miercuri, 24 februarie 2016

Împreună cu copiii în călătoria Postului Mare



Cea mai importantă preocupare în educarea creştină a copiilor ar trebui să fie să îi ajutăm să stabilească o relaţie personală cu Dumnezeu. Să simtă iubirea Lui şi să răspundă la această iubire. Elizabeth White, educator specializat în metoda pedagogică Montessori şi catehet pentru copii, ne spunem cum putem aprofunda, împreună cu copiii noştri, relaţia cu Dumnezeu în timpul Postului Mare.


Marcaţi Duminicile pregătitoare
Noi, creştinii ortodocşi, nu ne aruncăm niciodată cu ochii închişi în ceva. De-a lungul anului nostru liturgic, deseori ne pregătim pentru câte ceva. În cazul Paştilor, nu doar că petrecem un anumit timp pregătindu-ne pentru Sărbătoarea sărbătorilor, ci ne pregătim şi pe noi înşine pentru această pregătire. În fiecare dintre cele cinci duminici dinaintea Postului Mare, Biserica ne atrage atenţia asupra diferitelor aspecte ale pocăinţei, prin intermediul lecturilor evanghelice.
De exemplu, în duminica lui Zaheu auzim despre un om care dorea să-L vadă pe Iisus, dar era prea scund pentru a-L putea zări în mulţime. Auzind cum s-a urcat într-un copac pentru a-şi îndeplini dorinţa, ni se aduce aminte că şi dorinţa noastră trebuie să fie cea cuvenită. Dacă nu avem o dorinţă reală de a ne apropia de Hristos, cum ne putem aştepta ca Hristos să ne răspundă aşa cum i-a răspuns lui Zaheu? (a se vedea Luca 19,1-10).

Înmuierea inimii
Şi aşa se întâmplă în fiecare dintre următoarele săptămâni: suntem chemaţi să ne pregătim inimile pentru adevărata lucrare a Postului Mare. „Să mai subliniem încă o dată că scopul Postului Mare nu este acela de a ne impune nişte obligaţii formale, ci de a ne „înmuia” inimile, pentru ca ele să se deschidă faţă de realităţile duhului, de a trăi tainica „sete şi foame” după comuniunea cu Dumnezeu” (Pr. Alexander Schmemann) Toată această pregătire poate părea inutilă unora, dar, gândindu-mă numai cât timp îi trebuie inimii mele să se înmoaie, mă face să cred că Biserica este foarte înţeleaptă în analiza făcută naturii umane şi, prin urmare, recomandărilor pentru Post. (…)
Dacă în Postul Mare accentul cade pe pocăinţă şi pe înmuierea inimii, ca pregătire pentru primirea Luminii, cum iniţiem această sarcină monumentală în ce priveşte copiii, mai ales când şi nouă ne este atât de dificil? Când noi înşine suntem atât de plini de mândrie, că nu vedem vreun motiv serios pentru pocăinţă?

Proiecte în familie
Poate că cu cei foarte mici nu prea este nevoie să faci aşa ceva, însă, odată cu creşterea fizică şi sporirea conştiinţei morale a copiilor, ei ar trebui să dobândească şi o mai mare înţelegere a semnificaţiei spirituale a Postului Mare. Învăţaţi-i cu postul. Programaţi participarea întregii familii la Taina Spovedaniei. Decideţi-vă asupra unui proiect pentru Postul Mare. Faceţi în aşa fel încât copiii să ştie că aceasta este o perioadă specială de pregătire pentru Paşti. Lecturaţi istorioare despre sfinţi, care să ilustreze exemple bune ale modurilor în care oamenii îşi pot schimba viaţa. Citiţi câteva pasaje biblice de la Facere, potrivite pentru Post. Implicaţi copiii într-o discuţie despre Isaia 53, 4-6. Cine ne-a purtat păcatele? Cine a suferit pentru noi? Cine a fost condus ca un miel spre tăiere? Meditarea la astfel de lucruri ne stârneşte inima, înlesnind pocăinţa.

