luni, 31 decembrie 2012

Apostolat nr. 70

Editorial:

Actual:

Pas în doi:

Jurnal de pelerin:

Căsuţa copiilor:

Educaţie creştină:

Gânduri de dascăl:

Terapie ortodoxă pentru suflet:

Martiri şi mărturisitori în temniţa comunistă:

Actualitatea religioasă 
  • Mitropolitul român Iosif apără familia în Parlamentul Franţei
  • Angela Merkel: creştinismul este cea mai persecutată religie a lumii
  • Lupta împotriva familiei 

 Cu Dumnezeu în casă:

Poezie:

Amintiri din Siberia de gheaţă. Mărul cu miros de-acasă



Ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică în 1940 a schimbat în profunzime viaţa ţinutului românesc dintre Prut şi Nistru. Teroarea sovietică s-a manifestat – pe lângă arestări, maltratări şi asasinate – şi prin depărtarea basarabenilor la mii de kilometri de locul lor de baştină, în străfundurile Siberiei sau în Kazahstan. Continuăm serialul dedicat mărturiilor din temniţa comunistă cu o evocare specială, emoţionantă, făcută de Margareta Cemârtan-Spânu, despre a cărei deportare aţi putut citi în numărul trecut.

Străinul
Într-o zi de toamnă târzie a anului 1950-1951, când eram cu toţii acasă, auzim cum bate cineva la uşă. Am strigat să intre. Era un om necunoscut, de statură mijlocie, cam de vreo 50-60 de ani, suplu, îmbrăcat călduros. Şi, desigur, imediat ne-am dat seama, după cuşma neagră de miel, că era de-al nostru. Aşteptam cu gurile căscate să se prezinte, dar el era ocupat cu aducerea geamantanului greoi de după uşă şi de-abia văzându-l în siguranţă s-a prezentat şi a spus de unde vine. Deoarece era cam întuneric în odaie, dumnealui s-a apropiat de noi şi a zis:
— Iată că încă nu am nimerit la ai mei. Din cauză că nu ştiu limba rusă. Nu ştiţi unde stau de-alde…?
Desigur că ştiam cu toţii, dar bunica şi tata tare vroiau să mai vorbească, să afle ce se mai face pe meleagurile noastre şi apoi să îl conducă la rude. Eram numai ochi şi urechi. Totul ne era extrem de interesant, dar omul se grăbea să se vadă cu ai săi.
În final, deschise geamantanul greu şi scoase un măr, dându-mi-l de sufletul cuiva. Măr! Vă închipuiţi? Măr proaspăt, mare, frumos, în mijlocul taigalei siberiene?! Mă fâstâcisem de-a binelea şi nu ştiam ce să fac. Eram atât de surprinsă de ceea ce se întâmplă, încât mă uitam stupefiată la tata, apoi la bunica şi iar la măr. Credeam că e un vis şi nu realitate sau o glumă proastă a omului necunoscut. Stând aşa la îndoială, fratele Emil îl înşfăcă iute, ca nu cumva să se răzgândească omul. Îl strânse în ambele palme, dar mărul era mare şi printre degete se vedeau fâşii ba roşii, ba galbene. Bunica a mulţumit mult pentru aşa cadou neaşteptat şi tata l-a petrecut la rude. Întorcându-se, ne-a găsit pe toţi trei la masă. Mărul stătea în mijlocul mesei mândru şi falnic, măreţ de parcă ne întreba: “Ei, cine va îndrăzni să strice aşa o frumuseţe?”. S-a aşezat şi tata, punându-şi coatele pe masă şi uitându-se cu tandreţe la măr, apoi l-a luat atent şi l-a dus la nas, mirosindu-l îndelung. Apoi ni l-a transmis nouă.

