joi, 28 iulie 2011

Eghina. Acasă la Sfântul Nectarie

Sfântul Nectarie a fost mereu pelerin în viaţa lui. Nu s-a legat fizic de locurile pe unde a zăbovit, a trebuit mereu să se mute dintr-un loc în altul, izgonit de răutatea şi neputinţa omenească. Totuşi, spre sfârşitul vieţii, Sfânta Treime i-a rânduit să se aşeze într-un loc, să aibă o „casă” a lui şi aici, pe pământ: mănăstirea „Sf. Treime” din insula Eghina. Deşi pe Sfântul Nectarie îl cunosc de ceva ani şi îi simt mereu prezenţa, mai ales în locurile unde există o părticică din sfintele sale moaşte, mi-am dorit să ajung şi la el acasă. Aşa că m-am bucurat mult când am aflat că Eghina este inclusă în pelerinajul nostru din Grecia.


Pireu.
Puţin după 7 dimineaţa, în portul însorit, feribotul de Eghina îşi aşteaptă pasagerii. Urcăm direct pe punte. Un soare matinal mângâietor, vapoare multe, de diferite mărimi. Emoţii. Mai avem puţin şi pornim spre locul în care a trăit ultima parte din viaţa pământească Sfântul nostru cel iubit, pe care îl găzduim în bisericuţa noastră din sat – căci avem o părticică din sfintele sale moaşte.
Privesc portul. Totul e exact aşa cum mi-am închipuit acum câţiva ani, când duhovnicul nostru ne-a scris un mesaj din acelaşi loc, la aceeaşi oră. A te afla pe vaporul spre Eghina îmi părea atunci ceva de vis. Un vis a cărui împlinire nu i-am cerut-o Sfântului Nectarie, aşa cum nu am cerut nici părticica din trupul său. Dragostea Sfântului Nectarie a fost mereu atât de copleşitoare, încât pur şi simplu nu i-am cerut niciodată ceva anume. Ce anume din cele lumeşti să-i cer, când el le împlineşte pe toate cele de folos şi aduce atâta bucurie? Darurile sale delicate, cum e şi aflarea mea pe acest vapor, îmi umplu sufletul de lacrimi.
Pornim. Pelerinii s-au împrăştiat pe băncile de pe punte; unii împărtăşesc amintiri, alţii se roagă privind în zare, alţii citesc acatistul. Dintr-un colţ se aud cântări pascale. Mă îndrept spre el, cu un gând ce tocmai mi-a încolţit în inimă: să îi cântăm Sfântului, la el acasă, troparul. Îi întreb pe cei ce revarsă în cântec din preaplinul sufletelor lor dacă ştiu troparul Sfântului Nectarie. Dezamăgirea la răspunsul lor negativ mi se transformă în bucurie în faţa entuziasmului cu care împreună-călătorii se oferă să îl înveţe. Îl scriem pe foi în timp ce cântăm şi repetiţiile încetează abia când acostăm.

Eghina.
Cobor nerăbdătoare. Portul e plin de iahturi. Fiind la doar o oră cu feribotul de Atena, insula e o destinaţie de week-end mult frecventată de locuitorii capitalei greceşti. Imaginile însă trec pe lângă mine. Nu pot decât să mă gândesc că în acelaşi port cobora şi Sfântul Nectarie. Ne îndreptăm spre mănăstire, iar eu rămân în aceeaşi stare: nu fotografiez, nu reţin nimic. Toate trăirile îmi sunt legate de Sfântul... În ce zonă aridă a venit el să refacă mănăstirea cea veche, uite drumurile pe care a mers, dealurile pe care le-a privit şi poate şi străbătut, cu piciorul...
După câţiva kilometri, iată-ne lângă imensa biserică pe care o ştiu atât de bine din poze. Urcăm pe lângă ea, parcăm lângă mănăstirea veche şi intrăm. Văd imagini cunoscute din pozele celor care au fost aici, dar aşezarea lor împreună, în realitate, în faţa mea, îmi pare încă de necrezut.
Păşim în bisericuţa cu două intrări, în care în timpul slujbelor bărbaţii sunt despărţiţi de femei pur şi simplu printr-un zid. Pereţii simpli, nepictaţi, poartă icoane; vechi şi foarte vechi. În multe dintre ele îl recunosc pe Sfântul. În partea stângă, partea bărbaţilor, se află capul Sfântului Nectarie şi o raclă cu părticelele care au mai rămas din sfintele sale moaşte după ce acestea s-au răspândit, aşa cum şi-a dorit el, în bisericile din toată lumea. Tot aici se află şi un fel de panou închis cu sticlă unde se află nenumărate bijuterii sau diverse obiecte lăsate ca recunoştinţă pentru vindecări.
Lângă bisericuţă se află capela cu mormântul, pe care îl ştiu atât de bine din acatist. Aşezarea acestui cavou de marmură a fost prilejul cu care Sfântul a fost dezgropat, dezvăluind biruirea legilor putreziciunii. Aici s-a aflat sicriul pe care maicile, curioase, l-au desfăcut atunci când muncitorii l-au scos pentru realizarea lucrării. Curiozitate femeiască plină de dragoste, care le-a adus multă bucurie, bucurie care s-a răspândit în toată lumea, odată cu trupul său împărţitor de har şi vindecări celor ce se închină cu dragoste şi credinţă.

