miercuri, 11 martie 2009

Editorial: Cele mai lungi mâini din lume


Citeam undeva acum o lună de zile că s-a realizat un sondaj care a avut ca obiect să se constate cine are mâinile cele mai lungi din lume, să se stabilească dacă există vreo categorie de oameni, vreun popor sau vreo parte a lumii unde oamenii să aibă cele mai lungi mâini. Unii au spus că ţăranii au cele mai lungi mâini, alţii că oamenii care trăiesc la ecuator, alţii că atleţii, alţii că... hoţii. Cel mai impresionant răspuns a fost, însă, al unui bătrân care a spus că cele mai lungi mâini le au oamenii care prin rugăciune îşi întind nevăzut mâinile până la Poarta Cerului şi de acolo apucă binecuvântări şi le coboară pe pământ.
Este dătător de nădejde şi de bucurie să ştii că există un loc anume unde binecuvântările stau ciorchin şi te îmbie să guşti din ele. Este, de asemenea, dătător de nădejde să ştii că Cineva a pregătit special pentru tine pachete cu fericire, pungi cu sănătate, lăzi cu mângâieri, baxuri cu bucurie. Toate acestea te aşteaptă şi nu trebuie decât să întinzi mâna. De unde atâta siguranţă pe ceea ce spun? Din încredinţarea personală a Celui care le-a pregătit, care ne spune neîncetat: „Eu zic vouă: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia; şi cel ce caută găseşte, şi celui ce bate i se va deschide. Şi care tată dintre voi, dacă îi va cere fiul pâine, oare, îi va da piatră? Sau dacă îi va cere peşte, oare îi va da, în loc de peşte, şarpe? Sau dacă-i va cere un ou, îi va da scorpie? Deci dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi fiilor voştri daruri bune, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care îl cer de la El!” (Luca 11, 9-13)
Totul e să ştii cum să ceri, cum să baţi. Să baţi cu nădejde, să ai încredere că Domnul este credincios făgăduinţelor pe care le face, dar mai ales să baţi cu mâinile virtuţii.
Când intru în biserică văd mâini care se ridică neîncetat spre cer, flămânde după har. Când privesc în Altar văd mâinile preoţilor care se înalţă, chemând Duhul Cel-de-Viaţă-Dătător, mâinile care Îl poartă în braţe pe Hristos şi-L trec de la unul la celălalt, într-o neobosită împărtăşire. Văd mâini însetate de dreptate, mâini care cer milă, mâini care mulţumesc şi care se închină, mâini neobosite şi genunchi bătătoriţi, voci care cântă „ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară”... Ale cui sunt, oare, cele mai lungi mâini?

Trepte spre mântuire

Înainte de a pleca la Domnul, la rugămintea fierbinte a obştii sale, Sfântul Naum al Ohridei le-a lăsat acestora patru „aşezăminte”, trepte spre mântuire pe care cel care vrea să se mântuiască trebuie să le urce. Ele au fost transmise nouă de Sfântul Nicolae Velimirovici, care le-a preluat „după o predanie străveche din Makedonia“; versiunea românească a apărut la editura Predania. Iată îndemnul Sfântului Naum pentru noi: „Ascultaţi, dar şi ţineţi minte, fraţilor, aceste patru cuvinte: Trezirea, Pocăinţa, Curăţirea, Împărtăşirea. Acestea sunt cele patru trepte pe calea mântuirii!” În acest număr, despre primele două: trezirea şi pocăinţa.


1. Trezirea – „Unde suntem? Cine ne-a trimis, şi de ce am ajuns aici?”

Câtă vreme păcătuieşte în trup, sufletul este adormit, aşa că nu se cunoaşte nici pe sine, nici pe Ziditorul său. Este îmbătat de păcat ca de o băutură tare şi îmbătat zace în trup ca într-un pat pentru bolnavi. Adormit şi îmbătat, sufletul nu cunoaşte altă plăcere decât cea care vine prin trup. Ce îi place trupului îi place şi lui, iar ce nu îi place trupului nici lui nu îi place.
Un astfel de suflet nu este călăuzit de minte, ci de trup - iar trupul este în sine ţărână oarbă. Şi, aşa, orb pe orb călăuzeşte, până ce se prăbuşesc amândoi în prăpastia morţii.
Trezirea sufletului este început al mântuirii! Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască, de aceea El lucrează mai întâi ca sufletul cel adormit să se trezească. La Dumnezeu multe sunt chipurile în care se deşteaptă sufletul omenesc. Pe unii Dumnezeu îi trezeşte printr-o minune, aşa cum a făcut cu Saul, pe unii printr-un vis, aşa cum a făcut cu dreptul Iosif, pe unii prin cutremur de boală şi moarte în familie, aşa cum a făcut cu David împăratul. Pe unii îi trezeşte prin izbăvirea din nenorociri, când de niciunde nu este scăpare. Unii se trezesc când le cade în mâini Sfânta Scriptură şi încep să o citească. Iar unii se trezesc când aud din întâmplare un cuvânt despre Dumnezeu, despre suflet şi despre înfricoşătoarea judecată a lui Dumnezeu ce va să vină. Unii se trezesc privind făpturile din jur şi toate minunile naturii la lucrarea lui Dumnezeu.
Unii se trezesc în tinereţe, alţii în floarea vârstei, alţii la bătrâneţe. Se întâmplă ca unii să se trezească sufleteşte abia în ceasul morţii, când sufletul se simte slobozit de greutatea şi tirania trupului. Fericiţi cei ce degrabă se trezesc! Aceştia sunt asemenea oamenilor ce se scoală devreme în zori şi ziua întreagă cugetă, privesc şi lucrează cu trezvie. Iar cei ce se trezesc la ceasul morţii sunt precum cei trândavi, care întreaga zi au dormit şi abia la apusul soarelui deschid ochii şi se întreabă: „Unde suntem? Cine ne-a trimis, şi de ce am ajuns aici?”
Trezirea este cea dintâi pravilă a vieţii, cea dintâi treaptă pe calea mântuirii.


2. Pocăinţa – „Cum voi strivi ceva mai curat decât mine?”

Pocăinţa vine după trezire. Câtă vreme omul nu se trezeşte din somnul păcatului, nici nu se poate pocăi, după cum un călător nu poate face al doilea pas dacă nu îl face pe cel dintâi. Oare îi poate părea rău cuiva care doarme până la amiază că s-a culcat şi a dormit atâta vreme, până ce nu se trezeşte? Nu cel ce doarme se căieşte, ci cel ce s-a trezit. Asemenea şi în viaţa duhovnicească, pocăinţa vine după trezire.
Pocăinţa are patru trepte. Ea poate fi mică, mijlocie, mare şi desăvârşită sau evanghelică. Nemulţumirea de sine este mică pocăinţă. Ruşinea de sine pricinuită de fărădelegi şi păcate este o pocăinţă de mijloc. Mânia de sine din pricina nelegiuirilor şi păcatelor avute este o mare pocăinţă. Iar ura de sine este pocăinţa desăvârşită sau evanghelică.
Nicodim era nemulţumit de sine. Păcătosul vameş Zaheu se ruşina de sine. Apostolul Petru, lepădându-se de Domnul, s-a mâniat pe sine. Iar femeia desfrânată, care cu lacrimile sale a spălat picioarele Mântuitorului, se ura pe sine.
Ascultaţi, fraţilor, şi ţineţi minte: dacă păcătosul ce s-a trezit nu suie degrabă de la mica pocăinţă la cea mare, lesne o va uita pe cea dintâi şi iarăşi se va îmbăta de păcat şi va adormi. El se aseamănă omului ce urcă un povârniş, care, dacă nu merge iute, ci stă locului, alunecă îndărăt şi cade. De aceea, de îndată ce purcede pe calea pocăinţei, omul trebuie să meargă până la capăt grabnic, să nu rămână pe loc şi să nu se uite înapoi.
Pocăitul nefăţarnic este cel ce îşi cercetează întreaga viaţă şi îşi caută într-însa păcatele, le recunoaşte, le mărturiseşte şi le leapădă. Precum vânătorul vânează fiarele, aşa şi cel ce se pocăieşte aleargă neobosit după păcatele sale, ca să le afle şi să le nimicească. Sau precum un om desculţ care aleargă mult pe câmp, când se va aşeza şi va începe a-şi smulge ţepii din picioare, oare îi va scoate doar pe unii şi îi va lăsa pe alţii, sau îi va smulge pe toţi? Negreşit, îi va smulge pe toţi.
Pocăinţa face sufletul să ardă, să tremure, să plângă, să suspine şi să se smerească înaintea lui Dumnezeu şi a întregii Sale zidiri. Şi se socoteşte pe sine necurat, iar pe toate celelalte făpturi mai curate decât el. Nu aţi citit oare despre cel ce se pocăia, căruia cineva i-a cerut să strivească un vierme, iar el a răspuns: „Cum voi strivi ceva mai curat decât mine?”
Fericiţi cei treziţi, şi îndoit fericiţi cei ce se pocăiesc!
Însă nu vă opriţi, nici vă istoviţi puterile până ce nu aţi desăvârşit pocăinţa voastră. Şi oriunde veţi întâlni un suflet trezit, care întreabă: „Şi acum ce voi face?”, arătaţi-i dragostea voastră şi pe sfânta cale a pocăinţei îndrumaţi-l.

Părintele Teofil a împlinit 80 de ani

„Mă cheamă Teofil şi asta înseamnă iubitor de Dumnezeu. Sunt şi doresc să fiu, tot mai mult, iubitor de Dumnezeu.“

Ortodoxia propovăduită de Părintele Teofil face parte din fiinţa fiecăruia dintre noi, credincioşii din Ţara Făgăraşului, aşa cum şi-au pus amprenta asupra spiritualităţii zonei noastre şi alţi mari duhovnici ai Mănăstirii Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, în special Părintele Arsenie Boca. Ne-am obişnuit de câteva zeci de ani să îl avem aproape (deşi adesea nu ştim să preţuim această binecuvântare), să îl ascultăm. Ne face bine să vedem un om care, deşi nu a văzut niciodată lumina zilei, este fericit, iar bucuria lui este pur şi simplu molipsitoare. Cuvintele lui ne-au învăţat, mai presus de toate, bucuria credinţei şi fericirea care izvorăşte din relaţia cu Dumnezeu, dar ne şi îndeamnă, mereu şi mereu, să ne orânduim viaţa după rânduiala Bisericii.


Părintele arhimandrit Teofil Părăian s-a născut în 3 martie 1929 într-o familie de plugari din satul Topârcea, judeţul Sibiu. Ioan după numele de botez, este primul din cei patru fraţi. Se naşte fără vedere, motiv pentru care urmează cursurile unei şcoli primare pentru nevăzători la Cluj-Napoca între 1935-1940. Îşi continuă cursurile la o şcoală de nevăzători la Timişoara între 1942-1943, iar până în 1948 urmează, tot la Timişoara, cursurile liceale într-un liceu teoretic pentru văzători. În această perioadă îl cunoaşte pe Părintele Arsenie Boca de la care deprinde rugăciunea minţii.
Între 1948-1952 urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu, iar în 1953 intră în obştea Mănăstirii Brâncoveanu, primind la călugărie numele Teofil („iubitor de Dumnezeu”). După 7 ani de călugărie este hirotonit diacon, iar în 1983 preot. şi duhovnic. Tot atunci primeşte şi hirotesirea întru duhovnic. În 1986 este hirotesit protosinghel, iar în 1988 arhimandrit. Din 1992 începe să răspundă invitaţiilor din ţară şi participă la nenumărate conferinţe duhovniceşti, în special în timpul perioadelor de post.


Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 26 - martie 2009

Părintele Teofil - ziceri


"Un duhovnic trebuie sa aiba inima de parinte, inima de frate, inima de prieten. Sa nu fie indiferent, sa nu stea in fata penitentului dezinteresat de cel care a facut nu stiu ce pacate. Important este sa-l pui pe om pe cale buna, sa simti ca vrea sa nu mai fie pacatos, sa aiba interesul acesta de a se depasi pe sine insusi, sa vezi ca-s convertiti. Oameni informati sunt multi, dar oameni care cred in ceea ce stiu sunt putini“.

„Păcatele nu se povestesc, ci se spovedesc. Să nu vă spuneţi păcatele oamenilor care nu le pot purta!“

"Să fim oameni odihnitori, oameni care aduc în jurul lor bucurie, care aduc mulţumire în jurul lor, care aduc linişte, care aduc împlinire."

"Ştiţi că este o cântare populară care zice: „La casa de omenie se pot veseli şi-o mie. Dar la casa de-oameni răi nu se veselesc nici ei.” De ce? Pentru că păcatele nu aduc veselie. Păcatele nu aduc bucurie."

"Cea mai mare jertfă şi rugăciune posibilă pe pământ este Sfânta Liturghie."

"Cum eşti, aşa ţi-e rugăciunea. Cum te porţi, aşa te rogi. Nu te rogi, scazi în rugăciune. Te rogi, înaintezi în rugăciune. Chiar există un îndemn: „Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie!”."

"Rugăciunea în care nu-ţi pui inima pentru aproapele nu-i rugăciune, ci formalitate şi profesionalism."

"Dacă iubeşti pe cineva, îl primeşti cu defecte cu tot, şi dacă nu-l iubeşti, nici calităţile lui nu contează pentru tine."

"Patericul este foarte, foarte orientat spre simplificarea vieţii. Noi de aceea nu avem timp pentru Dumnezeu, pentru că prea ne complicăm viaţa, prea ne trebuie multe, prea vrem lux, prea vrem lucruri care, de fapt, nu ţin de o viaţă duhovnicească. Toate-s bune şi la locul lor, dar dacă pierzi vremea care i s-ar cuveni lui Dumnezeu în loc să-ţi faci datoriile, atunci nu-i bine!"

"Să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate darurile.
Pentru sfintele slujbe,
Pentru Sfânta Biserică,
Pentru Sfânta Preoţie,
Pentru Sfânta Liturghie,
Pentru bucuria de a fi în legătură cu Maica Domnului.
Să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate darurile Bisericii,
Să mulţumim lui Dumnezeu că ne putem întâlni în faţa Lui în Sfânta Biserică,
Să mulţumim lui Dumnezeu pentru Sfânta Evanghelie care-i izvor de bucurie şi de nădejde,
Să mulţumim lui Dumnezeu pentru slujbele noastre,
Să mulţumim lui Dumnezeu pentru şuvoiul acesta de bucurie, de nădejde, de dar de la Dumnezeu, pe care Îl revarsă Dumnezeu în sfintele slujbe."

Părintele Teofil - Cuvânt despre post: Când suntem în post şi mergem la rude, când ne pun bucate pe masă, ce să facem?

Se spune în Pateric: La o adunare, unul din fraţi a zis: "Eu nu mănânc această mâncare, căci eu postesc!". Părintele îl ceartă, zicându-i: "Mai bine nu posteai decât sa te lauzi pentru fapta aceasta!". Când suntem în post şi mergem la rude, când ne pun bucate pe masă, ce să facem?

Să spuneţi că postiţi şi să postească şi ei! Dragă, asta din Pateric, cu "eu postesc" era o pravilă personală a lui, nu era o rânduială a Bisericii. Eu, de exemplu, dacă mă duc undeva şi mi se pune o mâncare de dulce în post, refuz mâncarea de dulce! De ce? Pentru că şi omul care îmi oferă trebuie să postească! Şi acum există o rânduială precisă! Pe atunci nu existau rânduieli precise, ci existau nişte deprinderi ale unora şi altora... Dacă tu te duci într-o adunare unde nu se posteşte şi tu vrei să posteşti ca o chestiune a ta particulară - e una, iar dacă posteşti pentru că e o rânduială a Bisericii să posteşti - e alta. De exemplu, când mergem la pomeni, dacă e zi de miercuri, de vineri sau zi de post, eu nu mănânc de dulce, că oamenii bagă de seamă ce mănânci. Eu, de altfel, nu mănânc nici acasă de dulce în zi de post. Şi-atunci, de ce să-mi stric rânduiala când mă duc la o pomană? Le spun oamenilor că astăzi se mănâncă de post şi-atunci oamenii se orientează, eventual îţi dau ceva şi mănânci, iar dacă nu-ţi dau - trece, te duci acasă şi mănânci ce poţi mânca. Asta-i rânduiala noastră de acum.
Eu, dacă mă duc la fratele meu sau la cineva cu care sunt apropiat, spun de la început că la noi la mânăstire postim luni. Dacă-i luni şi vreau să postesc, (deşi la postul de luni sunt puţin elastic, în sensul că, dacă sunt în afară de mănăstire, nu ţin neapărat să postesc lunea, pentru că postul de luni este totuşi facultativ; la mânăstire, totdeauna postesc lunea), dacă pot să postesc şi rânduiala se poate împlini, le spun "uite, astăzi e luni, deseară vin la voi, pregătiţi mâncare de post, ca să pot să postesc şi luni". Dacă nu-i anunţ, pot să mănânc şi de dulce, nu-i o problemă. Sunt chestiuni care sunt precise şi sunt chestiuni cu elasticitate şi nu-i nici o greşeală că le spun oamenilor că "azi e post şi trebuie să postim", că nu mă laud cu postul, ci vreau să împlinesc o rânduială pe care trebuie s-o împlinească şi ei.

Credinţa adevărată izvorăşte bucurie

Părintele Teofil este un om al bucuriei. Se bucură mult de darurile aduse de credinţa în Dumnezeu. Totuşi, mulţumirea lui, în ce priveşte roadele aduse de activitatea lui de duhovnic, nu este prea mare. Are conştiinţă că seamănă în pământ pietros. E drept, sunt oameni care ajungând la el reuşesc să îşi schimbe viaţa, să trăiască creştineşte, dar aceştia sunt, totuşi, puţini. Cei mai mulţi ajung la mânăstire împinşi de necazurile de care ar dori să scape, dar nu vor să se schimbe, se plâng, cer alinare, dar nu pot elimina pricinile greutăţilor ce de multe ori se găsesc în viaţa lor supusă păcatelor. Concluzia părintelui Teofil este că nu poţi ajuta pe cineva dacă nu se lasă el ajutat. Nu poţi schimba pe nimeni, schimbarea o poate face Dumnezeu dacă şi omul e deschis, însă nici Dumnezeu nu schimbă pe cineva cu forţa, cu atât mai puţin un om. Sfatul ar fi ca oamenii să se lase îndrumaţi, ajutaţi, să dorească „să se depăşească şi să se dăruiască", să se încadreze în rânduiala Bisericii, să fie sinceri cu Dumnezeu, cu ei înşişi şi cu duhovnicii lor.
Tuturor, părintele Teofil le spune că din relaţia cu Dumnezeu izvorăşte fericirea, că din credinţa adevărată izvorăşte bucurie, că Dumnezeu stă şi ne aşteaptă pe fiecare să intrăm şi să ne veselim la ospăţul credinţei.
P.S. Sofian, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 26 - martie 2009

“Carpe Diem!” (Bucură-te de ziua de azi!)

Binecuvântat este privilegiul de a da tiparului câteva gânduri despre ceea ce simţim la acest ceas aniversar, când iubitul nostru Părinte Teofil împlineşte 80 de ani.
Prea Cuvioase Părinte,
Adunăm în zâmbete pline de candoare şi seninătate nenumăratele bucurii trăite alături de odihnitoarea Dumneavoastră persoană. Aţi răspândit din lumina ce vă binecuvântează sufletul şi chipul raze binefăcătoare peste fiinţele noastre, încălzindu-le şi ajutându-le să se înalţe spre soare, precum florile mângâiate de razele soarelui. Vom fi mereu copiii Dumneavoastră, iar cuvintele par atât de sărace pentru a vă exprima şi astăzi recunoştinţa şi preţuirea noastră pentru partea de suflet şi de viaţă ce ne-aţi dăruit-o. Preţuirea şi iubirea Prea Cuvioşiei Voastre vor însoţi mereu cărările vieţii noastre. Cu alese simţăminte de stimă şi respect, dragoste şi recunoştinţă, vă mulţumim pentru prietenia Dumneavoastră! De atâta drag şi de frumos, sufletul dă peste marginea lacrimii!
Cine este acest “călugăr frumos”? Unul de la care, la cei 80 de ani, putem învăţa că, dacă vei pricepe că bătrâneţea se hrăneşte din înţelepciune, te vei strădui în anii tinereţii ca anii bătrâneţii să nu ducă lipsă de hrană. I-am admirat întotdeauna cultura şi târziu am aflat că, de fapt, ea nu este altceva decât contactul permanent cu misterele. Îngerii sunt lumină pentru călugări, iar viaţa monahală este lumină pentru oameni. Să învăţăm cu toţii de la dânsul că viaţa, aşa cum este, nu se explică, ci se trăieşte!
Ce-i dorim Părintelui Teofil? “Inimă senină şi bucurie divină”, să-i ţină Dumnezeu “mintea şi sănătatea”. Va fi veşnic în noi, căci dacă lumea aceasta nu-i rămâne nimănui, atunci trebuie să-ţi păstrezi măcar inima prietenilor.
“Iubitule, mă rog să ai spor în toate şi să mergi bine cu sănătatea, precum mergi bine cu sufletul” (3 Ioan 1,2 ).
Pr. Cornel Ursu, parohia Făgăraş-Galaţi

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 26 - martie 2009

„Am onoarea să vă salut!“

Oare ce aş putea să-i urez părintelui Teofil de ziua lui? Dacă i-aş spune “La mulţi ani!”, mi-ar răspunde: „Mulţi sunt în urmă”. Dacă i-aş ura: „Să vă dea Domnul sănătate”, mi-ar spune “Să mi-o ţină câtă o am, că e bine!”. Poate „Să fiţi fericit!”, dar eu ştiu că mi-a spus de multe ori: „Eu sunt un om fericit”. A, dar poate că am găsit ceva: “Să trăiţi veşnic!”. Parcă îi aud însă răspunsul: “Veşnicia ţi-o trăieşti încă de aici”.
Nu, nu ştiu ce aş putea să-i urez, pentru că pe toate le are. Poate că să-l salut, ar fi mai bine. Şi o fac tot cu cuvintele sale: „Am onoarea să vă salut!“. Părinte Teofil, acum, când împliniţi această vârstă patriarhală, vă spun unele ca acestea:

Bucură-te, că doar pe căile Evangheliei ţi-ai ostenit picioarele
Bucură-te, că nu ai trecut cu vederea nici o iotă din Lege
Bucură-te, că pentru aceasta Dumnezeu nu te-a trecut cu vederea
Bucură-te, că neputinţele trupeşti le-ai făcut trepte spre desăvârşire
Bucură-te, secerător îmbelşugat al bucuriei
Bucură-te, că din poezie ţi-ai făcut rugăciune şi din rugăciune poezie
Bucură-te, cinstitorul Tradiţiei
Bucură-te, tezaurul cuvintelor de duh
Bucură-te, că ai înţeles că adevăratele osteneli monahale sunt cele ale minţii
Bucură-te, că nevederea trupească ţi s-a făcut uşă a curăţiei
Bucură-te, că pentru a vesti Evanghelia păcii ai străbătut toate laturile ţării
Bucură-te, iubitorule de Dumnezeu, părintele nostru.