Mărul care ne-a dus acasă
Pe rând, l-am mirosit cu o plăcere nemaipomenită şi toţi am exclamat concomitent: „Parcă suntem în Moldova, în grădina noastră!”. Revedeam pomii plini de roadă în toamnele arămii şi aurii, holdele îngălbenite de paloarea soarelui şi mirosul de mere coapte. Aşa am stat până seara cu toţii, uitând să ne mâncăm porţia de cartofi. L-am tot învârtit şi mirosit, amintindu-ne de nedelul nostru numit “Poporniţa”, cu diferiţi pomi roditori, de vie şi păşune; de mieluţii frumoşi, negri şi brumării, de oiţe şi Florica, vaca noastră nărăvaşă, care, când se sătura, ne târâia cu frânghie cu tot, nu pe drum, ci pe de-a dreptul, prin grădinile oamenilor, drept acasă; de calul nostru negru-lucitor, cu numele Ţigan, şi de toate celelalte care ne erau dragi şi scumpe. Şi am început cu toţii a plânge, prima fiind bunica. Cu cât ne uitam mai mult la măr, cu atât mai mult ne răscoleau amintirile şi ne învăluia jalea.
Ne miram de omul care a venit la atâţia kilometri depărtare în taigaua sălbatică, neştiind limba rusă. Ne părea un viteaz din poveşti, un neînfricat luptător, un om cu o inimă dumnezeiască, nemaipomenit de bună. (…)

Ni le-a înmânat ca pe anaforă
Ne-am dus la culcare lăsând mărul neatins. Nici prin cap nu-i venea nimănui să-l taie şi să-l mâncăm. Am adormit târziu de tot, ducând şi în somn frumuseţea lui şi mirosul îmbătător. Astfel, s-au scurs trei zile. A venit şi Sfânta Duminică. Bunica, ca de obicei, dimineaţa ne-a pus în rând cu ea în genunchi, să ne facem cruce la iconiţa străveche a Maicii Domnului.
Apoi a luat mărul în mâinile tremurânde, l-a tăiat în patru bucăţi egale şi, ca pe anaforă, ni le-a înmânat solemn la fiecare. Întâi ne tot uitam la ele, miroseam, apoi am început să-i simţim sucul care se scurgea din felii şi după vreo două ore am început să muşcăm câte o mică bucăţică, savurând-o îndelungat. Nu am cuvinte să descriu emoţiile, gustul şi plăcerea pe care le simţeam în acele clipe, care şi până acum n-au dispărut din memoria mea şi a fratelui Emil. Nu aş dori nicicând copiilor şi nepoţilor mei să afle gustul merelor în Siberia de gheaţă.
Margareta Cemârtan-Spânu, „Lupii. Amintiri din copilărie”



Margareta Cemârtan-Spânu este una din victimele criminalului regim stalinist. Iar tragicul ei destin reprezintă imaginea dramei întregii Basarabii. Întâlnim în “Amintiri din copilărie”, care sunt o faţă opusă luminoasei copilării descrisă de Creangă, pagini tulburătoare pe care le putea aşterne pe hârtie numai un suflet ale cărui frumuseţe şi puritate au fost adânc rănite în copilărie şi adolescenţă. Jilăvitu-mi-s-au ochii şi inima, citind, bunăoară, episodul cu acel mirific măr dulce şi rumen adus de cineva din Basarabia la marginea îngheţată a lumii, în Kurgan, măr pe care nimeni din familia deportată nu îndrăznea să-l consume în dorinţa de a se bucura cât mai îndelung de fermecătoarea mireasmă care le amintea de casa părintească, de ţara din care fuseseră izgoniţi pentru “vina” de-a fi fost nişte buni gospodari şi de-a avea nişte rude peste Prut. Trebuie să ai o inimă de piatră să nu vibrezi cu toată fiinţa lecturând asemeni pagini.

Grigore Vieru


 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 70 - decembrie 2012

Pomenirea Părintelui Arsenie la Prislop





Anul acesta s-au împlinit 23 de ani de la plecarea Părintelui Arsenie Boca la cele veşnice. Ziua de pomenire, miercuri, 28 noiembrie, a adus la Mănăstirea Prislop mii de pelerini din toată ţara. Sfânta Liturghie a fost săvârşită de un sobor de preoţi şi diaconi condus de patru ierarhi: Înaltpreasfinţitul Laurenţiu – Mitropolitul Ardealului, Preasfinţitul Gurie – Episcopul Devei şi Hunedoarei, Preasfinţitul Daniil – Episcopul Daciei Felix şi Preasfinţitul Paisie – Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei.
Cuvântul de învăţătură a fost ţinut de Preasfinţitul Paisie care, plecând de la sfaturile date de Părintele Arsenie, a trecut în revistă problemele grave ale familiei contemporane, cauzate de lipsa trăirii credinţei în viaţa de zi cu zi. „Dacă venim să îl cinstim pe Părintele Arsenie, trebuie nu doar să venim până aici, ci trebuie să-i citim cuvântul de învăţătură şi să-l ascultăm.” Înaltpreasfinţitul Laurenţiu a vorbit despre canonizarea personalităţilor cu viaţă sfântă, amintind recenta canonizare a Mitropolitului Ardealului, Andrei Şaguna: „Acelaşi lucru va rândui Dumnezeu, tocmai prin frăţiile voastre, şi cu Părintele Arsenie. Mormântul său e un sanctuar, un loc de pelerinaj sfânt. Şi cei care se folosesc de darul lui Dumnezeu prin aleşii Săi vin mereu aici.”
Preasfinţitul Gurie a mulţumit tuturor pentru dragostea cu care îl prăznuiesc pe Părintele Arsenie şi a menţionat că propunerea Înaltpreasfinţitului Laurenţiu de a zidi o biserică încăpătoare în cadrul Mănăstirii Prislop este şi o dorinţă a Episcopiei Devei şi Hunedoarei.
Pentru cei care nu au ajuns cu această ocazie la Prislop, o fărâmă din atmosferă este evocată de gândurile unui pelerin din Oraşul Victoria:



Pe urmele unui Sfânt

În puterea nopţii, un grup de pelerini din Oraşul Victoria şi din satele din împrejurimi s-a aşezat la drum, cu binecuvântare. Destinaţia: Sfânta Mănăstire Prislop, loc de mare înălţare sufletească şi loc unde, odinioară, au călcat paşii unui Sfânt. S-au comemorat 23 de ani de la trecerea de pe acest pământ la cele veşnice a Părintelui Arsenie Boca, cel numit „Sfântul Ardealului”. Poate ar fi mai potrivit însă „Sfântul României”, deoarece cuvintele sale pilduitoare au fost de mare ajutor pentru oameni de pe întreg cuprinsul ţării.

E 3 dimineaţa. Afară e frig, dar sufletele ni se încălzesc gândindu-ne la locul în care urmează să ajungem. Unii dintre noi merg pentru prima dată la Părintele, alţii revin a nu ştiu câta oară pentru pacea pe care o regăsesc acolo, pentru mulţumiri, pentru rugăminţi fierbinţi. Tot drumul e frig, ceaţă, vreme urâtă. Ajungem puţin după ora 7, lăsăm autocarul undeva în apropiere, iar apoi o luăm pe jos. Nu după mult timp ajungem la mănăstire – loc încărcat de istorie, dar mai ales de sfinţenie. Însă s-a întâmplat ceva: vremea urâtă de la plecare, frigul pătrunzător şi ceaţa care ne-au însoţit pe tot parcursul drumului au dispărut. Părintele a vrut să ne primească frumos, să ne fie nouă mai uşor în acele câteva ore, deşi viaţa sa nu a fost dintre cele mai uşoare, însă întotdeauna senină sufleteşte. 


Începe slujba oficiată de un impresionant sobor de preoţi condus de ierarhii locului, avându-l în frunte pe Mitropolitul Ardealului, Înaltpreasfinţitul Laurenţiu Streza. Pe măsură ce slujba înaintează, vremea e din ce în ce mai frumoasă. Iar când reuşim să ajungem la mormântul Părintelui, deja ne mângâie soarele, cerul e de primăvară, iar în brazii dimprejur păsărele cântă atât de frumos! Şi toate acestea la sfârşitul lui noiembrie, în prag de iarnă.
Marea aceea de oameni pe care am găsit-o acolo, miile acelea de oamenii aşteptau în ordine, liniştiţi, să ajungă la mormântul Părintelui. Totul era într-o antiteză perfectă cu ceea ce vedem la televizor, atât de departe de acele îmbulzeli, vorbe urâte sau îmbrânceli pentru a ajunge mai repede. Toţi aveam răbdarea şi liniştea necesară şi asta şi cu ajutorul Părintelui, care se afla în chip tainic cu noi. Orele au trecut cu repeziciune, iar cuvintele atent rostite la final ne-au fost la suflet şi de mare învăţătură.
La plecare, vremea iar s-a schimbat, deşi nu erau decât 3 ore după amiază. Uimitor. Era deja întuneric bine când am ajuns acasă toţi sănătoşi, cu gând de mulţumire celor care au făcut posibil acest deosebit pelerinaj, dar mai ales Părintelui Arsenie, pentru că ne-a îngăduit să mergem la el. Având în suflet cuvintele Părintelui: „Dacă plec, vă ajut mai mult…”, îl rugăm să fie mijlocitor pentru noi în faţa Bunului Dumnezeu.
Mihai Deleanu, Oraşul Victoria

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 70 - decembrie 2012

Lupta pentru moştenire




 „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este de aici.”(Ioan 18, 36).

