citi Canonul către îngerul păzitor, sau Acatistul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil.
3. Învăţaţi sau rugaţi pe părinţii voştri să vă înveţe mai multe rugăciuni către îngerul păzitor, dar şi cântecele închinate lor.
4. La fiecare Sfântă Liturghie îngerii se alătură creştinilor în chip nevăzut şi-L slăvesc pe Dumnezeu împreună cu ei. Cântaţi împreună cu cântăreţii de la biserică, sau cu corul, şi cu îngerii. Învăţaţi să cântaţi mai ales cântarea „Sfinte Dumnezeule”.
5. Nişte îngeri răi au amestecat litere străine în textul de mai jos. Îndepărtaţi literele străine (w,x,y,k,z,q) şi veţi afla un text despre îngerii buni. Transcrieţi apoi textul în spaţiile libere şi memoraţi-l.
„Binewycuvântaxxţi pe Dozwqmnul toqwţi îngekyrixi Lui, cei putekwrniqci la vârtuyxte, care fazxcekţi cuqyvântuzl Lui şi auzixxţi glawwsul cuvinteywklor Lui” (Psalmul 102, 20)

__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________

Pagină realizată de Pr. Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 33 - octombrie 2009

Principiile unei alimentaţii sănătoase (5)

Reluăm serialul despre principiile pe care se bazează o alimentaţie sănătoasă vorbind despre postul fără discernământ, dar şi despre încălcarea rânduielii de post pe care o are creştinul. Iată ce ne spune domnul Prof. Dr. Pavel Chirilă:

Postul exagerat, fără discernământ

Am întâlnit frecvent această greşeală, atât în lumea oamenilor credincioşi, cât şi la cei indiferenţi religios.
M-a consultat în urmă cu mai mulţi ani un elev seminarist, care auzise că sfinţii părinţi şi călugării buni mănâncă fără ulei. El mi-a cerut să-i fac o listă cu toate alimentele care conţin lipide, pentru a le exclude. A fost dezamăgit când i-am spus că toate alimentele naturale conţin şi lipide.
Relativ frecvent întâlnesc bolnavi care ţin un post prelungit cu apă distilată. Fiind o soluţie hipotonă, există riscul ca apa să părăsească spaţiul intracelular şi să invadeze spaţiul extracelular – adică să expună bolnavul la un risc major de edem pulmonar acut.

Lipsa convingerilor legate de postul alimentar

Toate religiile din lume recomandă postul alimentar.
Subnutriţia la postitori este mult mai rară decât obezitatea la gurmanzi.
Ortodoxia recomandă postul alimentar, dar nu fără dimensiunea lui duhovnicească (milostenie, înfrânare „preacuprinzătoare”, curăţirea gândurilor etc.).
Postul urmează calendarul marilor sărbători şi al celor două zile săptămânale; acest ritm ajută la eliminările deşeurilor metabolice.
Postitorii consecvenţi nu fac cancer, nici unele boli metabolice (diabet, gută, obezitate).

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 33 - octombrie 2009

• Principiile unei alimentaţii sănătoase (4)
• Principiile unei alimentaţii sănătoase (3)
• Principiile unei alimentaţii sănătoase (2)
• Principiile unei alimentaţii sănătoase (1)

Anotimpuri

Gândul rău e iarnă rece,
Alb îl văd, precum e neaua,
Ce mă miră-i doar îngheţul,
Ce se-aşterne-n toată ţara.

Gândul bun e primăvară,
Ce sădeşte Viaţa-n mine,
Cânt suav de păsărele,
Ploi ce spală-ntreaga lume.

Vara-i fapta cea semeaţă,
Soare care arde aripi,
Fără ploi care să spele
Lutul aşezat în oameni.

Toamna-i sita ce-o să cearnă,
Gânduri, fapte, dintr-o viaţă,
Adună... ce-am pus în mine,
Scade... ce-am făcut odată.

An ce trece, an ce vine,
Tot cu patru anotimpuri,
De-ar rămâne numai două,
Raiu-ar mai deschide-o poartă.

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 33 - octombrie 2009

BINE DE STIUT:

1. Ardeii iuţi puşi pentru iarnă sunt mai gustoşi dacă printre ei se adaugă păstăi de fasole tăiate fideluţă.
2. Castraveţii acri înmuiaţi îşi regăsesc prospeţimea dacă strecurăm saramura, o fierbem şi o punem din nou în borcan.
3. Saramura de peşte este foarte gustoasă daca se serveşte cu un sos preparat din: 2 linguri de ulei, o lingură zeamă de lămâie, usturoi ras şi o ceşcuţă din apa în care s-a pregătit peştele sau apă fiartă.
4. Nucile verzi se pot decoji uşor dacă le ţinem câteva zile într-o pungă de plastic.