Cum înţelegem pocăinţa?
Dar, mai întâi, ce este pocăinţa? Dacă confundăm acest cuvânt, metanoia în greacă, cu simpla remuşcare sau părere de rău pentru ceva făcut greşit, atunci ne înşelăm. Metanoia este o transformare fundamentală sau o răzgândire. Când ne pocăim, ne hotărâm să ne îndepărtăm de condiţia noastră păcătoasă, de cea care ne-a făcut să ne pierdem din vedere destinaţia, şi să ne întoarcem iarăşi la calea cea dreaptă. Cineva spunea că pocăinţa nu este un act autonom; este o trecere, o ieşire din moarte la viaţă, o continuă reînnoire a vieţii. Aş adăuga că este reconciliere – reconcilierea unui suflet care s-a abătut de la calea adevăratei Lumini, cea care ne ghidează fără greş.

Ce e Spovedania?
Pocăinţa ne conduce spre spovedanie (dar nu este acelaşi lucru). Spovedania noastră la un preot, ca mărturie înaintea lui Dumnezeu, este rezultatul pocăinţei, nu cauza ei. Spovedania este o încheiere, o modalitate de a ne convinge sufletul că am terminat-o cu un anumit păcat. Că ar trebui să trecem peste el, să-l depăşim, ştiind că Dumnezeu, în mila Sa plină de iubire, ne-a iertat şi l-a uitat. Mai mult decât atât, nu doar acum ne iartă greşelile fiecăruia. El a iertat toate păcatele pe cruce, dar depinde de noi să-I accesăm iertarea, căci nu intră pe uşa inimii noastre neinvitat.
Spovedania ne umple de har divin, care ne eliberează de sentimentele de vină împovărătoare. Da, ne putem spovedi direct lui Dumnezeu – şi ar trebui să facem asta din clipa în care ne-am dat seama că am păcătuit. Dar spovedania în faţa lui Dumnezeu, în timp ce preotul şi preotul stau în faţa icoanei lui Hristos, face parte din procesul de vindecare a sufletului nostru bolnav. Sfatul pe care îl primim de la duhovnic este deseori, în mod evident, inspirat de Sfântul Duh. Ne ajută să creştem tot mai mult în asemănarea cu Dumnezeu. Spovedania  nu este niciodată văzută ca un ritual legalistic. Ea este un balsam vindecător.
Elizabeth White, Paşi pe calea sfinţeniei. Cum să creştem copii iubitori de Dumnezeu

De reţinut:
·       Pregătirea pentru Paşti, cu „fericita întristare” a Postului Mare, ne ajută să pătrundem mai deplin în bucuria pascală.
·       Fiţi motivaţi să vă ajutaţi familia să sporească în înţelegerea Paştilor şi să nutrească dorinţa de a participa, pe cât este posibil, la cât mai multe slujbe ale Săptămânii Mari.
·       Participarea familiei la slujbele din Săptămâna Mare şi Paşti lasă o amprentă puternică şi de lungă durată asupra copilului. „Paştele a fost, este şi va fi, pentru fiecare suflet ortodox, cu adevărat singurul şi esenţialul ţel duhovnicesc al întregii sale vieţi.”

Reţetă pentru linişte în familie

Când ardem de dorinţa de a ne face dreptate prin cuvinte.


Undeva prin Ardeal, un părinte a fost reclamat la episcopul locului că face nu ştiu ce vrăji femeilor, ca să nu le mai bată bărbaţii lor. A venit părintele episcop la preotul respectiv şi l-a întrebat ce face de a fost reclamat. Şi preotul a răspuns: „Ce să fac, Preasfinţite, că tare mai sufereau sărmanele femei, că aproape toate au bărbaţi cam beţivi, şi cam agresivi, şi… Aşa că le dau câte o sticluţă cu apă sfinţită şi le spun: Când vine bărbatul acasă, tu să iei o gură de apă sfinţită şi să n-o înghiţi, s-o ţii în gură până adoarme. Şi aşa scăpau de ceartă şi bătaie, că nu mai puteau să deschidă gura să-şi facă dreptate… Dacă ai scăpat-o pe gât, să mai iei o gură, că altfel nu-şi face efectul; numai în gură îşi face efectul”.
Să ne imaginăm şi noi, când ardem de dorinţa de a ne face dreptate prin cuvinte, că luăm o gură din apa aceea sfinţită şi să tăcem cu rugăciune. Stau acolo aşa şi nu-mi fac dreptate, să văd ce faci Tu, Doamne, când eu nu îmi fac singură dreptate... Vom descoperi perspective de o adâncime şi o frumuseţe nebănuite pentru sărmana noastră minte captivă în conflicte fără ieşire…
Şi vom simţi bucuria lui Dumnezeu.
Monahia Siluana Vlad, 
 Deschide Cerul cu lucrul mărunt