La mai bine de două mii de ani de la această afirmaţie a lui Hristos, ne întrebăm, oarecum firesc, dacă acum, în anul 2012, împărăţia lui Dumnezeu este de aici. Răspunsul ni-l putem da şi singuri, dacă ne uităm la lupta pe care noi, creştinii zilelor noastre, o ducem, ca nu cumva şi acum Hristos să fie dat „în mâinile iudeilor”, adică în mâinile necredincioşilor, slujitorilor acestei lumi, dar şi în „mâinile patimilor noastre”.
Dar ce este (sau cine este) împărăţia lui Dumnezeu? Sfântul Apostol Pavel ne spune: ”Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17). Astfel, vedem că Împărăţia lui Dumnezeu este acolo unde este prezent Duhul Sfânt. De altfel, acelaşi apostol ne spune că Duhul Sfânt este „arvuna moştenirii noastre...” (Efeseni 1,14), adică este avansul sau prima rată din moştenirea noastrăÎmpărăţia lui Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu este deci acolo unde este Duhul Sfânt şi semnele împărăţiei se pot vedea în roadele Duhului Sfânt.
Înţelegem astfel de ce Mântuitorul spune că împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru (Luca 17, 21), noi fiind cei pecetluiţi cu Darul Duhului Sfânt încă de la Botez, prin Taina Mirungerii. Ca purtători ai Duhului, noi suntem de fapt purtători ai împărăţiei lui Dumnezeu în lume şi rămânem purtători atâta vreme cât purtăm pe Duhul Sfânt în noi şi săvârşim cele ale Duhului.
Aşa cum Duhul Sfânt nu este de aici, tot aşa nici Împărăţia lui Dumnezeu nu este de aici, dar asta nu înseamnă că nu este pentru aici, la fel ca şi Duhul. Împărăţia lui Dumnezeu este pentru aici şi este înlăuntrul nostru numai în măsura în care noi facem lucrul Duhului Sfânt şi aducem în lume prin faptele noastre roadele Duhului, care sunt : „dragostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia...” (Galateni 5, 22-23).
Lupta pe care noi o ducem astăzi, pentru ca Hristos să nu mai fie dat de la noi în mâini străine, este tocmai lupta noastră de a aduce în lume aceste daruri ale Duhului Sfânt. Or pentru a le aduce în lume, trebuie mai întâi să le aducem în viaţa noastră. Roadele Duhului Sfânt sunt în lume numai în măsura în care noi le aducem la viaţă, prin existenţa noastră de zi cu zi.
Astfel, Împărăţia lui Dumnezeu, chiar dacă nu este din lumea aceasta, ea este în lumea aceasta şi pentru lumea aceasta, prin lucrarea Duhului Sfânt şi prin conlucrarea noastră. Prin Taina Sf. Botez suntem făcuţi părtaşi moştenirii, iar prin Taina Mirungerii primim arvuna moştenirii, care nu este alta decât Împărăţia cerurilor, Împărăţia lui Dumnezeu. Lupta noastră nu este numai cu cei din jurul nostru, cu neiubirea, cu neiertarea, cu necredinţa lor, ci şi cu neiubirea, neiertarea şi îndoielile noastre, cu „carnea şi sângele” care nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu (I Corinteni 15, 50).
Prin păcatele noastre, noi scoatem pe Hristos din inima noastră şi-L dăm în „mâna iudeilor” adică în mâna patimilor noastre. Nu trebuie să uităm, însă, că prin puterea noastră de a iubi, de a ierta, de a fi buni, de a fi blânzi, de a fi drepţi, de a fi îndelung-răbdători, suntem cetăţeni în împărăţia lui Dumnezeu încă de aici, căci: ”Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere” (I Corinteni 4, 20). Iar noi, ca cetăţeni ai Împărăţiei, avem puterea de-a iubi, de-a ierta, de-a fi buni, blânzi, drepţi şi îndelung-răbdători.
Pr. Marius Demeter
 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 70 - decembrie 2012

Actualitatea religioasă



Mitropolitul român Iosif apără familia în Parlamentul Franţei


Mitropolitul Iosif al Europei Occidentale a pledat în Adunarea Naţională a Franţei pentru păstrarea principiilor morale ale familiei tradiţionale. Ierarhul român a fost reprezentantul Adunării Episcopale Ortodoxe din Franţa la Adunarea Naţională, în 29 noiembrie 2012.