Apartamentul.
Cred că aici mi-am dorit cel mai mult să ajung. Am văzut în poze „căsuţa” Sfântului, locul unde dormea, locul unde primea oaspeţii, lucrurile sale. Mult, mult mi-am dorit să fiu şi eu aici, să adulmec mirosul real al acestui loc sfinţit de prezenţa omului îndumnezeit.
Intru, plină de sfială, şi calc uşor pe podeaua care scârţâie de povara anilor. O cămăruţă ca o sală de aşteptare, apoi un hol şi o cameră de primire tapetată cu poze din acea vreme. Văd originalul pozelor care îl reprezintă pe Sfântul Nectarie în viaţă şi îi simt prezenţa delicată. Delicată este şi chilia, cu patul de un alb cutremurător, icoana mare a Maicii Domnului şi locul său de rugăciune, dulapul cu ochelarii, papucii şi alte obiecte care i-au aparţinut. Aici, aici a locuit Sfântul nostru drag...
Ne regrupăm în curtea mică şi plină de intimitate a mănăstirii, primim blagoslovenia de cafea greceasă însoţită de rahat şi un fel de pâine uscată, posmagi. Mă retrag pe o bancă, savurând momentul şi trăgând până în adâncul plămânilor aerul acesta care aş vrea să rămână veşnic în mine. Mă gândesc şi îi pomenesc pe toţi cei care ştiu că şi-au dorit să ajungă aici. Aş vrea să le duc şi lor o bucată din Eghina – nume cu atâta rezonanţă pentru cei care îl iubesc pe Sfântul Nectarie.
Rugăciunile mele primesc însă un răspuns neaşteptat: locul acesta nu e casa permanentă a Sfântului Nectarie; dragostea lui îl face mereu să lipsească de acasă, pentru că e ocupat să alerge dintr-un colţ în altul al lumii, răspunzând tuturor celor care îl cheamă în rugăciune. Şi îmi dau seama că da, într-adevăr, aşa este. Prezenţa pe care am simţit-o adesea în bisericuţa noastră din Bucium, în timpul acatistelor şi paracliselor închinate lui, este la fel de puternică. Dragostea Sfântului Nectarie străbate orice distanţă. Indiferenţa celor care nu ştiu ce mare comoară adăposteşte biserica lor, o comoară pe care mulţi merg mii de kilometri să i se poată închina, nu îl opreşte pe Sfântul Nectarie să ne ocrotească, să ne păzească satul, să le răspundă celor care îl iubesc, dar şi să-i păzească pe cei care nu-l iubesc, „fără ca aceştia să ştie de unde le vine ajutorul”, exact cum spune acatistul.

Biserica mare.
Cu multă nădejde şi mângâiere în suflet cobor pe aleea care coboară şerpuind spre biserica mare, ridicată la ceva vreme după moartea Sfântului, cu ajutorul numărului imens de pelerini care îl caută aici. Flori de tot felul răspândesc o mireasmă dumnezeiască. Eghina, insula parfumată – acestea sunt cuvintele care îmi vin în minte. Parfumul florilor, parfumul prezenţei minunate a celui care a sfinţit acest loc.
Biserica e imensă, finalizată în exterior, dar încă în lucru în interior. În paraclisul din dreapta se află mâna Sfântului, pe care am sărutat-o şi acum câţiva ani, la Iaşi, de ziua Cuvioasei. Se află încastrată într-o raclă argintată pe care uneori se văd lucruri minunate, fie flăcări, fie un fel de dublură a chipului Sfântului Nectarie, imortalizate în fotografii. Una din ele o avem şi noi acasă, dar nepreţuit, amintindu-ne mereu cât de minunate sunt lucrurile Domnului în sfinţii Săi.
Găsim un moment de respiro în care rămânem doar noi în paraclis, şi cântăm troparul. Emoţiile ne stâlcesc vocile, dar nădăjduim că Sfântul nu se va uita la calitatea interpretării, ci la dragostea cu care am făcut-o.

Obştea.
Ieşim din biserică, ne grupăm şi încercăm să ne îndreptăm spre autocarul care a coborât aici, în parcare. Ar trebui să plecăm, dar nu prea ne îndurăm... „Aici nu e greu să vii, e greu să pleci!” – spune părintele, intuindu-ne perfect dorul care deja ni se instalează în suflete. Ne propune să mai urcăm o dată sus, la mănăstirea veche. Nu aşteptăm să întrebe de două ori, deşi scările sunt multe şi soarele puternic.
Atentă mai mult la miresmele florale decât la oboseală, urc uşor. Curtea veche este acum plină de pelerini. Ne mai închinăm o dată. Avem în grup două prietene ale unei maici stabilite aici de câţiva ani. Au apucat să vorbească puţin cu ea când am intrat, dar speră să o mai vadă o dată. Nu o mai găsesc, şi aflăm cu această ocazie că la Eghina rânduiala monahală este destul de strictă şi severă. De pildă, regimul lor alimentar este destul de frugal, fără carne, fără prăjeli. Maicile mănâncă de două ori pe zi: dimineaţa iau doar un ceai sau o cafea, cu măsline, posmagi, halva, iar după-masa o mâncare simplă – o fiertură, o salată, fructe... Cu o zi înainte de a se împărtăşi nu mănâncă nici peşte, nici ulei.
Nu e uşor să trăieşti în obştea Sfântului Nectarie, după gândurile noastre lumeşti... Însă atunci când simţi iubirea lui Dumnezeu şi ajutorul sfinţilor, înţelegi rânduielile de nevoinţă şi folosul lor. Iar ajutorul celor care le-au înţeles şi împlinit înainte de noi este nemăsurat. Cum este şi dragostea lor.
Îmi vin din nou în minte cuvinte din acatist: „şi, mulţumindu-i pentru nemăsurata sa dragoste faţă de noi, să-i cântam într-un glas: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nectarie, mare făcătorule de minuni!”. Fredonând, trec pentru a treia oară prin raiul parfumat de flori, cu inima plină de bucurie.
Natalia Corlean