Protosinghel Matei Bilauca, stareţul Schitului „Naşterea Maicii Domnului” - Şinca Veche

Părintele Teofil, octogenar

Unul din stâlpii Ortodoxiei româneşti a împlinit pe 3 martie 80 de ani. O viaţă dedicată lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi semenilor. Cu un suflet şi o logică impecabile, îi mângâie (chiar şi atunci când îi dojeneşte) pe cei care îi trec pragul: ucenici, prieteni, cunoştinţe sau pur şi simplu oameni care au nevoie de ajutor şi vin să îi ceară un sfat. Unii dintre ei, căutători de spectaculos, nu de mântuire, spun: „apăi am fost şi nu mi-a spus despre ce o sa mi se-ntâmple”. Fiecare mare duhovnic îşi exercită misiunea divină aşa cum a primit-o, iar aceşti oameni nu vor să priceapă că povaţa şi binecuvântarea cerută constituie rampa de lansare spre Dumnezeu. Mângâierea este percepută sau nu, în funcţie de curăţenia inimilor receptoare.
Nu am putere să strig cât este de bun Părintele Teofil. Oameni buni, să-l căutăm cât mai este aici. Ne spune că „cei care mă caută şi mă ascultă, mă consideră un duhovnic mare, cei care mă caută şi nu mă ascultă – un duhovnic mic, iar cei care nu mă caută consideră că sunt un om de nimic. Cei care mă critică nu-mi iau nimic din ceea ce am, cei care mă laudă nu-mi adaugă nimic la ceea ce am.”
Părintele Cornel Urs din Făgăraş („unul dintre cei mai importanţi predicatori contemporani”, cum îl numeşte Părintele Teofil), i s-a adresat recent cu: „Să trăiţi, părinte academician! De ce nu? Aveţi publicate 36 de cărţi, una în 7.000 de exemplare, altele traduse în străinătate.” Părintele Teofil a refuzat titulatura, iar părintele Cornel a concluzionat: „Nu doreşte să devină academician, dar eu consider că i se cuvine; aştept să-l propună cineva.”
Străvăzător cu duhul, cult, poliglot, aplecat la maxim asupra neputinţei omeneşti, Părintele Teofil este unul dintre puţinii contemporani ce ţine pe umeri poporul român.
Călin Pisoiu, Făgăraş

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 26 - martie 2009

Simbolul de credinţă (III)

Învăţătura dogmatică despre Dumnezeu-Fiul ne pune în vedere realitatea că, deşi El S-a făcut om adevărat, nu a încetat să fie Dumnezeu şi nici nu i-a scăzut ceva din dumnezeire prin întrupare. El a rămas Dumnezeu adevărat şi S-a făcut - prin naşterea din Fecioara Maria - şi Om adevărat.

Articolul al III-lea
„Care pentru noi şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om”.

Motivul întrupării
Cuvintele „pentru noi şi pentru a noastră mântuire” exprimă însuşi motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu a îmbrăcat trup uman. Cu alte cuvinte, S-a întrupat de dragul omului, de dragul nostru. Întruparea lui Hristos este declaraţia de dragoste pe care Dumnezeu o face omului. Şi poate că, privind sub acest aspect relaţia om-Dumnezeu, nu vom mai rămâne străini chemărilor lui Hristos, nu vom mai putea spune „nu” unei iubiri dezinteresate.

S-a pogorât din ceruri
La Seminarul Teologic am auzit pentru prima dată că termenul „pogorâre” nu este un cuvânt arhaic, o noţiune retrogadă folosită de Biserică pentru că nu doreşte să-şi înnoiască vocabularul liturgic, ci este cuvântul dedicat special pentru a exprima coborârea lui Dumnezeu din înălţimea sfinţeniei Lui pe pământul locuit de omul care abia răzbeşte să mai privească spre Cer. Despre oameni spunem că se coboară, despre Dumnezeu spunem că Se pogoară. Este o nuanţă foarte fină care face diferenţa între lucrarea specifică omului şi lucrarea lui Dumnezeu.

S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria
Prin afirmaţia „S-a întrupat”, Sfinţii Părinţi au ţinut să precizeze că Hristos a luat trup omenesc, pentru a desfiinţa ereziile în legătură cu persoana Mântuitorului care spuneau că Hristos a avut un trup aparent, nu real.
Întruparea Mântuitorului nu a fost o lucrare firească, aşa cum este zămislirea unui om. Hristos S-a întrupat în chip minunat din Maria, care înainte de naştere a fost fecioară, în timpul naşterii a rămas fecioară, iar după naştere tot fecioară a rămas, deoarece concepţia a fost lucrarea Duhului Sfânt, nu a omului. Aici e minunea: Mântuitorul Hristos nu S-a născut pe calea reproductivă umană, ci prin umbrirea de către Duhul Sfânt a Fecioarei Maria, lucru uşor de remarcat din dialogul ei cu îngerul: „Şi a zis Maria către înger: Cum va fi mie aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând îngerul a zis: Duhul Sfânt Se va pogorâ peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri...” (Luca 1, 34-35)

Şi S-a făcut om
Subliniem prin cuvintele „S-a făcut om” că Mântuitorul nu a luat un trup fără suflet, cum afirmau unii eretici, ci a fost om deplin, cu suflet şi trup. S-a jucat cu ceilalţi copii, a crescut, a mâncat la masă cu apostolii, cu vameşii şi cu păcătoşii, a postit, a plâns, a pătimit, a murit.

Şase motive pentru a o cinsti pe Maica Domnului

1. A fost cinstită de însuşi Dumnezeu, învrednicind-o să-L nască pe Fiul Său.
2. A cinstit-o Arhanghelul Gavriil aducându-i vestea cea bună a întrupării lui Mesia din ea.
3. A cinstit-o Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, numind-o „binecuvântată între femei” şi „Maica Domnului”.
4. A cinstit-o însuşi Hristos, care „le era supus” părinţilor Lui (Luca 2,51) şi care pe cruce a încredinţat-o spre îngrijire Apostolului Ioan.
5. Au cinstit-o oamenii, care au numit-o fericită pentru că L-a născut pe Hristos.
6. Ea însăşi a recunoscut că a fost binecuvântată de Dumnezeu care „i-a făcut mărire” şi că pentru aceasta o „vor ferici toate neamurile” (Luca 1, 48-49).

Răspunsul nostru la cinstea pe care Dumnezeu ne-a arătat-o prin întruparea din iubire pentru noi a Fiului Său este împlinirea poruncilor Lui şi cinstirea Maicii Sale.
Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 26 - martie 2009

marți, 10 martie 2009

Cum să ne rugăm?

Pentru mulţi creştini rugăciunea nu înseamnă decât participarea la slujbele de la biserică. Sfinţii Părinţi, ne spune Ieromonahul Gabriel Bunge, consideră că trebuie să ne rugăm atât alături de ceilalţi credincioşi la biserică, dar şi acasă, prin rugăciunea spusă în camera noastră, departe de lume.

Modelul pentru a ne ruga îl avem de la Domnul nostru Iisus Hristos, care participa la rugăciune în Ierusalim. Ucenicii Săi povestesc însă că Iisus se ruga mult timp şi singur. Un exemplu este rugăciunea Sa din grădina Ghetsimani. Vedem că Iisus se retrăgea pentru această convorbire cu Tatăl Său Ceresc în „locuri pustii” sau „singur în munte”. El i-a învăţat şi pe ucenicii Săi să se retragă chiar şi din mulţime pentru a se ruga în linişte şi pentru a intra astfel în legătură cu Dumnezeu. De exemplu, Petru şi Ioan se urcă la templu în „ceasul al nouălea al rugăciunii” sau Petru singur se urcă „pe acoperiş să se roage”.
După cum se vede, ne putem ruga oriunde ne-am afla, la orice oră din zi şi din noapte. Totuşi, este bine să ne alegem şi un loc din casă unde să ne rugăm pentru a fi mai liniştiţi şi retraşi. Un Sfânt Părinte, Evagrie, spune că „rugăciunea în pieţe duce la căutarea slavei deşarte, dar cel ce luptă cu aceasta se roagă în cămara sa”. Numai într-un loc departe de lume, prin rugăciune, mintea noastră poate intra în dialog cu Dumnezeu. Doar prin această rugăciune tainică ajungem să fim „împreună cu Dumnezeu”. Dacă vrem să ne separăm de grijile lumeşti este bine să ne rugăm în locuri retrase, chiar şi noaptea, departe de ochii celorlalţi. Sfinţii Părinţi sunt de părere că locul din casă pentru închinare este bine să fie la răsărit. Şi bisericile sunt orientate tot spre răsărit. Astfel creştinul care se roagă îşi întoarce ochii săi duhovniceşti înspre rai, ca loc „al luminii celei veşnice”. Rugăciunea pe care o facem singuri în linişte este unirea noastră cu Dumnezeu şi numai rugându-ne Îl putem avea pe Dumnezeu în faţa noastră.
În afară de momentele dedicate în întregime întâlnirii cu Dumnezeu, rugăciunea trebuie să devină o stare a inimii noastre, pe care să o prelungim şi dincolo de momentele când ne plecăm genunchii.
Mihaela Tatu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 26 - martie 2009

Biserica din temniţă - o carte ce trebuie citită


Autorul cărţii este convins că perioada dintre anii 1948-1964 a istoriei poporului român este o perioadă „despre care nu vor să vorbească nici istoricii, nici politicienii şi, mai dureros, nici unii oameni ai Bisericii” (p.6). Plecând de la această convingere, el este hotărât să vorbească în această lucrare despre cei care au suferit şi au murit „pentru acest neam greu încercat şi… pentru Biserica lui Hristos… Acum, după şase decenii de la începutul jertfirii unei generaţii, a sosit ceasul Învierii. Dumnezeu vrea ca şi noi pe pământ să-i recunoaştem şi să-i cinstim. Ei trebuie cunoscuţi şi recunoscuţi de societatea românească şi în primul rând de către Biserica Ortodoxă Română. Nu-i putem lăsa pe Cruce! Căci pentru Hristos şi pentru neamul românesc s-a făcut această jertfă” (p. 6-7, 17).