Alocuţiunea mitropolitului în numele tuturor ortodocşilor din Franţa s-a referit la valorile morale ale societăţii franceze, la adevărurile de credinţă care au fundamentat societatea europeană. El a arătat că egalitatea oamenilor nu este în niciun caz uniformitate şi că persoanele homosexuale nu trebuie excluse din societate, însă nici nu pot fi obiectul căsătoriei, care este o instituţie tradiţională, născătoare de prunci şi fundamentală pentru întreaga civilizaţie a umanităţii.
Ierarhul a subliniat confuzia copiilor adoptaţi în astfel de parteneriate, deviaţiile legale sau morale ale unor asemenea parteneriate şi necesitatea întemeierii societăţii pe familia adevărată. El a vorbit despre dreptul copilului de a avea mamă şi tată, care l-au născut cu adevărat, şi nu să fie obiectul unei tranzacţii sociale egalitariste care amputează valoric educaţia lui ca persoană umană liberă.
În numele Adunării Episcopale Ortodoxe franceze, Mitropolitul Iosif a cerut retragerea imediată a propunerii de lărgire a sensului căsătoriei în Franţa şi reconsiderarea, după o dezbatere publică decentă şi profundă, a acestor principii care guvernează viaţa unei naţiuni şi a umanităţii în genere.
aeof.fr
Traducere şi adaptare de pr. Ioan Valentin Istrati

Angela Merkel: creştinismul este cea mai persecutată religie a lumii
Cancelarul Germaniei, Angela Merkel, a declarat într-o întrunire a protestanţilor germani (EKD) din această săptămână că religia creştină este cel mai persecutat grup religios din lume.
Declaraţia cancelarului a stârnit furie şi ură în grupările de opoziţie, dar mai ales în rândul instituţiilor ateiste sau militant seculariste din occident. Deşi cifrele arată fără putinţă de tăgadă că creştinismul este religia unde la fiecare câteva secunde un om moare pentru credinţa sa în Hristos, reacţiile violente arată cât de puternică este atitudinea anti-creştină care guvernează mare parte din Uniunea Europeană.
Organizaţiile care militează pentru drepturile omului, finanţate de miliardari ateişti şi virulent anti-creştini au criticat de asemenea afirmaţiile cancelarului.
De asemenea „verzii” adică partidul care ascunde în spatele ecologiei atitudinea sa agresiv anti-creştină au spus că este o greşeală gravă a lui Merkel. (…)
Merkel a afirmat că în viitor politica externă a Germaniei va avea o componentă activă şi importantă de protejare  a creştinilor minoritari persecutaţi în lume.
Afirmaţia lui Merkel este un semn că occidentul începe să se trezească din somnul greu de factură marxist-ocultă promovat de guvernaţii europeni, care discriminează religia creştină, promovează sincretismul difuz şi confuz pseudo-religios, stimulează mişcările para-religioase sau credinţele străine de duhul continentului european şi amputează manifestările de credinţă şi de cultură ale unor popoare creştinate de aproape două milenii.
Pr. Ioan Valentin Istrati , doxologia.ro


Lupta împotriva familiei

Apariţie editoriala – “Eliminaţi căsătoria”. O tânără sociolog americancă a publicat recent “Minimazing marriage”, de fapt teza ei de doctorat, în care pledează pentru minimalizarea căsătoriei şi a familiei şi înlocuirea lor cu alte aranjamente contractuale între adulţi, inclusiv parteneriatele civile, căsătoria în grup, căsătoria între cupluri (nu indivizi), poligamia, poliamoria etc.

New York Times – The End of Marriage. Vocile care cer abolirea căsătoriei sunt multe şi li se acordă platforme generoase. Pe 4 noiembrie, New York Times, cea mai mare publicaţie americană, a publicat comentariul unui alt sociolog american cu un titlul sugestiv şi îngrijorător – The End of Marriage (“Sfârşitul Căsătoriei”). Dacă dragoste cu sila nu se poate, nici căsătoria nu trebuie făcută o normă obligatorie, spune autoarea, Laurie Shrage. Moravurile s-au schimbat, oamenii nu mai vor căsătorie, ci concubinaj, divorţ, avort şi legile trebuie să reflecte aceste schimbări sociale.
Alianţa Familiilor din România