Mihaela Bîlbă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 33 - octombrie 2009

Musaca de vinete

Ingrediente:

• - 2 vinete
• - 6-8 linguri ulei de măsline
• - sare, piper
• - 1 ceapă
• - 2 căţei de usturoi
• - 500 g carne tocată de miel (merge şi cu carne de vită sau amestec)
• - un praf de nucşoara (dacă vă place)
• - 2 linguri piure de roşii
• - 200 g roşii
• - 4 linguri smântână
• - frunze de pătrunjel, tocat
• - parmezan sau caşcaval ras
• - opţional: un dovlecel

Mod de preparare:
1. Preîncălziţi cuptorul la 200 grade C. Tăiaţi vinetele în felii groase de 1 cm şi aşezaţi-le într-o tavă de copt. Presăraţi-le cu sare, piper şi stropiţi-le cu ulei de măsline. Daţi la cuptor timp de 25 de minute.
2. Între timp încingeţi o lingură de ulei şi căliţi timp de 5 minute, adăugând şi puţină apă, ceapa tocata şi căţeii de usturoi zdrobiţi, amestecând în continuu. Adăugaţi carnea tocată şi praful de nucşoară (doar dacă îl agreaţi). Prăjiţi carnea timp de 5-10 minute, până se rumeneşte.
3. Adăugaţi piureul de roşii şi roşiile tăiate cubuleţe. Eu am adăugat şi un dovlecel tăiat cubuleţe, care i-a dat o "dulceaţă" şi un gust nemaipomenit. Acoperiţi vasul cu un capac şi ţineţi pe foc mic timp de 10 minute.
4. Luaţi vasul de pe foc şi când întreaga compoziţie se răcoreşte, adăugaţi smântâna şi pătrunjelul tocat.
5. Pe fiecare felie de vânată aşezaţi o cantitate de compoziţie de carne tocată, apoi acoperiţi cu o alta felie de vânată şi tot aşa.
6. Daţi totul la cuptor timp de 10 minute.
7. Presăraţi parmezan ras sau caşcaval.

Reţetă oferită de doamna Laura Sava – Timişoara

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 33 - octombrie 2009

Zacusca de morcovi

Dacă nu vă place să coaceţi tone de vinete şi de ardei pentru zacuscă, vă recomand această reţetă, extrem de simplă şi de rapidă. Şi foarte ieftină. Pentru o porţie aveţi nevoie de:

• • 2 kg de ceapă
• • 2 kg de morcov
• • 2 kg de ardei (de preferat să fie roşii)
• • 1 borcan mare de bulion (eu folosesc Olimpia)
• • 1/2 kg de ulei
• • sare după gust (cam 3 linguri, din aceea pentru murături)
• • piper boabe, foi de dafin

Se curăţă legumele şi se mărunţesc la robot, sau se dau pe răzătoarea mică, ori prin maşina de tocat. Se pune într-o cratiţă uleiul şi se pune ceapa un pic la călit, apoi se adăuga restul ingredientelor. Se amestecă bine şi se lasă la fiert până iese uleiul deasupra. Ca să nu se prindă de fundul oalei, eu am fiert-o în cuptor. Când e gata se pune fierbinte în borcane şi se căpăceşte. Se lasă la răcit într-o pătură.

Reţetă oferită de doamna Irina Constantinescu, Bucureşti

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 33 - octombrie 2009

Simbolul de credinta (IX)

După ce am aflat din primele 8 articole ale crezului care este învăţătura ortodoxă în legătură cu Persoanele Sfintei Treimi, din cel de-al IX-lea articol învăţăm despre organismul viu instituit de către Însuşi Mântuitorul Hristos ca prin el să se lucreze în lume mântuirea oamenilor: Biserica.

Articolul al IX-lea
„[Cred ] Şi într-una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”.

Două sensuri ale Bisericii
Prin acest termen noi desemnăm două noţiuni: biserica = lăcaşul de cult (clădirea bisericii) şi Biserica = comunitatea credincioşilor aflaţi în comuniune sacramentală între ei şi cu Hristos. În clădirea bisericii, pe sfântul Altar, se păstrează Sfânta Cuminecătură (Împărtăşania).

Prima comunitate creştină
Biserica (comunitatea credincioşilor) a fost întemeiată în mod nevăzut de către Domnul Hristos prin jertfa Sa de pe Cruce, iar văzut s-a constituit în a cincizecea zi după Înviere, la Rusalii, când în urma pogorârii Duhului Sfânt peste Sfinţii Apostoli, s-au botezat „ca la trei mii de suflete” (Fapte 2,41), întemeindu-se astfel prima comunitate creştină.

Cerul cel de pe pământ
Părintele Teofil Părăian numeşte biserica „Cerul cel de pe pământ”, deoarece, fiind un lăcaş închinat lui Dumnezeu, ea este locul de pe pământ în care se săvârşesc lucruri cereşti. Sfintele slujbe şi în special Sfânta Liturghie, sunt rânduieli liturgice în cadrul cărora Cerul este coborât pe pământ prin lucrările dumnezeieşti care se săvârşesc acolo şi mai ales prin pogorârea Duhului Sfânt la chemarea preotului.

