Doamne!

De ce creşti, Doamne, flori pe lunci
Şi lemne grele pentru cruci?
De ce laşi haruri peste sfinţi
Şi pruncii fără de părinţi?
De ce dai, Doamne, rod în vii
Şi gropi adânci pentru copii?
De ce aşezi brazii pe munţi
Şi gânduri grele peste frunţi?
De ce faci, Doamne, grâu bogat
Şi boli ce ne ţintesc la pat?
De ce îngădui guri de fier
Şi norii negri de pe cer?
De ce preschimbi răul în bine
Ş-apoi ne iei pe rând la Tine?
De ce-mi îngădui ca să fiu
Un gând haotic şi pustiu?
De ce eşti, Doamne, Tu, Cel Uns
Şi cunoscut şi nepătruns-
Şi, mai ales, de ce mă porţi
Peste cei vii, peste cei morţi
În întrebări fără răspuns?

Prea multe de Te-am întrebat
Mă iartă, căci sunt însetat.
Cercat-am drum ales de mine,
Dar nu pot, Doamne, fără Tine,
Bătut-am căile deşarte
Ş-am flămânzit de Tine foarte
Vezi-mi sfârşitul care vine
Şi cercetează-mă, Stăpâne!

Cornel Secelean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 54 - iulie 2011