Relaţia maestru – discipol. In memoriam Părintele Teofil



Perspectiva unei cărţi cu titlu sugestiv: DIN OSPĂŢUL CREDINŢEI a părintelui arhimandrit Teofil Părăian – de la a cărui trecere dincolo se împlinesc, în anul 2016, şapte ani – mă aduce să scriu despre relaţia maestru-discipol. Discipolul ales – unul special dintre mulţii discipoli ai Părintelui – este preotul Cornel Ursu, din parohia Galaţi-Făgăraş, preot vrednic de toată lauda şi mai ales iubitor neîntrecut al scrierilor Părintelui Teofil, alături de care petrecea ore în şir citindu-i cărţi, cerându-i sfatul sau povestind întâmplări.
Am primit cartea de la Părintele Cornel într-o împrejurare în care trebuia să iau aminte la cuvintele de mângâiere care să îi aline chiar şi pe cei mai disperaţi credincioşi cărora li se întâmplă necazuri ieşite din comun. Citind, auzeam parcă vocea Părintelui Teofil, hotărâtă, specială, răspunzând la întrebările adresate lui în conferinţe, începând mai întotdeauna cu un dragă hotărât. În vocea Părintelui Teofil erau vibraţii întemeiate pe o credinţă nestrămutată în Dumnezeu, pe nădejde în atotprezenţa Lui şi dragoste faţă de aproapele ascultător. Îmi place să citesc cărţi parcurse de altcineva înaintea mea, cu sublinierile apăsate ale creionului care întăresc fraze, care împărtăşesc idei de valoare. Dar, în cazul Părintelui Teofil, am înţeles şi cât contează vocea. Vă redau una: „Dragă, pe om, dacă-l cauţi de bun, bun îl găseşti; şi dacă-l cauţi de rău, şi rău îl găseşti”.
Că Părintele Cornel Ursu, discipolul său bun, era cel mai apropiat, o ştiu mulţi. Dar că Părintele Cornel îi citea capitole întregi din Filocalia tradusă cu migală de către Părintele Dumitru Stăniloae împreună cu Părintele Arsenie, nu ştiu decât puţini. Astfel i-am înţeles dintr-odată vocea. Părintele Cornel citea cu vocea eliberată de angoasele restriştilor comuniste de odinioară, până la a deveni pe Internet vocea sonoră a credincioşiei pentru cei care aleg să deschidă capitole din Filocalia. Doar unii ştiu că datorită acestei prietenii dintre Părintele Teofil şi Părintele Cornel Ursu putem alege să ascultăm audio şi vocea Părintelui Ursu, care înveşniceşte o relaţie maestru-discipol.
Neputând să asculţi în întregime toată Filocalia, necum să o citeşti toată, decât din vreme în vreme, la răstimpuri, în acest cadru am înţeles altfel relaţia maestru-discipol. Ea se clădeşte în timp, pe ascultare. Nu este vorba de o ascultare oarecare, ci de înţelegere care formează gânditori altruişti. Este ascultarea care apropie experienţe, care pune viaţa pe primul loc, mai presus de a corecta greşeli. Părintele Ursu, vorbind cu Părintele Teofil, era educat pentru viaţă după ascultare. Aşa a ajuns să trăiască pentru conţinut, nu pentru aparenţe, să aibă răbdare, să-i fie şi lui de folos o lectură cu voce tare a Filocaliei. Aşa a învăţat să transmită oamenilor cum să învingem prejudecăţile şi temerile, să înlăture ideile preconcepute, să risipească prin iertare orice conflict, pentru că punea în lectura făcută pentru un nevăzător măreţ, iubirea de ascultare. Vibraţiile vocii lui îmbrăţişau idei, treceau prin gândurile limpezite de vanităţi, mişcau emoţional punctele de vedere, însufleţeau gesturile. Aşa am înţeles şi sublinierile apăsate rostite în mintea mea de însuşi Părintele Teofil, dar acum şi de Părintele Cornel Ursu, care au în fiecare silabă puterea iubirii aproapelui.
Aşa am înţeles că ascultarea nu este un context, ci este o BUCURIE.
Maria Gabor
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 89, ianuarie-februarie 2016