Biserica văzută şi Biserica nevăzută
Sub aspectul ei văzut, Biserica este o instituţie condusă de o ierarhie (cu trei trepte ierarhice: episcop, preot şi diacon), care are un scop bine definit: păstrarea şi transmiterea învăţăturilor mântuitoare ale Domnului Hristos şi săvârşirea lucrărilor de sfinţire a credincioşilor pentru realizarea unirii lor cu Dumnezeu (îndumnezeire). Întrucât Biserica este „trupul tainic al Domnului Hristos”, iar Hristos este Însuşi Capul (conducătorul) ei, spunem că Biserica are şi un aspect nevăzut, pentru că Dumnezeu este nevăzut.

Biserica luptătoare şi biserica biruitoare
Pe pământ, Biserica este într-o permanentă strădanie (luptă) de ridicare a credincioşilor ei pe trepte superioare de trăire duhovnicească, fapt care i-a adus şi denumirea de Biserică Luptătoare. Dar, Biserica nu este formată numai din credincioşii ei vii, ci îi cuprinde şi pe creştinii cu viaţă sfântă, care s-au mutat la viaţa veşnică prin moarte, şi pe sfinţii îngeri. Biserica celor vii (luptătoare) adresează rugăciuni de mijlocire sfinţilor şi îngerilor, iar Biserica Biruitoare (a sfinţilor şi a îngerilor) este într-o permanentă împreună-rugăciune cu Biserica Luptătoare.

Biserica este UNA
Când afirmăm că Biserica este una (şi unică), ne gândim că Dumnezeu este Unul - Sfânta Treime fiind deofiinţă şi nedespărţită. Ea are un singur cap (conducător), pe Mântuitorul Iisus Hristos şi mărturiseşte dintotdeauna şi pretutindeni aceleaşi adevăruri de credinţă. Dacă este vorba despre comunităţi creştine din locuri diferite, folosim pluralul „Biserici”, fără, însă, a atenta la unitatea Bisericii, deoarece Biserica Ortodoxă se conduce peste tot după aceleaşi reguli doctrinare (de învăţătură), liturgice (de slujbă) şi canonice (disciplinare).

Biserica este SFÂNTĂ
Avem dreptul de a spune că Biserica este sfântă din patru motive: Întemeietorul ei (Mântuitorul Hristos) este Sfânt; Duhul Sfânt lucrează permanent în ea; posedă mijloacele de sfinţire a credincioşilor (Sfintele Taine); şi are un scop sfânt după care se călăuzeşte (sfinţirea şi mântuirea membrilor ei).

Biserica este SOBORNICEASCĂ
Deşi este răspândită în întreaga lume, Biserica este un tot unitar şi activ. Termenul de sobornicitate vine de la cuvântul sobor (adunare, sinod); el este sinonim cu cel de catolicitate şi universalitate, dar este preferat acestora, deoarece Biserica are organizare sinodală, adică se conduce prin soboare (sinoade). Spre deosebire, de exemplu, de Biserica Romano-Catolică, în care Papa este considerat vicarul lui Hristos pe pământ şi are drept de veto, în Biserica Ortodoxă hotărârile nu se iau de către o singură persoană, ci de către întreaga Biserică, prin conducătorii ei, uniţi în rugăciune sub inspiraţia Duhului Sfânt. Biserica Ortodoxă Română este condusă de către un sinod alcătuit din ierarhii ei (patriarh, mitropoliţi, arhiepiscopi, episcopi, episcopi vicari, vicari patriarhali).

Biserica este APOSTOLICĂ
Numim Biserica „apostolică” întrucât ea a păstrat nealterată învăţătura primită de către Sfinţii Apostoli de la Mântuitorul şi transmisă de ei din generaţie în generaţie până la noi, şi o va perpetua aşa de la noi până la sfârşitul veacurilor. Prin faptul că Sfinţii Apostoli au avut chemarea de la însuşi Mântuitorul, şi, totodată, au primit puterea de a transmite mai departe această slujire, apostolicitatea Bisericii este concretizată prin succesiunea neîntreruptă a ierarhiei bisericeşti de la Apostoli până la noi.

Biserica nu este numai instituţie divino-umană, ci este un organism viu, dinamic, pliat pe nevoile omului din fiecare etapă de existenţă istorică şi personală, dar care nu face rabat de la normele de credinţă, ci le adaptează necesităţilor duhovniceşti ale fiecărui veac fără a le altera conţinutul.

Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 33 - octombrie 2009

• Simbolul de credinţă (I)
• Simbolul de credinţă (II)
• Simbolul de credinţă (III)
• Simbolul de credinţă (IV)
• Simbolul de credinţă (V)
• Simbolul de credinţă (VI)
• Simbolul de credinţă (VII)
• Simbolul de credinta (VIII)