Deţinuţi şi închisori
În esenţa ei, cartea este o crestomaţie de informaţii şi mărturisiri cutremurătoare din scrierile memorialistice ale unor foşti deţinuţi politici, personalităţi cunoscute sau mai puţin cunoscute, relatări şi mărturisiri aparţinând atât autorilor acestor scrieri cât şi unui număr impresionant de mare de alţi deţinuţi politici: academicieni şi profesori universitari, arhierei, preoţi, monahi şi monahii, studenţi şi studente, bărbaţi şi femei de diferite profesii şi stări culturale. Spre exemplificare amintim doar câteva nume: filosofii Mircea Vulcănescu şi Petre Ţuţea, academicianul Alexandru Zub şi prof. univ. Corvin Lupu; clericii Iustin Pîrvu, Gh. Calciu-Dumitreasa, Nicolae Steinhardt, Zosim Oancea, Arsenie Papacioc, Marcu de la Sihăstria, Nicolae Grebenea, Dimitrie Bejan; memorialiştii Ioan Ianolide, pastorul Richard Wurmbrand, Aspazia Oţel Petrescu, Nicole Valery-Grossu, Virgil Maxim, Dumitru Bordeianu, Dumitru Bacu, Petre C. Baciu, Traian Popescu…
În primul din cele 5 capitole ale cărţii, autorul face o prezentare succintă şi judicioasă a conjuncturii politice şi religioase, interne şi externe, din prima jumătate a secolului XX, apoi trece la prezentarea arestărilor masive ale opozanţilor sistemului comunist din anul 1948, arestări continuate până în anul 1959. Încheie capitolul I cu menţionarea numeroaselor închisori comuniste: Jilava, Piteşti, Suceava, Aiud, Târgşor, Râmnicu Sărat, Sighet, Gherla, Galaţi, Dej, Făgăraş (aceasta din urmă numai pentru foştii poliţişti, jandarmi şi angajaţi ai Serviciului Secret de Informaţii); minele de plumb de la Baia Sprie, Cavnic, Nistru, Ocnele Mari; lagărele de muncă de la Canal Poarta Albă, Capu Midia, Periprava, Grindu, Noua Culme, Salcia; închisorile spital de la Tg. Ocna şi Văcăreşti. Femeile au fost deţinute la Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni, Văcăreşti, Ferma Roşia şi Canal.
Deşi multe ca număr, cei peste două milioane de cetăţeni români întemniţaţi în ele în decursul anilor regimului comunist de la noi au trăit în condiţii mizerabile. La acestea s-au adăugat torturile draconice ce li s-au aplicat din partea autorităţilor comuniste prin oamenii lor.

Viaţa în temniţă
Dat fiind spaţiul limitat al acestui articol, prezentăm în continuare conţinutul cărţii, menţionând doar titlurile capitolelor şi ale paragrafelor, convinşi fiind că ele oferă cititorului acestei prezentări idei şi sugestii suficiente pentru a-l determina să-şi procure cartea şi s-o citească în întregime.
Cap. II – Batjocura şi suferinţa îndurate de cei întemniţaţi. 1. Condiţii de întemniţare, izolarea. 2. Înfometarea în închisoare. 3. Tortura fizică şi psihică în temniţe. 4. Reeducarea. 5. Diabolismul în închisoare. 6. Blasfemii.
Cap. III – Temniţa ca loc de purificare şi întâlnire cu Hristos. 1. Trăiri creştine în temniţe. 2. Postul şi rugăciunea. 3. Ajutorul şi milostenia în temniţă. 4. Minuni petrecute în închisori. 5. Învierea în temniţe.
Cap. IV – Sfintele Taine săvârşite în temniţe. 1. Botezul. 2. Spovedania. 3. Împărtăşirea. 4. Sf. Liturghie.
Cap. V – Mărturisire, martiriu şi sfinţenie în temniţe. 1. Mărturisiri de credinţă ortodoxă în temniţe. 2. Martiraje în temniţe. 3. Chipuri de sfinţi în temniţele comuniste.

„Sunt fericit că mor pentru Hristos”
Şi fiindcă în acest ultim subcapitol al cărţii ni se prezintă „chipuri de sfinţi” ai temniţelor comuniste, să reţinem din textul consideraţiilor finale ale autorului mărturisirea, previziunea, atenţionarea şi sfaturile lui Valeriu Gafencu, cel supranumit Sfântul închisorilor, exprimate în testamentul său rostit înainte de a pleca la cele veşnice: „În primul rând gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmaţi, să-L slăviţi şi să-L slujiţi. Sunt fericit că mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea şi o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi. Veţi avea multe necazuri. Fiţi tari în credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţi vrăjmaşii. Îndrăzniţi şi rugaţi-vă! Păziţi neschimbat Adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană. Să-i iubiţi şi să-i slujiţi pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci duşmani prădalnici caută să-i înşele. Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit” (p. 245).
De încheiere, subliniem că, după parcurgerea cărţii, cititorul se va convinge că Biserica Ortodoxă Română a fost în timpul regimului comunist din ţara noastră – atât în societate, cât şi în temniţele comuniste – o devotată slujitoare a lui Hristos Dumnezeu şi a oamenilor, a neamului. O Biserică luptătoare, cum zice autorul cărţii. Acesta este Adevărul suprem ce reiese din cuprinsul cărţii şi la care autorul ei se referă în dedicaţia ce i-o face prin cuvintele: „Fiicei mele, tuturor tinerilor care au dreptul să afle ADEVĂRUL şi datoria să urmeze CALEA”.
Iată şi ruga noastră: Doamne, ajută-le!
Pr. pens. Ioan Glăjar

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 26 - martie 2009

Ce riscăm atunci când folosim Internetul?


Internetul este o lume fascinantă. Poţi să înveţi, poţi sa te joci, poţi să citeşti lucruri folositoare, poţi să îţi faci prieteni noi. Spaţiul virtual nu prezintă aparent nici un pericol, pentru că intrăm în el stând în casa noastră, la biroul nostru. Există însă riscuri pe care trebuie să le cunoaştem atunci când folosim internetul. Ca să cunoşti riscurile la care te expui şi cum te poţi apăra, proiectul Internet Sigur (www.internetsigur.ro) ne oferă câteva reguli importante:

REGULA 1: Navighează în siguranţă

Eşti în siguranţă atunci când eşti atent. Fii atent să nu le spui străinilor lucruri cum ar fi:
  • Numele tău întreg
  • Numărul de telefon
  • Numele şcolii unde înveţi

De ce?
Pentru că nu ştii niciodată cu cine vorbeşti. Pentru că nu ştii niciodată la cine ajung informaţiile pe care i le dai cuiva.
În anumite cazuri este în regulă să îţi dai datele personale pe internet. Spre exemplu, dacă îţi creezi un cont pe un site care oferă conţinut interesant, poţi primi lucruri mult mai interesante dacă ai cont personalizat. Atunci când îţi creezi un cont, citeşte Termenii şi Condiţiile site-ului pentru a te asigura că informaţiile pe care le oferi vor fi protejate.
Nu te lasă păcălit de unele pagini care îţi cer datele personale fără un motiv clar. Întreabă-te întotdeauna de ce ţi se cer anumite informaţii. Dacă ţi se pare că ceva nu este în regulă, cere părerea unui adult înainte să completezi formularul.
De asemenea, fii foarte atent când completezi profile personale pe diferite site-uri. Profilul tău pe un site este public şi oricine poate vedea acele informaţii dacă te caută pe Google.

REGULA 2: Întâlneşte-te cu precauţie
Ideea de a întâlni oameni noi este interesantă. Totuşi, poate fi periculos să te întâlneşti cu persoane pe care le cunoşti online. Nu ştii niciodată cine sunt de fapt prietenii tăi de la celălalt monitor. Vorbeşte cu părinţii tăi înainte de a lua decizia de a te întâlni cu un străin.

De ce?

Pentru că, pe internet, este uşor să spui că eşti altcineva decât eşti şi este uşor să te comporţi ca şi cum ai fi altă persoană. Poate că tu nu ai face asta, dar sunt multe persoane care o fac.
Cu prietenii stai de vorba online şi faci schimb de informaţii. Nu te sfii să spui că nu îţi place să porţi o discuţie pe un anumit subiect. Dacă prietenul tău începe să te deranjeze, poţi să:

  • termini conversaţia
  • blochezi persoana care te-a supărat astfel încât să nu te mai poată contacta
  • îi arăţi unui adult în care ai încredere ce te-a supărat la prietenul tău
  • eviţi site-ul pe care ai cunoscut acel „prieten”, ca să nu te întâlneşti cu alţii la fel

Dacă ai un prieten cu care te înţelegi foarte bine atunci când discuţi pe internet şi care vrea să se întâlnească cu tine, gândeşte-te de două ori înainte să accepţi.
Atunci când te întâlneşti cu un prieten pe care l-ai cunoscut online, este posibil să ai o surpriză mai puţin plăcută. Se poate să te fi minţit, să fie mai tânăr sau mai bătrân decât ţi-a spus, să nu îi placă aceleaşi lucruri care îţi plac ţie şi chiar să vrea să te cunoască din tot felul de motive greşite.
Când vrei să te întâlneşti cu un prieten pe care l-ai cunoscut online, stabileşte un punct de întâlnire într-un loc public. Spune cuiva unde te duci şi cu cine vrei să te întâlneşti. Dacă vrei să fii cu adevărat în siguranţă, mai adu cu tine o persoană pe care o cunoşti şi în care ai încredere.

REGULA 3: Ai grijă ce accepţi
Mailurile şi fişierele pe care le primeşti prin intermediul internetului pot fi periculoase pentru calculatorul tău. Un virus îţi poate distruge toate fişierele sau chiar computerul cu totul. Este important să ai grijă ce şi de la cine primeşti.

De ce?
Pentru că vrei să îţi poţi folosi computerul oricând ai nevoie de el, iar un virus poate să îl strice de tot. Un virus se poate ascunde într-o poză, într-o melodie, într-o prezentare, pe un site care îţi este recomandat, într-un mesaj şi în multe alte locuri. De fiecare data când primeşti un mesaj care pare a fi interesant, asigură-te că l-ai primit de la o persoană în care ai încredere.

Dacă este un mesaj în lanţ, gândeşte-te de două ori înainte să îl deschizi. Chiar dacă tu l-ai primit de la un prieten, nu ştii de la cine a pornit şi ce conţine.
Ca să fii cu adevărat în siguranţă, nu intra niciodată pe internet fără să ai un program antivirus instalat şi pornit pe calculator. Este mult mai uşor să fii precaut decât să repari problemele apărute din neatenţie.

REGULA 4: Nu crede tot ceea ce găseşti pe internet
Ţi-am spus deja că sunt oameni în care nu poţi avea încredere atunci când navighezi pe internet. Aşa cum oamenii pot să te mintă în faţă, pot să mintă şi prin intermediul paginilor web pe care le creează. Nu tot ceea ce citeşti pe internet este adevărat.

De ce?
Pentru că dintr-o întreagă enciclopedie trebuie să selectezi ce îţi este util şi ce nu. Acelaşi lucru trebuie să îl faci şi pe internet.
Aşa cum persoanele cunoscute pe internet pot minţi despre cine sunt sau despre intenţiile pe care le au, site-urile pot face acelaşi lucru. Doar pentru că o informaţie apare pe un site, nu înseamnă că acea informaţie este şi adevărată.
Pune-ţi întotdeauna întrebări când descoperi ceva interesant pe un site. Caută pe Google alte site-uri care vorbesc despre acelaşi lucru şi compară ceea ce scrie în toate. În acest fel, vei afla dacă ai citit ceva adevărat sau fals. Dacă nu reuşeşti să găseşti informaţiile şi altundeva, întreabă-ţi părinţii.


REGULA 5: Fii sincer
Se poate întâmpla să descoperi lucruri care te deranjează pe internet sau să cunoşti persoane care te supără. Nu este vina ta dacă se întâmplă asta. Fii sincer cu tine şi cu părinţii tăi şi spune-le când s-a întâmplat ceva care te-a supărat.

De ce?
Pentru că internetul trebuie să fie distractiv, nu să îţi provoace supărări şi pentru că ai întotdeauna pe cineva care te poate ajuta.
Dacă ai găsit un articol, un filmuleţ, o imagine sau o persoană care te-a supărat, nu este vina ta. I se poate întâmplă oricui. Totuşi, doar un copil care navighează inteligent ştie că poate să vorbească oricând cu un adult despre asta. Prietenii mai în vârstă, profesorii sau părinţii te pot ajuta să înţelegi ce se întâmplă şi ce trebuie să faci pentru a spune „nu” lucrurilor care nu îţi plac.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 26 - martie 2009

Cum întreţinem relaţia de pace şi armonie din familie?