„E foarte important lucrul acesta, ca cineva să-şi supună mintea lui Dumnezeu. Vă spuneam cândva într-un context oarecare, că Părintele Arsenie zicea că „noi avem mintea care discută cu Dumnezeu, în loc să se supună fără discuţie”.
Cine se supune cu mintea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, acela-i totdeauna biruitor. Nu se poate să nu vadă minuni în viaţa lui când se supune cu mintea, în înţelesul acesta că, de pildă, Domnul Hristos spune să iertăm şi nu ne-ar conveni să iertăm, dar ne silim să iertăm. E o supunere cu mintea şi vedem minunea liniştirii sufletului şi o mare bucurie pentru noi.
Un text asupra căruia mă opresc adeseori este spălarea picioarelor, la Cina cea de Taină. E un lucru extraordinar să te gândeşti că Domnul Hristos este, fiţi atenţi, Dumnezeul care spală picioarele omului. Deci Domnul Hristos, ca Dumnezeu şi om, a spălat picioarele oamenilor. E o coborâre şi aceasta. E o coborâre ca să îl ridice pe om, ca să îi dea omului cinstire. În această lucrare a Mântuitorului, de coborâre până la faptul acesta de a spăla picioarele omului, Sfântul Apostol Petru a avut o ezitare. N-a mai avut atitudinea de la pescuirea minunată, nu s-a mai supus cu mintea, ci s-a împotrivit cu mintea. Şi a zis: „Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?”. Şi atunci Domnul Hristos a zis: „Ceea ce fac Eu, tu nu înţelegi acum, dar mai târziu vei înţelege”. Şi Sfântul Apostol Petru, statornic în împotrivirea lui, a zis: „Niciodată n-o să-mi speli mie picioarele!”. Şi a spus Domnul Hristos: „Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine” (Ioan 13, 6-8). Cu alte cuvinte, dacă nu te laşi modelat, dacă nu te laşi să fac Eu ce trebuie să fac cu tine, dacă te împotriveşti, nu ai parte cu Mine, te împotriveşti şi nu poţi fi împreună cu Mine.”
Părintele Teofil, Veniţi de luaţi bucurie

Efectele psiho-fiziologice ale rugăciunii



Rugăciunea acţionează asupra sufletului şi asupra trupului într-un fel care pare să depindă de calitatea, de intensitatea şi de frecvenţa ei. E uşor de recunoscut care este frecvenţa rugăciunii şi, într-o anumită măsură, intensitatea acesteia. Calitatea ei rămâne însă necunoscută, căci noi nu avem mijloace de măsurare a credinţei şi a capacităţii de dragoste a aproapelui nostru. Cu toate acestea, felul în care trăieşte cel ce se roagă poate să ne lămurească asupra calităţii invocaţiilor pe care le adresează lui Dumnezeu.

Caracter şi valoare morală
Chiar şi atunci când constă mai cu seamă în recitarea automată a unor formule, ea exercită un efect asupra comportamentului, întăreşte în acelaşi timp simţul spiritual şi moral. Mediile în care rugăciunea este practicată se caracterizează printr-o persistenţă a sentimentului datoriei şi a răspunderii, printr-un nivel mai scăzut al egoismului şi al urii, prin mai marea bunătate arătată celorlalţi. Pare să fie demonstrat faptul că, la indivizi cu o dezvoltare intelectuală egală, caracterul şi valoarea morală sunt superioare în rândul celor care se roagă, prin comparaţie cu cei care nu se roagă.

O glandă spirituală care aduce vindecare şi putere
Atunci când rugăciunea este rostită cu regularitate, influenţa ei devine evidentă şi este comparabilă cu influenţa binefăcătoare a unor glande cu o funcţionalitate normală. Ea determină un fel de transformare mentală şi organică, care se produce progresiv. S-ar putea spune că în conştiinţă se aprinde ceva ca o flacără. Omul îşi vede atunci adevăratul chip. El îşi descoperă egoismul, lăcomia, greşelile de judecată şi orgoliul, care stăteau ascunse în umbră. Omul ajunge să se supună îndatoririlor morale, să caute să dobândească smerenie; în faţa lui deschizându-se, astfel, Împărăţia Milei. Încetul cu încetul, se instalează o linişte interioară, o armonie spirituală şi morală, o mai mare putere de a îndura sărăcia, bârfa, calomnia, grijile, de a suporta mai uşor pierderea celor dragi, durerea, boala şi moartea. Astfel, medicul care vede un bolnav rugându-se ar trebui să se bucure. Liniştea generată de rugăciune devine un puternic ajutor terapeutic.