Insula Eghina


Este cea mai apropiată insulă de Atena, se află în golful Saronic şi are forma unui triunghi de aproximativ 10/15 km. Se cultivă aici cereale, bumbac, măslini, smochine. Cultura cea mai cunoscută la ora actuală este însă cea de fistic. „Fisticul de Eghina” – marcă înregistrată, cunoscută şi apreciată în întreaga Grecie, este cultivat pe mici proprietăţi particulare şi reprezintă pentru localnici principala sursă de venit. În fiecare an în august şi septembrie fisticul este cules cu mâna şi uscat la soare prin tehnici speciale. Datorită climei foarte calde, texturii solului şi apropierii mării, fisticul de Eghina are o formă rotundă specială şi un gust deosebit de savuros, recunoscute de Uniunea Europeană, care i-a acordat distincţia POP (produs de origine protejată), certificând diferenţa faţă de orice alt tip de fistic din lume.
În vremurile vechi, insula era o mare putere maritimă, rivalizând cu Atena. În 1829, în timpul războiului de independenţă, a cunoscut chiar un extraordinar moment de glorie, fiind, pentru câteva luni, capitala statului grec. Astăzi, insula este cunoscută în toată lumea mai ales pentru mănăstirea Sfântului Nectarie, unul din cele mai căutate locuri de pelerinaj din întreaga Grecie.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 54 - iulie 2011

miercuri, 27 iulie 2011

Despre pelerinajul la Locurile Sfinte sau Pe urmele lui Hristos, cu Hristos!


Nu demult am scris despre acest subiect încercând să arăt diferenţa dintre pelerinaj şi „vizită”, dintre călătoria duhovnicească şi turismul religios. Deoarece consider că nu am reuşit să lămuresc pe deplin acest „subiect” (câteva discuţii cu o serie de persoane mi-au confirmat bănuiala) o să încerc să-l prezint puţin altfel, cu nădejdea că o să am mai mult succes de această dată.

Pe urmele lui Hristos acolo şi aici
Mulţi creştini care au avut posibilitatea de a fi mers în pelerinaj la Ierusalim mi-au povestit cu mare bucurie ceea ce au văzut, dar mai ales ceea ce au simţit cu această ocazie şi m-au îndemnat să fac tot ceea ce pot să ajung pe acele meleaguri. M-au bucurat mărturiile lor şi am dat slavă lui Dumnezeu pentru oportunitatea pe care le-a oferit-o. Nu pot să spun însă că sunt un mare amator de călătorii şi nu am avut curajul să le stric bucuria spunându-le că nu simt încă nevoia să ajung acolo. Drumul spre Ierusalimul de pe deal (biserica din satul unde slujesc este pe deal) mie-mi ajunge şi nu am simţit nici măcar nevoia să merg să slujesc în altă parte decât rareori, şi mai ales atunci când situaţia o impunea.
Să văd Ierusalimul? Eu sincer să fiu mă simt în Ierusalim la fiecare Sfântă Liturghie. Călătoria aceasta, despre care mi-au povestit fraţii mei creştini, ne poartă, cum spun ei, „pe urmele Lui Hristos”. Pe urmele lui Hristos suntem, iubiţilor, de la Sfântul Botez. Şi nu oricum, ci sub oblăduirea Duhului Sfânt, pe Care l-am dobândit de atunci, prin primirea Peceţii Darului Duhului Sfânt, şi mai mult chiar, hrăniţi fiind pe Cale cu chiar Trupul şi Sângele lui Hristos. Suntem, deci, încă de atunci: născuţi, îndreptaţi, luminaţi, miruiţi, sfinţiţi, spălaţi, înfiaţi, întăriţi şi hrăniţi de Dumnezeu. De atunci, dragii mei, suntem pe urmele lui Hristos. De atunci suntem „pe Cale”. Nouă nu ne rămâne decât să nu ne rătăcim.

Ierusalimul din inimă, o ţintă mai dificilă
Cel care nu se rătăceşte calcă pe urmele lui Hristos. Calea ce nu trebuie să o rătăceşti este calea spre inima ta, acolo unde este Hristos. Calea ta spre Ierusalim nu este altceva decât calea spre propria inimă, unde sălăşluieşte Fiul lui Dumnezeu. Călătoria ta spre Ierusalim trebuie să fie în primul rând călătoria spre propria inimă. Efortul pe care orice pelerin mărturiseşte că l-a depus spre a ajunge la Ierusalim este joacă de copil în comparaţie cu efortul pe care fiecare trebuie să-l depună pentru a răzbate pe calea spre propria inimă. Dacă el a avut de înfruntat căldura, praful, nesomnul ... etc, în călătoria spre Ierusalimul inimii noastre trebuie să înfruntăm greutatea patimilor noastre. Pentru că Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să nu ascultăm de inima noastră până nu am scos din ea toate patimile, iar lupta nu e deloc uşoară.
Aşadar, pe calea noastră spre inimă, nu mergem la plimbare, ci mergem la luptă, mergem la război, şi numai la final ne putem declara victorioşi. Victoria noastră nu e una obişnuită: atunci când ajungi la inima ta, după tot efortul depus pe cale, tocmai ai ajuns în Ierusalim. Şi nu oricum, ci cu Hristos alături. Atunci vei constata, cu mirare, că Hristos a făcut călătoria alături de tine şi te-a condus spre... tine, spre ceea ce Dumnezeu vrea ca omul (chipul Său) să dobândească: asemănarea cu El.