Am remarcat un sfat pe care, scumpă măicuţă Siluana, l-aţi dat unei alte persoane: De un singur lucru să ai grijă, de soţul tău, ca să-l iubeşti ca soţ cu rugăciune şi binecuvântare, în toate momentele vieţii voastre. Să-l binecuvântezi deseori şi să-l alinţi în Hristos, în taină, în ascuns de el. El te va vedea şi simţi pe tine, dar tu i-L vei dărui pe Domnul! V-aş ruga tare mult să dezvoltaţi puţin acest subiect atât de vital, deoarece mă simt foarte deficitară la acest aspect.
Gabriela

Draga mea Gabriela, Imposibil să dezvolt acest subiect. El nu poate fi dezvoltat decât de tine în viaţa ta. Rugăciunea şi binecuvântarea în taină pentru cei de lângă noi, pentru cei dragi sau mai puţin dragi nouă, dar membri ai familiei noastre, fac lucrător harul primit prin Sfintele Taine şi Slujbele Bisericii şi viaţa noastră este trăită în Domnul şi nu în energiile duhurilor căzute care ne bântuie casa şi sufletele de atâtea ori. În noi este şi iadul şi raiul. În noi sunt prezente energiile necreate ale lui Dumnezeu, dar şi energiile malefice ale duhurilor căzute. De noi depinde pe care le primim, pe care le activăm, pe care le ascultăm şi cu care ne altoim propriile energii. În fiecare dintre noi există un om al lui Dumnezeu, uneori tare mic şi firav, tare abuzat de cel mare, şi unul mare, robust, gras, care este omul cel vechi, egoul, cum îl numesc astăzi specialiştii. Persoana, eu cel ce am fost chemat la existenţă de Dumnezeu ca să stăpânesc peste puterile mele, este şi va fi mereu liberă. Chiar dacă firea e cu totul robită patimilor, chipul lui Dumnezeu din noi poate fi oricând retrezit la viaţă de decizia persoanei care alege să urmeze lui Hristos Dumnezeu, Mântuitorul nostru.
Ori de câte ori ne rugăm, binecuvântăm sau facem oricare din poruncile Lui, noi intrăm în Împărăţie, pentru că acestea se fac numai şi numai cu Duhul Sfânt dăruit nouă pentru a deveni fii în Fiul. Ori de câte ori blestemăm, drăcuim, deznădăjduim şi hulim, suntem nepăsători sau uituci, locuim în iadul din noi şi ne îndulcim cu dulceaţa lui. E amară, e umilitoare, ustură şi arde, dar este imediată şi plăcută. Nimeni nu ar sta în iad şi nu s-ar afunda în păcate dacă nu ar fi dulceaţa lor cea mincinoasă. De asemenea, ori de câte ori răspundem răului cu rău, sau ne împotrivim răului, devenim răi. Puterea cu care facem asta devine rea, primim "plata de plăcere" pentru satisfacţia de moment sau sentimentul de dreptate, dar ne afundăm în iadul mereu şi mereu mai adânc. Răstignirea pornirii de a răspunde răului cu rău va fi urmată de o durere, de o moarte într-un fel, dar şi de înviere. Numai prin această cruce vine pentru noi bucuria. Dar totul depinde de noi.
Numai noi putem alege să chemăm şi să-L lăsăm să lucreze pe Domnul în toate aspectele vieţii noastre şi să murim tuturor pornirilor rele sau egoiste din noi, dar să înviem cu El, sau să urmăm logica violenţei ucigaşe care vrea "dreptate" şi "satisfacţie" imediată şi cu orice preţ. Când alegem să împlinim poruncile, totul se schimbă şi viaţa noastră devine specială, incomparabilă cu oricare altă viaţă. Mai mult, viaţa în Hristos, hrănită cu Hristos, cu rugăciune şi cu binecuvântare, devine dătătoare de viaţă pentru cei de lângă noi. Ea îl va chema la viaţă şi pe cel din faţa noastră cu care suntem una prin iubirea binecuvântată de Dumnezeu.
Încearcă să faci asta, om drag, şi vei vedea şi ne voi povesti şi nouă ce ai văzut şi trăit!
Cu dragoste şi binecuvântare, M. Siluana

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 26 - martie 2009

Este bine să concepem un copil în perioada postului?

Dragă MAICA SILUANA,
Sunt proaspăt căsătorită şi împreună cu soţul meu ne dorim foarte mult un copil. Cred că luna aceasta nu am rămas însărcinată, iar luna următoare perioada mea fertilă este după intrarea în POST. Vreau să vă întreb dacă este sau nu bine să concepem un copil în perioada postului sau să aşteptăm până după POST. Vreau să avem un copil întru Domnul de aceea nu vrem să facem o greşeală.
Vă mulţumesc din tot sufletul!
Camelia Maria

Draga mea Camelia Maria,
Mă bucur împreună cu voi pentru că vă doriţi "foarte mult un copil întru Domnul" şi-ţi mulţumesc pentru încrederea cu care îmi ceri sfatul. Îl rog pe Domnul să mă lumineze să vă dau cuvânt de folos.
Mai întâi, aş dori să conştientizaţi prezenţa şi lucrarea harului cununiei în viaţa voastră. Veţi afla mereu mai mult citind, întrebând şi, mai ales rugându-vă şi spovedindu-vă după rânduială. Atunci veţi trăi mai deplin această putere de a va iubi unul pe altul cu puterea şi după modelul iubirii lui Hristos şi Biserica Lui. Atunci veţi pune în primul plan al vieţii voastre "căutarea mai întâi a Împărăţiei". Atunci "toate celelalte se vor adăuga vouă" şi veţi trăi în Bucurie. În această căutare "mai întâi" a Împărăţiei intră şi vieţuirea după rânduiala sfântă a vieţii creştine în Biserica Ortodoxă. Astfel, intrând în post, veţi "lăsa sec" şi de îmbrăţişarea intimă şi vă veţi iubi numai sufleteşte şi duhovniceşte, hrănindu-vă puterile trupeşti şi sufleteşti pentru iubirea după care însetaţi, iubirea care să nu "vă treacă", indiferent de vicisitudinile vieţii pe acest pământ. Aşadar, nici vorbă să vă mai gândiţi la "dacă e bine sau nu", "dacă e perioadă fertilă sau nu". Atunci toată atenţia voastră, adică lumina minţii voastre, va fi îndreptată spre cum să vă iubiţi respectând porunca Postului! Dorul inimilor din perioada de post va face şi mai vie întâlnirea din vremea rânduită desfătării şi veselirii, sufleteşti şi trupeşti, cu cele pământeşti.
Vă doresc, aşadar, un post cu bucurie şi cu spor duhovnicesc pentru a creşte în credinţă şi nădejde, pentru a primi şi hrăni cu dragoste voastră, nu "un copil", ci pe toţi cei pe care îi va chema iubirea voastră la viaţă şi toate celelalte roadele ale ei!
Cu dragoste şi respect
M.Siluana

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 26 - martie 2009

Părinţi inteligenţi (3): Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească

Continuăm serialul dedicat formării de „părinţi inteligenţi”. Dr. Augusto Cury, psihiatru şi psihoterapeut, atrage atenţia asupra modului defectuos în care se face educaţia contemporană şi pledează pentru trecerea de la „părinţi buni” la „părinţi inteligenţi”; în acest sens vorbeşte despre şapte deprinderi ale celor dintâi, care trebuie transformate. În numărul acesta, a treia dintre ele: „Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească”. Dr. Cury ne spune că această deprindere a părinţilor inteligenţi dezvoltă: conştiinţa analitică, deprinderea de a gândi înainte de a reacţiona, fidelitatea, cinstea, capacitatea de a pune întrebări şi responsabilitatea socială. Iată şi sfaturile concrete:

Aceleaşi greşeli, alte atitudini
Nu fiţi un specialist în a critica comportamente inadecvate, fiţi un specialist în a-i face pe copiii voştri să gândească. Vechile corecţii şi „predicile” nu mai funcţionează, ele nu fac decât să erodeze relaţia.
Mecanismul, inconştient, funcţionează în felul următor: atunci când deschideţi gura ca să repetaţi acelaşi lucru, declanşaţi un resort din subconştient care deschide anumite arhive ale memoriei, ce conţin critici mai vechi. Astfel copiii vor şti deja tot ce urmează să le spuneţi şi se vor înarma pentru a nu primi mustrările. În consecinţă, ceea ce veţi spune nu va avea un ecou în sufletul lor.
Când greşeşte, copilul se aşteaptă să aveţi o reacţie. Dacă nu reuşiţi însă să provocaţi un impact emoţional asupra lui, nu se va produce nici o evoluţie. Astfel, continuăm uneori ani de-a rândul să reproşăm aceleaşi lucruri, iar tinerii continuă să repete aceleaşi greşeli. Ei sunt încăpăţânaţi, iar noi suntem proşti. A educa nu înseamnă a repeta cuvinte, ci a crea idei şi stări. La aceleaşi greşeli este nevoie de atitudini noi.

Nu fiţi un manual de reguli
Dacă copiii noştri ar fi computere, tehnica de a repeta reacţia pentru a corecta acelaşi defect ar funcţiona. Inteligenţa copiilor depăşeşte însă orice inteligenţă artificială. Cu toate acestea, noi persistăm să ne educăm copiii ca şi cum ar fi maşini, care trebuie să urmărească instrucţiunile tehnice dintr-un manual. Sufletul unui tânăr nu este însă o maşină, ci o lume care aşteaptă să fie explorată.
Criticile şi corecţiile repetate nu educă, ci generează agresivitate şi distanţare. Ce este de făcut? Încercaţi să îi uimiţi! Părinţii inteligenţi sunt conştienţi că mai întâi trebuie să cucerească teritoriul emoţiei, pentru ca apoi să cucerească amfiteatrul gândurilor şi, în cele din urmă, să cucerească solurile conştiente şi subconştiente ale memoriei, care este cutia cu secrete a personalităţii.
Părinţii inteligenţi creează stări emoţionale, făcând gesturi unice care îi surprind pe copii. Asta înseamnă a le spune lucruri la care ei nu se aşteaptă, a reacţiona diferit faţă de greşelile lor, a le depăşi aşteptările. Iată un exemplu concret: copilul tocmai a ridicat glasul la tatăl lui. El se aşteaptă ca tatăl să ţipe la el şi să îl pedepsească. În schimb, tatăl tace, încearcă să îşi liniştească starea de tensiune, şi apoi îi spune: „Nu mă aşteptam să mă superi în felul acesta. În ciuda durerii pe care mi-ai provocat-o, eu te iubesc mult şi te respect.” Apoi iese din cameră, lăsându-şi copilul să se gândească. Această atitudine îi va zdruncina temelia agresivităţii.
Dacă vreţi să provocaţi un impact puternic în universul emoţional şi raţional al copiilor voştri, folosiţi-vă de creativitate şi sinceritate. Trebuie însă să ştiţi că nu îi veţi cuceri doar cu un singur gest, ci cu un model de viaţă.