O mai bună activitate mentală
Cu toate acestea, rugăciunea nu trebuie să fie asemuită morfinei, căci, odată cu calmul, ea aduce şi o integrare mai bună a activităţilor mentale, un fel de regenerare a personalităţii. Uneori ea generează curajul, imprimă credincioşilor o influenţă deosebită. Seninătatea privirii, liniştea atitudinii, seninătatea comportamentului şi, când este necesar, acceptarea cu seninătate a morţii, pun în evidenţă prezenţa comorii ascunse în adâncul sufletului. Sub această influenţă binefăcătoare, până şi ignoranţii, retardaţii, îşi folosesc mai bine forţele intelectuale şi morale. Rugăciunea îi ridică pe oameni deasupra nivelului lor intelectual, dobândit prin ereditate şi prin educaţie.
Această legătură spirituală cu Dumnezeu îi umple de pace sufletească, ce iradiază din ei şi le însoţeşte paşii peste tot. Din păcate, în prezent numărul celor care se roagă corect este foarte redus.
Dr. Alexis Carrel

Rugăciunea lui Iisus


Ideea e să petreci zilnic măcar puţin timp rostind Rugăciunea. O rosteşti de cincizeci, de o sută de ori, mai mult sau mai puţin; nu o zici ca un robot, ci cu sinceritate, vorbindu-I lui Hristos în timp ce încerci pe cât de mult poţi să-ţi concentrezi atenţia. Poţi să rosteşti oricând Rugăciunea, fie că aştepţi autobuzul, fie că te speli pe dinţi. Această rugăciune scurtă, atotcuprinzătoare şi foarte la îndemână, prinde rădăcină şi creşte în sufletul omului.
În timpul procesului, îţi asculţi capacitatea de a desluşi prezenţa lui Dumnezeu. El este, desigur, deja prezent; problema e că noi nu suntem foarte pricepuţi în a-L simţi. Rostirea Rugăciunii lui Iisus te ajută să-ţi găseşti această capacitate de a te „acorda” la prezenţa Sa, aşa cum înveţi gama pentru a-ţi dezvolta capacitatea de a identifica notele muzicale.
Frederica Mathewes-Green, Rugăciunea lui Iisus

Rugăciune. O poezie a maicii Teodosia (Zorica) Laţcu, prezentată de Părintele Teofil



Este o poezie pe care a scris-o maica Teodosia la noi la mănăstire în 17 octombrie 1977. A venit la noi la mănăstire şi am lucrat împreună; băteam la maşină după dictatul ei nişte predici scrise de un grec pe nume Serafim Papacosta. Erau nişte predici despre pildele şi minunile Mântuitorului, pe care le-a tradus maica Teodosia împreună cu părintele Serafim şi pe care le băteam împreună la maşină. Dar mi s-a defectat maşina şi a trebuit să merg la Sibiu s-o repar, ca să putem lucra mai departe. Şi am zis:
— Maică, până vin să faci o poezie! Pentru că – zic – aşa-i la mănăstire, trebuie să facem ceva. Când vin acasă să găsesc o poezie!
Şi am găsit o poezie, zic eu, extraordinară. Extraordinar de frumoasă! Am intitulat-o Rugăciune şi să vedeţi numai cât e de frumoasă:

Doamne, încă să nu-mi dai
Frumuseţile din rai
Şi încă nu-mi dărui
Ale slavei bucurii.

Nu mă-ndemn încă să-ţi cer
Fericirile din cer,
Până când prin lume-Ţi duci
Tu, povara Sfintei Cruci.

Până când însângerat
Şi lovit şi înspinat,
Treci pe calea cu dureri,
Fericire cum să-Ţi cer?

Dă-mi, Stăpâne, Crucea Ta
Şi mă-nvaţă-a o purta.
Şi în inimă, cu jale,
Dă-mi durerea Maicii Tale.

Şi în piept, cu frângere,
Dă-mi a Maicii plângere!
Dă-mi, Stăpâne, să-Ţi sărut
Urma paşilor în lut

Şi mai dă-mi cu sârg s-alerg,
Tălpile să Ţi le şterg,
Cu iubirea mea duioasă,
Ca femeia păcătoasă.