Facultativ / obligatoriu
Aşadar călătoria (pelerinajul) la Ierusalim nu este altceva, pentru noi, decât călătoria spre omul ridicat din apa Botezului şi „însemnat” cu darul Duhului Sfânt; nu e decât călătoria noastră spre omul desăvârşit. Spre deosebire de pelerinajul la Ierusalimul pământesc, pelerinajul spre inima noastră e obligatoriu pentru mântuire. Chiar dacă o călătorie în Israel poate aduce mult folos duhovnicesc, strămoşii noştri s-au mântuit fără acesta. Pe când dacă nu Îl urmăm pe Hristos în viaţa noastră, dacă nu ne întâlnim cu El mereu şi mereu, şi deplin în Sfânta Liturghie, nu ne vom întâlni cu El nici la Ierusalim, nici în viaţa aceasta, nici în cea viitoare.
Vă doresc tuturor, fraţilor, să ajungeţi la Ierusalim. Dar, mai mult decât atât, vă doresc să vă întâlniţi cu Hristos în inima voastră. Pe urmele lui Hristos cu Hristos! Această bucurie o doresc tuturor!
Pr. Marius Demeter

"Să căutăm Ierusalimul din noi, nu cel din Israel."
(Părintele Arsenie Boca)
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 54 - iulie 2011

marți, 26 iulie 2011

Cumpăraţi, cumpăraţi şi iar cumpăraţi


Cam acesta pare a fi sloganul zilelor noastre. Trăim într-o societate de consum. Politici naţionale au ajuns să fie formate în jurul premizei că omul ar trebui îndemnat să cumpere cât mai mult. Goana după cumpărături este cea care dă valoare banilor pe care îi adună băncile. Nu aurul, nu tezaurele, ci continua plimbare a banului cu viteză din ce în ce mai mare este cea care susţine întregul sistem.

Modestia de bună-voie
Ştiţi că spune Hristos că dacă vor tăcea apostolii vor striga pietrele? Iată dovada. În Statele Unite, una dintre cele mai hulite ţări din lume, Babilonul modern, au apărut mişcări cum ar fi minimalismul şi frugalismul. Frugalismul, care foarte pe scurt este filosofia de viaţă prin care oamenii încearcă să trăiască modest, ar trebui să fie cunoscut şi arhicunoscut în toată lumea creştină. Şi nu doar cunoscut, dar şi pus în aplicare. Şi totuşi, iată că primim lecţii de la cei pe care de multe ori îi considerăm ca fiind nedemni de a da lecţii. E drept că mulţi oameni trăiesc modest în ziua de azi, dar nu pentru că aşa au ales să trăiască. Şi pentru că nu sunt mulţumiţi de ceea ce au, nu poposeşte nici bucuria în inima lor.

Eliminarea frustrărilor
Un om care se mulţumeşte cu puţin nu va mai trebui să lucreze până cade din picioare. Dacă nu mai este nevoit să lucreze atât de mult, e posibil să aibă mai mult timp pentru a petrece cu familia, cu copiii. Copiii care simt mai mult prezenţa părinţilor sunt mai fericiţi decât cei cărora li se trimit bani din ţări străine şi ajung să facă lucruri mai frumoase în viaţă, pentru că au mai puţine frustrări de depăşit. Pentru că frustrările nu se formează atunci când nu avem un lucru, ci atunci când credem că avem nevoie de un lucru pe care nu-l putem avea. Iar această credinţă ajunge să fie foarte adânc înrădăcinată în noi pe măsură ce încercăm să „intrăm în rândul oamenilor“.

Conformismul nu aduce bucuria
Conformitatea este unul dintre primele semne că ceea ce facem este greşit. Asemănarea cu Dumnezeu duce la diversitate, duce la individualizare, nu în sensul de rupere a omului de ceilalţi oameni, ci de sclipire diferită a fiecărui nestemat, de formă şi simţire diferită a fiecărei pietre. Vrea cineva revoluţie? Să nu mai urmărească moda. Fiecare om ar trebui să-şi fie luişi modă. Vrea cineva să se schimbe ceva? Să nu mai caute ce poate face la Bucureşti, sau la Bruxelles, sau la Washington, ci mai degrabă ce poate face în casa în care stă şi în familia pe care o are.
Nevoile omului, de cele mai multe ori, nu se întind la o anume marcă de maşină sau la un anume croi pentru haine. Nevoile omului includ însă şi bucuria. Iar bucuria nu se dobândeşte odată cu găleţile de bani, ci cu trăirea conştientă, dobândirea Duhului Sfânt, aşa cum spunea sfântul Serafim de Sarov. Suntem oameni, nu animale. Suntem datori să trăim conştient, nu conform cu valurile care încearcă să ne izbească de stânci.
Ierodiacon Serafim Pantea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 54 - iulie 2011

luni, 25 iulie 2011

Supunerea femeii faţă de soţ


În Apostolul care se citeşte la Taina Cununiei există câteva cuvinte care, chiar dacă nu sunt remarcate în mod deosebit de miri, din cauza emoţiilor, le provoacă nuntaşilor zâmbete şi priviri pline de subînţelesuri. Este vorba despre fragmentul: „iar femeia să se teamă de bărbat”, rupt total de context. Care este sensul lor şi ce înseamnă supunerea faţă de soţ ne explică Înaltpreasfinţitul Antonie, Mitropolitul Surojului:

„Apostolul spune: taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos şi în Biserică. Astfel şi voi, fiecare să-şi iubească femeia sa ca pe sine însuşi, iar femeia să se teamă de bărbat (Efeseni 5, 32-33).
Pe de o parte, epistola aceasta vorbeşte despre relaţiile foarte profunde dintre Biserică şi Hristos. Hristos a venit pe pământ pentru a mântui omenirea, Dumnezeu S-a făcut om, şi El săvârşeşte mântuirea aceasta cu preţul vieţii Sale şi al morţii Sale. Şi acesta este primul lucru la care trebuie să se gândească soţii atunci când se căsătoresc: le este înmânată de Dumnezeu o fiinţă fragilă, căreia ei i-au spus: „Te iubesc” – şi această dragoste trebuie să fie de aşa natură că soţul este gata să sacrifice totul, toată viaţa sa, din dragoste pentru soţie şi din dragoste pentru copiii săi.
Soţul este capul familiei nu întrucât e bărbat, ci întrucât este chipul lui Hristos, şi soţia lui şi copiii lui pot vedea în el acest chip, adică chipul iubirii nemărginite, iubirii devotate, iubirii pline de abnegaţie, iubirii care este gata de orice ca să mântuiască, să apere, să hrănească, să mângâie, să bucure, să educe familia sa. Fiecare bărbat trebuie să-şi amintească lucrul acesta. Este prea facil pentru soţ să creadă că întrucât este bărbat are dreptul la soţia sa, drepturi asupra soţiei sale şi asupra copiilor săi. Nu este aşa! Dacă el nu este chipul lui Hristos, nimeni nu îi este dator cu niciun respect, cu nicio teamă, cu nicio ascultare.
Vedeţi că în epistola aceasta se vorbeşte nu despre stăpânirea bărbatului şi supunerea femeii, ci despre o dragoste reciprocă ce reprezintă dragostea jertfelnică, eroică, a soţului, la care soţia poate răspunde cu o dragoste la fel de jertfelnică. Trebuie să ne amintim întotdeauna de acest lucru, fiindcă acest pasaj din Sfânta Scriptură este înţeles mult prea des în chip mincinos – înjosind soţia şi ridicându-l în slăvi pe soţ, prezentându-l pe acesta ca pe un stăpân mândru.”
Mitropolitul Antonie al Surojului

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 54 - iulie 2011

sâmbătă, 23 iulie 2011

Învierea şi prăjiturile


S-a făcut un experiment cu copii de trei-patru anişori; li s-au adus nişte prăjiturele şi li s-a dat următorul instructaj: “Aveţi două posibilităţii: fie aşteptaţi o jumătate de oră şi apoi puteţi să mâncaţi două prăjituri, fie, dacă nu puteţi răbda, mâncaţi una pe loc”. Cum era de aşteptat, copiii s-au împărţit în două categorii: cei care s-au mulţumit cu plăcerea momentului şi cei care au preferat să plătească preţul aşteptării şi să se bucure apoi mai mult.

Ghicitul ştiinţific în prăjiturele
Experimentul însă a mers mai departe. Acei copii au devenit puberi, adolescenţi, adulţi, şi viaţa lor a fost monitorizată de-a lungul acestor etape în funcţie de premisele experimentului. Asfel s-a constatat că acei copii de odinioară care au reuşit să-şi amâne plăcerea au devenit adulţi responsabili şi perseverenţi şi au dat dovadă de o mai bună rezistenţă la evenimentele stresante ale vieţii. Pe când ceilalţi vedeau adesea doar partea goală a paharului.
De aici putem trage câteva concluzii:
  • 1) Controlul voluntar al trupului şi dorinţelor lui poate fi observat (şi educat) din fragedă pruncie;
  • 2) De această educaţie precoce sau de “cei şapte ani de-acasă” depinde, în mare măsură, desfaşurarea generală a vieţii;
  • 3) Optimismul/pesimismul vieţii ţin de tăria/slăbiciunea voinţei.
Extrapolând ideile de mai sus am mai putea încă infera:
  • a) Viitorii adulţi care au riscat împotriva curentului pragmatic quasi-generalizat şi care au reuşit să depăşească limitele umbroase ale principiului după care nu-i bine să dai pasărea din mână pe cea de pe gard, au fost şi persoane a căror prezenţă a fost mai odihnitoare petru ceilalţi oameni; relaţiile lor cu ceilalţi au fost de mai bună calitate morală şi umană;
  • b) În egală măsură, mai puţină ură, mânie, invidie… au redus considerabil riscurile pentru boli cardio-vasculare şi respiratorii sau ale aparatului gastro-intestinal; medicina psiho-somatică tinde să câştige tot mai mult teren pe fondul abordării integrative a funcţionării complexului persoanei umane;
  • c) Aceşti oameni s-au putut feri mult mai uşor de ispitele desfrânărilor de tot soiul, iar dacă, de pildă, ţigara sau băutura au pus cumva stăpânire pe ei, au reuşit să se dezlege mai repede din obezile lor;
  • d) Au devenit părinţi mai fericiţi şi au avut copii mai sănătoşi din toate punctele de vedere;

Antrenamente pentru muşchiul voinţei
Pe lângă acestea, mai putem extrage şi câteva lucruri folositoare pentru desăvârşirea personală:
  • A) Cine nu ascultă la tinereţe de preot să postească, va asculta mai încolo de medic; numai că ceea ce diferenţiază cele două ascultări este tocmai caracterul voluntar al asumării postului, care este cu totul şi cu totul altceva decât asumarea “scârţâită” a regimului sau dietei medicale; Părintele Steinhardt zicea: “Opusul păcatului nu e virtutea, ci libertatea personală”; tulburător de frumos, nu-i aşa?
  • B) Aşa cum exerciţiile fizice călesc trupul, tot astfel şi asceza postului (în greacă “aschesis” înseamnă “exerciţiu”) întăreşte muşchiul voinţei;
  • C) Şi ca un corolar al tuturor concluziilor de până acum, facem referire la Înviere, această “Prăjitură a prăjiturilor”, pe care cei care reuşesc să n-o înlocuiască cu frumuseţe şi cosmetice, cu averi şi haine frumoase, într-un cuvânt, cu tot ceea ce ţine de tentaţiile pământeşti ale fetei morgana, o vor aştepta întru răbdare cu “candelele” umplute până sus.