Înşelaţi-le aşteptările
Dacă educaţi inteligenţa emoţională a copiilor voştri cu laude atunci când ei se aşteaptă la o mustrare, cu o încurajare atunci când ei se aşteaptă la o reacţie agresivă, cu o atitudine afectuoasă atunci când ei se aşteaptă la un atac de furie, vor fi impresionaţi şi vor înregistra acest moment intens, care îi va transforma.
Părinţii buni spun copiilor: „Greşeşti”. Părinţii inteligenţi spun: „Ce părere ai despre comportamentul tău?”. Părinţii buni spun: „Ai greşit din nou!”. Părinţii inteligenţi spun: „Gândeşte înainte să reacţionezi.” Părinţii buni pedepsesc atunci când copiii dau greş; părinţii inteligenţi îi stimulează să facă din fiecare lacrimă o ocazie de a evolua.
A consemnat Natalia Corlean


Care ar trebui să fie punctul esenţial în educaţia unui copil?
Unele mame acordă cu precădere mare atenţie hranei bogate şi sănătăţii copiilor lor. Altele se străduiesc să le dea o educaţie adecvată. A treia categorie îşi concentrează toate eforturile în a dezvolta la copiii lor talente şi vor să vadă în ei muzicieni şi pictori talentaţi sau savanţi renumiţi.
Părinţii creştini ar trebui să aibă alt ideal. În primul rând, ei trebuie să se îngrijească în a-şi creşte copiii în credinţă statornică, spre a fi mădularele vii ale Bisericii, ca Hristos să ia chip în sufletele lor (Gal. 4, 19), iar ei să-L iubească mai presus de orice pe Dumnezeu şi pe aproapele ca pe sine însuşi (Mt. 22, 37-40), iar scopul vieţii să fie dobândirea Duhului Sfânt.
Dacă părinţii vor respecta toate acestea, celelalte – talentul, sănătatea – se vor adăuga; după cum spune Însuşi Mântuitorul: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33).
Cuviosul Serafim o îndemna pe o mamă: „Măicuţă, nu te grăbi să-ţi înveţi copiii să vorbească franţuzeşte şi nemţeşte, ci, mai întâi de toate, pregăteşte sufletele lor, iar celelalte se vor adăuga mai târziu.”
N. E. Pestov – „Cum să ne creştem copiii: calea spre desăvârşita bucurie”

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 26 - martie 2009

Mândria, iadul vieţii noastre

Există o concepţie generală cum că dacă nu am dat în cap la nimeni, nu am curvit şi nu am furat nu avem ce spune la Spovedanie, pentru că suntem oameni cumsecade. Însă cât se ştie că a spune despre aproapele nostru că este „prost” e un mare păcat? Câţi ştiu că invidia este o patimă? Câţi ştiu că a fi orgolios sau a profita de pe urma slăbiciunii şi neştiinţei aproapelui este un păcat? Câţi ştiu că duhul lumii de astăzi, prin care se promovează competiţia prin călcarea în picioare a celuilalt, ne învaţă să păcătuim? Câţi ştiu că a fi ironic cu neputinţele celuilalt este un păcat asemănător cu uciderea?

Boala sufletului
La modul concret al existenţei noastre, în viaţa zilnică ne întâlnim cu foarte multe situaţii: lucrăm, mâncăm, dormim, întâlnim oameni, auzim diverse lucruri, avem o inundaţie în casă, ni se îmbolnăveşte cineva din familie etc. În aceste momente noi reacţionăm într-un fel anume. Dacă suntem atenţi la manifestările noastre zilnice, putem observa că unele dintre ele nu sunt creştine şi ne arată că sufletul nostru este bolnav, aşa cum bolile trupului ne arată că organismul nostru nu funcţionează cum trebuie. A ne descoperi bolile sufleteşti şi a le trata este cel puţin la fel de important ca a ne îngriji de sănătatea trupului, de aceea vom vorbi pe parcursul mai multor episoade despre patimile care ne îmbolnăvesc sufletul, începând cu mândria.

Mândria - patimă de căpetenie
Aşa este considerată de Sfinţii Părinţi pornind şi de la faptul că a fost pricina căderii diavolului, care de altfel joacă un rol important în zămislirea şi întreţinerea acestei boli. Are două forme: una care se manifestă în raport cu semenii, cealaltă priveşte legătura omului cu Dumnezeu.

1) În raport cu semenii, forma mândriei se arată în convingerea omului că este superior faţă de ceilalţi sau cel puţin faţă de unii dintre ei, dar şi în încercarea de a dobândi această superioritate. Omul se înalţă pe sine fie fără nici un motiv anume, fie din pricini precum: calităţi fizice, intelectuale, spirituale, rang social, bogăţie etc.
Înălţându-se pe sine, cel mândru îl coboară pe aproapele său, îl priveşte de sus, îl dispreţuieşte. Mândria îl împinge să se compare cu aproapele, socotindu-se deosebit de acesta şi afirmându-şi superioritatea. Exemplul clar îl avem în pilda vameşului şi a fariseului (Lc. 18,11). Mânat de mândrie, omul simte nevoia să se măsoare cu ceilalţi, să stabilească diferenţe şi ierarhizări, arătându-şi că este superior, dacă nu în toate privinţele cel puţin în parte.
Iată o serie de atitudini care definesc mândria, sistematizate de teologul Jean-Claude Larchet pe baza scrierilor Sfinţilor Părinţi: „Cel mândru se laudă şi exagerează, ca să apară mai mult decât în realitate. El se arată îngâmfat, trufaş şi plin de sine, sigur pe el, încrezător în sine. La aceasta se adaugă adesea pretenţia că le ştie pe toate şi convingerea că are întotdeauna dreptate, de unde se iscă îndreptăţirea de sine ca şi spiritul de contradicţie, dar şi dorinţa de a-i învăţa pe alţii şi de a stăpâni. Mândria îl face pe om orb la propriile greşeli şi să refuze dinainte orice critică şi orice sfat, să urască mustrările şi orice dojană; el nu poate suferi să i se poruncească şi să se supună cuiva. Această patimă se manifestă şi ca agresivitate; uneori expresia agresivităţii este ironia (…), o ostilitate generală, dorinţa de a-l jigni pe celalalt, împlinită cu multă uşurinţă. Această agresivitate se manifestă întotdeauna ca răspuns la cele mai mici critici care i se aduc.”

2) În raport cu Dumnezeu, mândria îl face pe om să se înalţe faţă de Însuşi Creatorul şi să se ridice împotriva Lui. „Iată omul care nu şi-a pus pe Dumnezeu ajutorul lui, ci a nădăjduit în mulţimea bogăţiei şi s-a întărit întru deşertăciunea sa” (Ps. 51, 5-6). Astfel omul se consideră pe sine cauza tuturor virtuţilor şi faptelor sale bune şi nu mai recunoaşte ajutorul care îi vine de la Dumnezeu.

Pe lângă consecinţele ei grave în relaţiile noastre cu ceilalţi, mândria este şi o rădăcină pentru alte patimi: mânia, ura, formele de agresivitate, învârtoşarea inimii (nesimţirea), judecarea aproapelui, clevetirea şi defăimarea, făţărnicia, tristeţea, dispreţuirea semenilor, pizma etc. Mândria este nu numai un motiv de conflict cu ceilalţi, ea întreţine starea de conflict şi îi împiedică pe oameni să se împace. Chiar dacă omul ajunge să recunoască în sinea sa că a greşit, el n-o declară public şi nu-şi cere iertare de la cei pe care i-a jignit. La fel se manifestă omul mândru şi faţă de Dumnezeu: nu îşi vede păcatele, le uită, stăruie în ele. În schimb, el nu uită jignirile care i s-au adus şi păstrează o ranchiună dureroasă şi vătămătoare în suflet.
Toate acestea ne lipsesc de pace şi de linişte sufletească, de bucurie, şi fac din viaţa noastră un iad în care suntem preocupaţi mereu să părem mai mult decât suntem, să ne arătăm superioritatea, să alergăm după prestigiu şi „imagine“, iar nereuşitele ne provoacă o mare suferinţă.

Tămăduirea mândriei
Dacă suntem sinceri, fiecare dintre noi ne vom recunoaşte, măcar parţial, în manifestările mândriei, pentru că este vorba despre cea mai vicleană dintre patimi, care reuşeşte să îi atace şi pe cei cu o viaţă îmbunătăţită. Iar lupta cu ea este până la moarte; chiar dacă am câştigat o bătălie, războiul continuă, pentru că în orice clipă putem cădea din nou în capcanele ei.
Este deci o luptă de durată, în care cel mai important moment este trezirea şi conştientizarea faptului că ea îşi are un cuib şi în inima noastră. După momentul trezirii urmează o atenţie sporită la manifestările patimii în comportamentul nostru, pentru a le identifica, urmând apoi lupta împotriva lor. Sfinţii Părinţi spun că lupta împotriva unei patimi se face prin dezvoltarea virtuţii corespondente ei. Deci la fiecare manifestare a mândriei trebuie să învăţăm să răspundem printr-un act opus, de smerenie: dacă avem prea multă încredere în sine, să ne mutăm încrederea la Dumnezeu; dacă ni se pare că suntem mai presus decât ceilalţi, să ne aducem aminte că fără Dumnezeu şi darurile Lui am fi una cu pământul, pentru că El este Cel care ne-a dat tot ce avem: sănătate, avere, inteligenţă sau orice altceva care ne face să ne mândrim, iar dacă El ar îngădui, în cinci minute am putea să nu mai avem nici casă, nici sănătate nici nimic altceva; când ni se pare că le ştim pe toate, să ne aducem aminte că doar Dumnezeu are această calitate, doar el cunoaşte adevărul şi sufletul fiecărui om; dacă ni se pare că avem dreptul de a-i învăţa pe ceilalţi şi a le porunci, să ne gândim că Dumnezeu ne-a spus: „Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor“ – să ascultăm deci mai degrabă decât să vorbim sau să poruncim, să ne supunem voia noastră prin ascultarea faţă de duhovnic.
Prin toate acestea, omul, în loc să se considere mai presus decât ceilalţi şi a-i dispreţui, trebuie să înveţe să vadă numai ceea ce este bun şi frumos în semenul său şi să-şi întoarcă privirea de la defectele şi greşelile lui. Să îşi recunoască limitele, slăbiciunile, neputinţa şi neştiinţa, însă totul însoţit de rugăciune, de spovedanie cât mai deasă, care să meargă până la nivelul gândurilor, şi de sfatul duhovnicului care trebuie să ne călăuzească permanent pe acest drum al vindecării.
Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 26 - martie 2009

A patra Duminică din Postul Mare: Vindecarea fiului lunatic (Marcu 9, 17-32)


Evanghelia care se citeşte la biserică în a patra Duminică din Postul Mare ne vorbeşte despre un tată care a venit la Domnul Hristos să îi ceară să îl vindece pe fiul său. Acesta era posedat de diavol, care îl trântea la pământ, îl făcea să scrâşnească din dinţi şi să facă spume la gură. Duhul rău îi făcea băiatului mult rău încă de când era mic: de câteva ori l-a aruncat în foc sau în apă, ca să îl omoare. Omul s-a dus mai întâi la apostoli, dar aceştia nu l-au putut ajuta.
Domnul Hristos l-a întrebat atunci pe tatăl băiatului dacă are credinţă, pentru că orice este posibil pentru cel care are o credinţă puternică. Omul i-a răspuns, cu lacrimi în ochi: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.” Adică avea credinţă, dar în acelaşi timp Îl ruga pe Domnul să îi dea şi mai multă credinţă.
Atunci Mântuitorul i-a spus duhului rău să plece, să iasă din băiat şi să nu se mai întoarcă. După ce l-a zguduit cu putere, diavolul a ieşit, dar copilul arăta ca mort. Domnul Hristos însă l-a luat de mână şi l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare.
Mai târziu, ucenicii l-au întrebat pe Mântuitorul de ce ei nu au putut scoate duhul rău din copil. El le-a răspuns că acest neam de demoni nu poate fi alungat decât cu rugăciune şi cu post.
Tot atunci El le-a spus ucenicilor ce urma să se întâmple de Paşti, că va fi omorât, dar va învia a treia zi. Ei însă nu au înţeles aceste cuvinte decât mai târziu.