Singura tărie
Acesta este sensul suprem al vieţii şi persoanei creştine şi din perspectiva acestui sens personal toate pălesc sau, dacă nu o fac, măcar îşi reduc din intensitate. Astfel, chiar dacă nu putem accepta să trăim fără maşină, mobil sau averi, să le dăm acestora locul care li se cuvine într-adevăr în viaţa noastră. Excesul nu e bun atâta vreme cât n-are un sens care să-i dea consistenţa organizării în vederea unui ideal. Iar pentru cei care acest ideal nu există sau este înlocuit cu tot felul de surogate de mâna a doua, putem susţine odată cu William Blake că, mai devreme sau mai târziu, “calea excesului duce la palatul înţelepciunii”. Dar de multe ori la înţelepciunea disperată a lui “prea târziu” sau a lui “aproape prea târziu”.
Reflexia acestor lucruri se face fie la nivel planetar, prin tot felul de festivităţi şi zile închinate mediului şi identificării metodelor de conservare a resurselor agresiv folosite ale terrei, şi, la nivel personal, prin stresul problemelor zilnice familial-comunitare şi personal-profesionale, la care se adaugă, sub toate aspectele, şi influenţa mondializarii. Nu putem să nu amintim că încă acum aproape 1.800 de ani Sfântul Ciprian al Cartaginei motiva ciuma ce decima la vremea respectivă continentul african cu îmbătrânirea universului şi a naturii, a căror degringoladă degenerescentă este de neoprit. Pentru toate acestea nu există leac pământesc. Poziţia socială, averile, diplomele, banii sau ofertele des-frânării legalizate sau în curs de legalizare ale post-modernismului nu sunt altceva decât guri de aer dintr-un cocktail atmosferic plin de miasme. Şi cu toate astea nu ne dăm seama că doar supravieţuim. Preferăm prăjiturica momentului omiţând că poate copiilor le vor strepezii dinţii. Există totuşi un panaceu pe care-l arătăm prin vorbele lui Coşbuc: “Dar ştiu un lucru mai presus/De toate câte ţi le-am spus:/Credinţa-n zilele de-apoi/ E singura tărie-n noi.”
Închei cu o amintire de acum câţiva ani, când, aflat împreună cu mai mulţi credincioşi din parohie la Mănăstirea Sâmbăta de Sus de sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, am ascultat cuvântul Părintelui Teofil, deopotrivă inedit şi penetrant: “Cel ce crede în Înviere, n-are cum să facă boli pe bază de stres”. Pentru că fiii Învierii lucrează întru înţelepciunea răbdării făcând slalom printe ofertele/obstacole ale vieţii, abia atingându-le sau abia lăsându-se atinşi de ele, ţinând permanent capul ridicat şi privind în sus la ţintă.
Pr. Ciprian Bîlbă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 54 - iulie 2011

vineri, 22 iulie 2011

Slujbele Bisericii. Să trăim, să înţelegem: Litia


Cultul Bisericii noastre este deosebit de frumos şi bogat, fiind adaptat pentru toate situaţiile şi stările vieţii noastre. Prin slujba Litiei noi îi aducem slavă lui Dumnezeu, dar ne arătăm şi umilinţa, părerea de rău pentru păcatele săvârşite, şi cerem milostivirea lui Dumnezeu pentru noi, pentru toţi cei aflaţi în nevoi şi pentru roadele pământului, care ne asigură existenţa.

Litia nu este o slujbă de sine stătătoare, deci nu se săvârşeşte niciodată singură. Ea este încadrată astăzi cel mai adesea în slujba de seară, Vecernia. Această slujbă, săvârşită la început doar în mănăstiri, în cadrul privegherilor lungi de noapte, s-a răspândit în timp şi în bisericile de parohie, săvârşindu-se în mod deosebit în cadrul Vecerniei de dinaintea sărbătoririi unor sfinţi mari sau praznice împărăteşti.
Atunci când se face Litie, în mijlocul bisericii se aşează o masă pe care se pun artose (pâine adusă de credincioşi spre binecuvântare), vin, untdelemn şi grâu. Slujba este formată din două părţi:
a. o serie de rugăciuni de implorare şi pocăinţă, în care se invocă mila lui Dumnezeu şi ajutorul sfinţilor;
b. binecuvântarea prinoaselor.


„Împacă viaţa noastră, Doamne”

Litaniile (de unde vine şi numele de „litie”) erau, în primele veacuri creştine, rugăciuni lungi de implorare şi pocăinţă, făcute sub formă de procesiune, afară din biserică, mai ales în cazuri de mari nenorociri sau calamităţi. Aceste vechi rugăciuni au rămas în cadrul cultului încadrate în prima parte a Litiei de azi.
După ecfonisul „Fie stăpânirea Împărăţiei Tale binecuvântată...”, preotul iese din altar şi rosteşte rugăciunile. Locul din biserică în care se săvârşeşte această parte a litiei este, în mod tradiţional, pronaosul (locul unde odinioară stăteau penitenţii), iar momentul aminteşte alungarea primilor oameni din rai şi pocăinţa noastră, însoţită de rugăciunile de invocare a milostivirii lui Dumnezeu. Săvârşirea acestei părţi în partea din spate a bisericii se mai păstrează azi doar în mănăstiri, în bisericile de parohie preoţii rămânând în naos.
Rugăciunile litiei sunt deosebit de frumoase. Seria de ectenii (cereri) începe cu cuvintele: „Mântuieşte, Dumnezeule, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta, cercetează lumea Ta cu milă şi cu îndurări, înalţă fruntea dreptmăritorilor creştini şi trimite peste noi milele Tale cele bogate”. Preotul cere apoi mijlocirea Maicii Domnului şi a sfinţilor. Urmează apoi alte rugăciuni scurte, în care ne rugăm pentru tot poporul român, pentru cei necăjiţi, pentru „pacea şi bună aşezarea întregii lumi”, pentru cei bolnavi şi pentru ca Dumnezeu să ne ierte păcatele şi să ne izbăvească de nenorocirile pe care le atrag acestea asupra noastră. La ultima cerere din seria rugăciunilor se pomenesc pomelnicele cu numele celor pentru care s-au adus prinoase.
Apoi urmează rugăciunea: „Stăpâne, Mult milostive Doamne Iisuse Hristoase...”, în care cerem încă o dată în ajutor rugăciunile Maicii Domnului şi ale sfinţilor, spunând în încheiere: „bineprimită fă rugăciunea noastră, dăruieşte iertare greşelilor noastre, acoperă-ne pe noi cu acoperământul aripilor Tale; depărtează de la noi pe tot vrăjmaşul şi potrivnicul, împacă viaţa noastră, Doamne; miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta şi mântuieşte sufletele noastre”.