Activităţi practice
Prin această întâmplare Domnul Hristos ne învaţă că dacă avem o credinţă puternică Dumnezeu poate face minuni, dar şi că postul şi rugăciunea ne feresc de multe rele. Când postesc, adulţii nu mănâncă carne, ouă, brânză şi lapte. Dacă eşti prea mic, ai multe alte feluri în care să posteşti. Iată câteva idei:

1. În timp ce colorezi imaginea întâmplării din Evanghelie, gândeşte-te cum ai putea să posteşti:
- poţi de exemplu într-o zi să nu mănânci ceva care îţi place, cum ar fi dulciurile, îngheţata sau ciocolata
- poţi să încerci să nu te mai uiţi la televizor în timpul postului. În loc de asta încearcă să colorezi sau să citeşti, să faci un lucru manual sau să profiţi de vremea frumoasă de afară ca să te joci.
Care este hotărârea ta?


2. Nu uita de rugăciune!
- În fiecare dimineaţă roagă-l pe Dumnezeu să îţi poarte de grijă toată ziua şi să îl trimită cu tine pe îngerul tău păzitor, care să te ferească de fapte rele. Nu uita să Îi spui şi de părinţii, fraţii şi surorile tale şi de toţi cei dragi!
- Seara mulţumeşte-i Domnului pentru tot ce ai reuşit să faci în ziua care a trecut, iartă-i pe toţi care s-au comportat urât cu tine şi roagă-l pe Dumnezeu să te ierte şi pe tine pentru greşelile tale. Apoi întinde-te în pat şi dormi bucuros, pentru că Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunile iar îngerul păzitor îţi va veghea somnul.

Pagină realizată de Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului, nr. 26 - martie 2009

Sfântul Alexandru din Svir (1448-1533) – sfântul care s-a învrednicit să vadă Sfânta Treime


„Iar noi, minunându-ne de această preaminunată arătare a Treimii în chip îngeresc, ţie îţi cântăm: Bucură-te, slujitor tainic al Preasfintei şi Celei de o fiinţă Treimi; Bucură-te, părtaş al strălucirii treimice, celei în chipul focului; Bucură-te, închinător al Dumnezeirii Celei în Trei străluciri!”
(Icosul 7 din Acatistul sfântului Alexandru din Svir)

Ţelul duhovnicesc spre care se îndreaptă orice creştin este vederea lui Dumnezeu, aşa cum Hristos adevereşte prin cuvintele «Fericiţi sunt cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu». În aghiografia rusă există sfinţi care s-au învrednicit să o vadă pe Maica Domnului – Sfântul Serafim din Sarov, pe Hristos – Sfântul Siluan Atonitul şi pe Sfânta Treime – Sfântul Alexandru din Svir. În Biserica Rusă credinţa în Sfânta Treime a fost exprimată diferit de către sfinţi: Sfântul Serghie de Radonej este numit “teologul Sfintei Treimi”, Sfântul Andrei Rubliov este iconograful Sfintei Treimi, Sfântul Pavel Florenski este numit mărturisitorul Sfintei Treimi prin mucenicie, iar Sfântul Alexandru din Svir este cel care s-a învrednicit să vadă Sfânta Treime, asemenea lui Avraam, prin arătarea a trei bărbaţi.


Începutul sfinţeniei – localitatea Mander din ţinutul Marele Novgorod. Părinţii după trup ai sfântului Alexandru se numeau Ştefan şi Vassa. Vieţuiau în apropiere de regiunea Marele Novgorod, care în prezent se numeşte ţinutul Oloveţ. Nu erau bogaţi material, dar erau foarte credincioşi şi aveau mulţi copii. După ce a trecut vreme îndelungată, părinţii erau mâhniţi că nu li se mai născuse niciun copil. După ce s-au rugat şi au postit, au avut o vedenie prin care erau înştiinţaţi că vor avea un fiu. Acesta s-a născut în 15 iunie 1449 şi i-au pus numele Amos. Părinţii au fost încredinţaţi că acea vedenie a fost una adevărată şi drept mulţumire au hotărât de comun acord să ducă o viaţă curată până la moarte, fără legături trupeşti.
În vremea când era copil, Sfântul Alexandru nu reuşea să înveţe la şcoală. De aceea, s-a rugat Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu să îl ajute şi a primit darul înţelepciunii şi al priceperii, încât a reuşit să ajungă un bun cunoscător al Sfintei Scripturi. Încă din copilărie se ostenea foarte mult, postea, priveghea, citea din Sfânta Scriptură, cultivând în sufletul lui vocaţia spre sfinţenie, „căci în trup fiind, cu viaţa s-a asemănat celor fără de trup”. Chiar dacă nu vieţuia în mănăstire, el trăia ca un monah, dovedind prin asceză slujirea ce o va împlini mai târziu.

Mănăstirea Valaam. Nemaiputând vieţui în această lume, a hotărât să plece la Mănăstirea Valaam. A luat blagoslovenie de la părinţi, dar nu le-a spus unde pleacă. În drum spre mănăstire a făcut un popas chiar în locul situat pe râul Svir, unde peste câţiva ani va construi mănăstirea închinată Sfintei Treimi. În timp ce se ruga, locul s-a umplut de lumină şi a auzit un glas care îi spunea că va deveni monah la Mănăstirea Valaam şi că se va reîntoarce în acest loc, unde va ridica mănăstirea. La Valaam, Sfântul Alexandru a petrecut mulţi ani în ascultare neclintită faţă de stareţ şi în rugăciune neîncetată către Sfânta Treime. Între timp, după căutări îndelungate, tatăl sfântului l-a aflat şi după ce s-au întâlnit, la îndemnul fiului, a luat hotărârea de a vinde toată averea, de a o împărţi săracilor şi de a se călugări. Ambii părinţi au luat calea monahismului; tatăl Sfântului Alexandru a primit numele de Serghie, iar mama lui s-a retras la o mănăstire de monahii, primind numele de Varvara.

Vieţuirea pustnicească în ţinutul Svirului. În anul 1484, în timp ce se ruga Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, a auzit un glas care i-a spus să plece din Mănăstirea Valaam şi să meargă „în locul care ţi-a fost arătat mai înainte, căci în el te poţi mântui”. A luat blagoslovenie de la stareţ şi a plecat în pustia din apropierea râului Svir. Aici a vieţuit şapte ani fără să vadă niciun chip de om, s-a hrănit doar cu ierburi şi nu a mâncat deloc pâine. Prin rânduială dumnezeiască, a fost descoperit de nobilul Andrei Zavalişin, care l-a făcut cunoscut în tot ţinutul. Din acel moment, sfinţenia şi petrecerea duhovnicească a cuviosului Alexandru au fost făcute cunoscute pravoslavnicilor ruşi. Unii dintre aceştia au venit să vieţuiască împreună cu el în sihăstria Svirului.
Sfântul Alexandru s-a învrednicit de revelarea Sfintei Treimi în timp ce se ruga în chilia lui, în anul 1507. La început a văzut o lumină mai puternică decât soarele, iar în lumină a văzut trei bărbaţi îmbrăcaţi în veşminte albe, luminoase, fiecare ţinând în mână un toiag. Aceştia i-au poruncit să adune obşte, să zidească biserica şi să întemeieze mănăstirea în numele lui Dumnezeu, adică în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Mănăstirea s-a întemeiat, s-a zidit şi biserică din piatră, dar Sfântul Alexandru, chiar dacă a primit darul preoţiei, a rămas să facă ascultări la fel ca şi ceilalţi vieţuitori, cu smerenie şi cu dragoste faţă de toţi. După ce a dus o viaţă de răbdare şi înfrânare, de război împotriva slăbiciunii trupului (pielea ajunsese să-i fie atât de aspră încât dacă era lovit cu pietre nu simţea nicio durere), la 30 august 1533, sfântul Alexandru a plecat în împărăţia Sfintei Treimi, pe care a cinstit-o şi a iubit-o cu întreaga fiinţă. Atât în vremea în care a trăit, cât şi după adormire, trupul şi moaştele lui au fost şi sunt făcătoare de minuni.

Prima aflare a cinstitelor moaşte s-a petrecut în anul 1641, în săptămâna Floriilor, când un fulger a căzut pe pământ, în apropierea mormântului său. Pe acel loc se desfăşurau lucrări de construcţie a unei noi biserici şi muncitorii au descoperit mormântul, care adăpostea trupul întreg şi neatins de trecerea vremii. Moaştele, care izvorau bună mireasmă, au rămas în mănăstire până în 1918, când bolşevicii comunişti i-au împuşcat pe monahi şi au profanat mănăstirea. De atunci, nu s-a mai ştiut ce s-a întâmplat cu moaştele sfântului, iar mănăstirea a fost transformată în spital de psihiatrie.

A doua aflare a sfintelor moaşte. Abia în anul 1997 Mănăstirea Sfântului Alexandru a fost redeschisă oficial. După un an de căutări, cinstitele moaşte au fost găsite în depozitul Muzeului Academiei Militare de Medicină. În prezent, ele se găsesc în mănăstirea pe care Sfântul Alexandru a zidit-o, sunt venerate cu dragoste şi evlavie pentru darurile şi facerea de minuni pe care le revarsă asupra pelerinilor ortodocşi din Rusia pravoslavnică şi din toată lumea creştin-ortodoxă.
Eufemia Toma

Cuvinte veşnice


Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post (Marcu 9,29)

Ne aflăm în vremea Postului Mare, într-o perioadă în care Biserica ne cheamă să scăpăm de patimi şi să ne împodobim sufletele cu virtuţi. Domnul nostru Iisus Hristos a postit timp de patruzeci de zile şi ne-a învăţat şi pe noi practica postului. Dar trebuie să fim cu băgare de seamă căci dacă Însuşi Dumnezeu a fost ispitit de diavol în vremea postului şi vicleanul nu s-a ruşinat de atotputernicia lui Dumnezeu şi a avut această îndrăzneală, nici pe noi nu ne va ocoli ispititorul în această vreme a postului.
Citind din Epistolele Sfântului Apostol Pavel, observăm că adeseori viaţa duhovnicească a creştinului este asemănată cu o arenă de luptă, pe creştini numindu-i ostaşi ai lui Hristos. Fiecare dintre noi suntem chemaţi să ducem un război nevăzut. „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.“ (Efes: 6,12) iar armele în această luptă sunt de asemenea arme nevăzute, arme duhovniceşti. Deşi suntem în trup, nu ne luptăm trupeşte (II Cor:10,3). Apostolul ne învaţă să fim încinşi cu adevărul, îmbrăcaţi în platoşa dreptăţii, având coiful mântuirii iar în mâini purtând scutul credinţei şi sabia Duhului care este Cuvântul lui Dumnezeu (conf. Efeseni 6, 14-18).
În lupta pe care o ducem cu puterile întunericului avem mare nevoie de rugăciune şi de post. Acest lucru ne învaţă Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Iată împrejurarea în care au fost rostite aceste cuvintele veşnice pe care vi le propunem spre meditaţie. La întoarcerea Sa de pe muntele Tabor, acolo unde a avut loc Schimbarea la Faţă, Mântuitorul a fost întâmpinat de o mulţime de oameni care se sfădeau. Neînţelegerea a fost provocată de faptul că Ucenicii Domului care au rămas la poalele muntelui s-au arătat neputincioşi în faţa unui diavol care poseda un tânăr şi nu l-au putut alunga, nu au putut face nimic. Domnul Hristos, după ce i-a mustrat pe Ucenici pentru puţina lor credinţă, a poruncit duhului necurat să plece din acel tânăr şi l-a dat sănătos tatălui său. După aceasta Ucenicii L-au întrebat de ce ei nu au putut să alunge demonul iar Mântuitorul a răspuns: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post“ (Marcu 9,29).
Cunoscând importanţa acestor două arme în lupta noastră duhovnicească, rugăciunea şi postul, de-a lungul vremi Părinţii Bisericii au statornicit perioade de post şi sfinte slujbe. Biserica ne cheamă ca împreună să ne rugăm şi împreună să postim. Iată, acum ne aflăm în Postul Mare, perioadă în care membrii Bisericii postesc şi participă la rugăciunile Bisericii. Deci dacă în lupta noastră vrem să alungăm puterile şi ispitirile celui rău, avem nevoie de rugăciune şi de post. Cu rugăciunea şi cu postul să împlinim îndemnul Sfântului Apostol Pavel: Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică la care ai fost chemat! (I Tim:6,12)
Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 26 - martie 2009

Primim la redacţie: „Flavia a crescut în biserică“

M-am regăsit şi de această dată într-unul dintre articolele Apostolatului. E vorba de "Azi mergem sau nu la biserică?" De fapt, mi-am amintit cum am început noi trei să mergem la biserică.
Aflasem că sunt însărcinată (mă năpădesc amintirile: pe la începutul lui februarie, cu 3 ani în urmă). Le-am dat vestea naşilor, care ne-au îndrumat să mergem duminica la Sf. Liturghie. Mai degrabă naşul a insistat, cu argumente solide, rămânându-mi în minte expresia: "să-i bineplacem lui Dumnezeu".
Cred că prima data am fost în duminica lăsatului sec pentru Postul Paştelui, la biserica veche (aşa îi spunem noi), cu hramul Cuvioasa Parascheva. Este o biserică deosebită, cu o arhitectură deosebită. Până când am născut am lipsit de puţine ori, dar cred că cel mai greu mi-a fost când mergeam doar cu Flavia în burtică, căci Valeriu, soţul meu, făcea tratament (o experienţă mai puţin plăcută, dar putem spune "Cu noi este Dumnezeu"). Ah, şi mergeam pe jos de acasă la biserică, pe str. Plopilor, şi vedeam un cuib de berze pe coşul părăsit al unei întreprinderi închise. Mă fascina familia aceea de berze, le urmăream, eram curioasă să văd ciocurile puilor proaspăt ieşiţi din ouă, şi îmi părea tare rău când vedeam cuibul părăsit.
Am născut, la botezul Flaviei au participat toţi cei trei preoţi: părintele Vasile, părintele Florinel şi părintele Adrian - acesta din urmă ne-a devenit duhovnic, un an mai târziu.
În decembrie 2007 a fost sfinţită a treia biserică ortodoxă din Năvodari, cu hramul Sf. Nicolae, iar noi l-am urmat acolo pe părintele Adrian, preotul paroh. Biserica este în construcţie, dar are o... mireasmă aparte. Acum mergem cu maşina, e ceva mai departe, dar au fost şi dăţi când m-am dus/întors cu căruciorul împreună cu Flavia.
Mai sunt şi alţi enoriaşi care l-au urmat pe părintele Adrian de la biserica veche aici şi care ne-au remarcat: mi-au spus că Flavia a crescut în biserică. Cu adevărat a crescut în biserică. Este tare cuminte (şi nu că este a noastră)... De cele mai multe ori, ne stă în braţe pentru a-l vedea pe părintele. Astă vară, părintele a lipsit într-o duminică. Slujba a ţinut-o un alt părinte, iar vocea Flaviei a răsunat cristalin în biserică: "Unde e părintele Adrian?". Fiecare gest, mişcare de-a noastră este sesizată de ea. Anul trecut, în Duminica Floriilor, avea 1 an şi 7 luni şi a început să ne spună frânturi din Tatăl Nostru. În preajmă sărbătorii Crăciunului ce a trecut am remarcat că ştie şi părţi din Crez...
Chiar dacă au fost momente de "răzvrătire", am alternat ieşitul afară cu intratul în biserică, până s-a obişnuit să stea liniştită. Dar totodată şi părintele încurajează statul cu copiii în biserică.
Nu ne-am pus niciodată problema de a nu merge măcar o duminică la biserică. Doar în cazurile de boală... În ultima vreme au fost vreo două, dar a mers soţul meu. M-am simţit ciudat de goală... dar aşteptam "să răsară soarele"...
Felicitări pentru efortul pe care îl depuneţi în realizarea Apostolatului.
Numai bine vă dorim,
Aurelia Năsturaş, Năvodari

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 26 - martie 2009

Cu Dumnezeu in casa

Postul este o perioadă de detoxifiere, sufletească şi trupească. La întrebarea: „Ce se întâmplă dacă nu postim?“ ne răspunde Maica Siluana Vlad, iar ce să mâncăm în post pentru ca acesta să fie eficient, aşa cum a fost dovedit ştiinţific, ne spune Prof. Dr. Gheorghe Mencinicopschi.

„Nu aveţi de ce să nu postiţi”

Ce se întâmplă dacă nu ţinem post?
Intrăm sub blestem. Când s-au rânduit poruncile Bisericii şi Sfinţii Părinţi au rânduit postul, ei spuneau: cine nu face asta, anatema. Adică „ai ieşit de sub binecuvântare”. Nu blestem în sensul să îţi meargă rău sau să-ţi moară vaca, sau să te îmbolnăveşti de ficat, ci: ai ieşit de sub binecuvântare. Binecuvântat este cel care dansează dansul Duhului Sfânt, care înseamnă zile de post, zile de bucurie, zile de întristare, unde nu stăm în funcţie de starea noastră sufletească, ci în funcţie de ce sărbătorim în Sfânta Biserică. În clipa în care ai călcat o poruncă a Bisericii, ai ieşit de sub binecuvântare, ca să nu zic că ai intrat sub blestem. Şi degrabă să te împaci! Te duci la spovedanie şi zice părintele deasupra capului: „împacă-l pe el cu Sfânta ta Biserică”.
Dar nu avem de ce să nu ţinem post. pentru că există atâtea forme de post, atâtea modalităţi de a posti… De la a nu mânca nimic până la a mânca salam… de soia, lapte de soia, de orez, de cocos. Să fi văzut dumneavoastră postul în ultimii ani de pe vremea lui Ceauşescu: suc de roşii cu biscuiţi, că pâinea era numai un sfert de pâine, cartofi nu erau, nimic nu era. Dar se găsea suc de roşii.
Aşa că nu aveţi de ce să nu postiţi. Iar dacă sunteţi bolnavi, sau aveţi copii mici, nu aveţi decât să intraţi sub binecuvântarea Bisericii, primind binecuvântare de la duhovnic cât să ţineţi, pentru că părintele duhovnic este cel care îţi spune care este măsura postului tău. Şi dacă medicul îţi spune că ai nevoie pentru sănătatea ta de un anumit regim alimentar, părintele binecuvântează să mănânci şi friptură, pentru că postul nu e doar de mâncare. E şi de discotecă şi de filme şi de cântări şi de alte pofte la care renunţăm în perioada postului.
Maica Siluana Vlad, în cadrul conferinţei de la Suceava, 4 decembrie 2008

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 26 - martie 2009

Prăjitură de post cu gem


Ingrediente:
  • 1 lingură de bicarbonat stins în oţet
  • 1 borcan de 400 g cu gem
  • 1 cană de zahăr
  • 1 borcan de 400 g cu apă
  • 1 pahar de ulei
  • 4 linguri de cacao
  • făină cât cuprinde aluatul ca şi la chec, astfel încât să curgă
Mod de preparare: Toate ingredientele de mai sus se amestecă foarte bine, iar coca obţinută se toarnă într-o tavă unsă şi tapetată cu făină. Se lasă la cuptor până se coace.
Reţetă oferită de doamna preoteasă Mihaela Tatu, din Voivodenii Mari

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 26 - martie 2009

Ce mâncăm în post?

La începutul fiecărui post multe dintre magazine pun la vedere standuri întregi cu „produse de post”. V-aţi întrebat vreodată ce conţin produsele respective? Pentru a avea o alimentaţi sănătoasă în post, facem apel la câteva sfaturi ale Prof. Dr. Gheorghe Mencinicopschi, directorul Institutului de Cercetări Alimentare din Bucureşti:

Postul are o foarte mare eficienţă pentru organismul omului, demonstrată ştiinţific. Perioadele de post au fost aşezate cu foarte mare înţelepciune, în fiecare sezon trupul având nevoie de o perioadă de detoxifiere şi adaptare la perioada următoare. Eficienţa este valabilă însă numai dacă ţinem cont de anumite reguli în perioada postului, şi anume:
• să nu consumăm produse prelucrate numite „de post” care înlocuiesc carnea şi sunt foarte procesate şi drese cu multe E-uri (pateu, cârnaţi, salam etc.). Compoziţia acestora este cam aceeaşi: soia, polifosfaţi, agenţi de îngroşare, coloranţi (carminul de exemplu se extrage folosind aluminiul, iar prezenţa acestuia în organismul uman provoacă Alzheimer), conservanţi etc.
• să nu cumpărăm alimente la care nu este prezentată lista ingredientelor, pentru că, de obicei, acestea oferă „surprize” (cum ar fi popularele Fornetti)
• consumul margarinei este contraindicat total
• uleiul de măsline este extraordinar, însă trebuie să avem mare grijă atunci când îl cumpărăm, pentru că este cel mai falsificat ulei din lume. Citiţi întotdeauna eticheta (s-ar putea să nu fie ulei de măsline, ci din reziduuri de măsline - olio di sansa di oliva)! Uleiul recomandat este cel extravirgin presat la rece.
• nu este recomandat să folosim uleiul de măsline la prăjit, pentru că îşi pierde toate valorile nutritive. Există însă uleiuri „rezistente la prăjit”, cum este uleiul nehidrogenat de palmier
• nu sunt recomandate compoturile şi gemurile din cauza cantităţii mari de zahăr care se află în acestea. Sunt preferabile fructele ca atare, fie ele şi din supermarket.
• în post mai ales este recomandat să ne preparăm noi mâncarea, deşi găsim în comerţ tot felul de mâncăruri de post gata preparate, în fast-food-uri sau hipermarketuri. Alimentele procesate sunt extrem de gustoase, dar nu au valoare nutriţională. Astfel noi mâncăm fără să ne hrănim (în plus acumulăm şi tot felul de toxine) şi apoi ne îmbolnăvim.
• nici un aliment nu este suficient pentru sănătate, de aceea este recomandată o dietă diversificată. Leguminoasele – fasolea, soia boabe, mazărea, bobul, lintea – sunt o excelentă sursă de proteine; nuciferele (nuci, alune, seminţe de dovleac etc. neprăjite şi nesărate) conţin omega 3 şi alţi acizi graşi „buni”. Nucile se păstrează în coajă şi se desfac doar înainte de consumare, altfel se oxidează!
• dieta noastră trebuie să conţină o cantitate foarte mare de legume şi fructe.
A consemnat Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 26 - martie 2009