Spre înmulţirea roadelor pământului

Partea a doua a Litiei continuă după rugăciunea Tatăl nostru din cadrul Vecerniei, când preotul cădeşte masa pe care sunt aşezate pâinea, vinul, untedelmnul şi grâul, înconjurând-o de trei ori, în timp ce la strană se cântă troparele rânduite. Urmează rugăciunea de binecuvântare a prinoaselor, aduse lui Dumnezeu ca mulţumire şi ofradă din rodul muncii şi al pământului, în amintirea minunii săvârşite de Mântuitorul prin înmulţirea celor cinci pâini şi doi peşti. Preotul cere lui Dumnezeu să înmulţească aceste prinoase în: „sfânt locaşul acesta, în oraşul (satul) acesta, în ţara aceasta şi în toată lumea Sa”.
Ce se face cu pâinea, vinul, untdelemenul şi grâul binecuvântate? Pâinea este stropită cu vinul şi este împărţită la credincioşi, uleiul este folosit de către preot la miruit, este pus la candelă sau e folosit în mâncare, iar grâul fie la semănat, fie se amestecă cu alt grâu şi se foloseşte cu mulţumire. Pâinea de la Litie aduce binecuvântare celui care o ia cu credinţă, după cum se spune în învăţătura de la sfârşitul rânduielii, aflată în Liturghier.
Această a doua parte a Litiei este de origine mănăstirească, fiind săvârşită în cadrul Privegherilor. Pentru că slujba începe de cu seară şi ţine până noaptea târziu sau chiar dimineaţa, s-a făcut obiceiul ca la Vecernie să se binecuvinteze câteva pâini care apoi erau împărţite celor care luau parte la slujbă, pentru a prinde putere în osteneala privegherii şi pentru a putea ajuna până a doua zi, la vremea Împărtăşirii. În timp, însă, rânduiala a fost preluată şi de bisericile parohiale, săvârşindu-se doar împreună cu Vecernia, în locul Privegherii. Astfel, prin frumuseţea şi profunzimea rugăciunilor din prima parte şi prin ofranda pe care credincioşii o duc din roadele pământului, pentru ca Dumnezeu să înmulţească cele necesare existenţei noastre, se pot bucura de binecuvântarea Litiei şi cei care nu pot ajunge la privegherile de la mănăstiri.
Pr. Gheorghe Dan

„Încă ne rugăm pentru tot sufletul creştinesc cel necăjit şi întristat, care are trebuinţă de mila şi ajutorul lui Dumnezeu; pentru apărarea ţării acesteia şi a celor care vieţuiesc într-însa; pentru pacea şi bună aşezarea întregii lumi; pentru cei trimişi şi pentru cei care sunt în călătorie; pentru mântuirea şi ajutorul celor care, cu osârdie şi frică de Dumnezeu, se ostenesc şi slujesc, părinţi şi fraţi ai noştri; pentru tămăduirea celor care zac în boli...”
Din ecteniile Litiei


Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 54 - iulie 2011

Supă-cremă de mazăre

Foarte ieftină, în sezonul legumelor proaspete. În plus e sănătoasă, hrănitoare, foarte uşor de făcut şi foarte gustoasa. Potrivită şi pentru copii, asta daca reuşiţi să-i faceţi sa înghită ceva verzui.


* o jumătate de kilogram de boabe de mazăre (de preferat proaspete; dacă nu, congelate)
* o legătură sănătoasă de ceapă verde
* 2-3 dovlecei
* 2 ardei verzi sau galbeni
* 2 morcovi mărişori
* 2 cartofi noi mijlocii
* o ţelină potrivită, un păstârnac, o rădăcină de pătrunjel
* o lingură cu unt, o cană cu lapte (dacă vă e mai la îndemână, laptele poate fi înlocuit cu o jumătate de cană de smântână dulce, nefermentată)
* sare, piper (opţional, un vârf de linguriţă de zahăr)

Puneţi întâi mazărea la fiert, pentru că are nevoie de mai mult timp. După ce dă în clocot, adăugaţi restul legumelor, curăţate şi tăiate bucăţi mari. Apa trebuie doar să le covârşească bine, nu să fie prea multă. După ce au fiert, scoateţi morcovii afară, puneţi restul legumelor într-un blender/mixer cu o parte din zeamă şi mixaţi până se fac o pastă fină. (Daca pasaţi şi morcovii, culoarea devine un verde-maroniu, nu foarte apetisant. Fără ei, supa ar trebui sa aibă o culoare plăcută, verde fistic.) Adăugaţi atâta zeamă cât să aibă o consistenţă de cremă fină, plus sare, piper, laptele şi untul. Nu renunţaţi la astea din urmă decât daca e post, dau o dulceaţă şi fineţe aparte. Un strop de zahăr, la final, poate potrivi bine aromele. Serviţi simplu sau cu crutoane.
Reţetă oferită de Oana Dobrin

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 54 - iulie 2011

Doamne!

De ce creşti, Doamne, flori pe lunci
Şi lemne grele pentru cruci?
De ce laşi haruri peste sfinţi
Şi pruncii fără de părinţi?
De ce dai, Doamne, rod în vii
Şi gropi adânci pentru copii?
De ce aşezi brazii pe munţi
Şi gânduri grele peste frunţi?
De ce faci, Doamne, grâu bogat
Şi boli ce ne ţintesc la pat?
De ce îngădui guri de fier
Şi norii negri de pe cer?
De ce preschimbi răul în bine
Ş-apoi ne iei pe rând la Tine?
De ce-mi îngădui ca să fiu
Un gând haotic şi pustiu?
De ce eşti, Doamne, Tu, Cel Uns
Şi cunoscut şi nepătruns-
Şi, mai ales, de ce mă porţi
Peste cei vii, peste cei morţi
În întrebări fără răspuns?

Prea multe de Te-am întrebat
Mă iartă, căci sunt însetat.
Cercat-am drum ales de mine,
Dar nu pot, Doamne, fără Tine,
Bătut-am căile deşarte
Ş-am flămânzit de Tine foarte
Vezi-mi sfârşitul care vine
Şi cercetează-mă, Stăpâne!

Cornel Secelean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 54 - iulie 2011

Bisericile din Ohaba

Aparţinând de comuna Şinca Veche, învecinată cu satele Vad şi Şercăiţa, Ohaba îşi află vatra pe un loc şes, brăzdat de valea Şercăiţei. Cunoscut mai ales pentru existenţa vechii mori de apă, satul se bucură de o atestare istorică timpurie, din anul 1451, de pe vremea domnitorului Vladislav al Ungrovlahiei.


Depănând filele istoriei

O altă atestare documentară parvine din 1476, când domnitorul Basarab cel Bătrân dăruia boierilor Şerban şi Aldea jumătate din Ohaba, alături de alte părţi din satele învecinate, “să le fie de ohabă”, adică în proprietate, gest aflat în legătură cu toponimul actual.
Familia de boieri menţionată stăpâneşte satul şi în deceniile următoare, fiind probabil ctitori ai primului lăcaş de închinare din Ohaba, căci episcopul Atanasie Rednic, aflat într-o vizită canonică în anul 1769, notează că biserica „e foarte veche, zidită de boieri”.
Istoricul Nicolae Iorga consemnează prezenţa mai multor preoţi ortodocşi înainte de 1700 în satul Ohaba, iar Valeriu Literat aminteşte despre existenţa la 1658 a „popii Coman din Ohaba”. În 1700, Ohaba e sediu protopopesc cu 45 de parohii ortodoxe, dar protopopul Gheorghe, participant la soborul protopopesc din Şinca din 2 mai 1729, subscrie actului de unire cu biserica Romei.
Vremurilor de încercare le-a căzut pradă şi ceea ce pare a fi fost o mânăstire ortodoxă care se afla pe locul numit azi „Fata Mănăstirii”, arsă din temelii din ordinul generalului Bukow.

Biserica veche – monument istoric

Deşi uşor eclipsată prin dimensiune de biserica cea nouă, biserica veche din piatră, martor tăcut al derulării istoriei, se află amplasată la înălţime, pe dealul din mijlocul cimitirului, şi constituie unul dintre primele monumente de influenţă brâncovenească păstrate până astăzi. Nu se cunoaşte data exactă a ctitoririi, dar se presupune a fi undeva între 1769 şi 1773.
Construcţia edificiului, al cărui plan architectonic este similar bisericii din Şercăiţa, însă la o scară mai mică, a fost cuprinsă în mai multe etape. La început a fost construit altarul, apoi naosul fără clopotniţă, iar în anul 1823 pronaosul şi tinda cu turnul. Deoarece biserica nu avea clopotniţă, credincioşii se serveau de un păr de care au agăţat clopotul care, după ridicarea turnului, a fost aşezat acolo alături de altele două. Biserica a fost construită din cărămidă şi gresie verzuie provenită din cariera de la Perşani a baronului Bruckenthal. Pavimentul altarului e din lespezi de piatră, iar a naosului şi pronaosului din cărămidă.
De un interes deosebit este mai cu seamă pictura interioară, care pare a fi executată de aceeaşi mână care a pictat şi biserica din Şercăiţa, un anume zugrav Teodor, în timpul protopopului Gheorghe din Ohaba.

Biserica nouă – „Adormirea Maicii Domnului”

Începând din 1943, prin strădania preotului de atunci, Crişan, s-a construit biserica nouă, finalizată în 1947, în care se slujeşte în prezent. Construcţia este impunătoare prin dimensiuni şi arhitectură, bucurându-se de slujirea şi purtarea de grijă a cucernicilor preoţi Mircea Moldovan, între 1968-2004 şi Ionuţ Ilea între 2004-2007. În ultima perioadă de timp, lăcaşul a beneficiat de renovare atât în interior cât şi la exterior, precum şi de anumite îmbunătăţiri substanţiale: încălzire centrală, pardoseală de travertin, mobilier, pictură.
Astfel, la 18 decembrie 2010, prin purtarea de grijă a Înaltpreasfinţitului Dr. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, biserică a fost sfinţită, iar credincioşii ohăbeni au primit cu această ocazie alese binecuvântări.
Pr. paroh Lucian Tîlvăr

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 54 - iulie 2011