Mai sunt
câteva zile până la Crăciun. Am auzit dorinţe pentru daruri de linişte, de
pace, de mai multă bucurie şi am ştiut că nu sunt doar cuvinte frumoase sau
urări pentru felicitări. Cei care le-au rostit erau dintre cei care căutaseră
Crăciunul în inima familiei şi a prietenilor, dar şi în magazine bogat ornate,
în locuri cu peisaje mirifice, în filme de sezon, în colinde şi în cadouri
frumoase. Şi totuşi nu l-au găsit. Pentru că sărbătoarea aceea nu e numai o
dată roşie în calendar. E o stare. E un loc. Şi dacă doriţi, vă invit să mergem
împreună să o găsim.
Un prim
indiciu pentru această căutare este că exteriorul ajută, dar nu atât de mult pe
cât am putea crede. Ornamentele strălucitoare, luminile din vitrine sau din
casele noastre, mirosul de cozonac sau cântecul de colinde ne încălzesc
sufletele şi ne aduc ceva din mireasma bucuriei. Această mireasmă are rolul de
a ne pregăti, de a ne face poftă de bucuria cea adevărată. De asemenea poate
uşura deschiderea şi poate netezi drumul. Dar, din păcate, oricât am încerca să
batem cărări exterioare, simţim că ele nu ne pot duce la destinaţie. Doar ne
ajută. Chiar şi prin aceea că oricât le-am umblat, nu au reuşit să ne introducă
în ieslea sfântă a Naşterii Domnului.
Explorând
geografia interioară
O hartă
bună a căutării ar fi dată de cele trei mari zone ale geografiei noastre
interioare. Asemenea unei celule, o primă zonă este nucleul, cel după chipul
lui Dumnezeu, în care se află Tronul sau Împărăţia Lui Dumnezeu. Numai omul
care ştie să primească din acest loc "poartă multă roadă". Iar acest
"nucleu" este în inima omului. "Să aveţi deci rădăcina şi
temelia pusă în dragoste" (Ef. 3, 17). Inima este mai mult decât o pompă
care ne împinge seva sângelui în vase, ci are şi o minte a ei, numită nous. Aceasta are o adâncime capabilă să
cuprindă Necuprinsul şi astfel ea este legătura noastră directă cu Dumnezeu,
Cel care a zidit-o tocmai ca ea să primească Harul necreat, dăruit omului. Şi
apoi să-l transmită ca lumină, inspiraţie, înţelepciune către mintea raţională,
cugetătoare şi implicit celorlalte puteri ale sufletului. Prin Botez şi Sfintele
Taine mintea-inimă este iarăşi conectată la Sursa vieţii.
Acest
nucleu al fiinţei noastre este învăluit de o zonă de umbră, de spini, de osteneli
şi suferinţe, de vid şi singurătate. De la căderea lui, de când omul s-a rupt
de Dumnezeu, sufletul lui trăieşte nostalgia a ceea ce a pierdut, se scaldă în
absurditate şi nelinişte în faţa morţii, în frământări continue şi în
suferinţă. Aceasta este a doua zonă.
Iar la
exterior, ca o protecţie pentru a supravieţui, s-a clădit cea de a treia zonă,
în care ego-ul se manifestă pentru a opri aceste suferinţe, ca un scut zidit
temeinic şi în prea mult timp, timpul nostru, din toate posesiunile,
din poziţia socială, renume, imagine, bani şi multe alte dorinţe, bifate în
căutarea unei fericiri ceva mai lungi. În acest caz, uneori chiar şi religia
este un refugiu sau o asigurare de viaţă veşnică. Din păcate, acest scut nu e
împotriva durerii, ci e chiar împotriva Vieţii adevărate.
În acest
al treilea strat, putem cel mai uşor să ne oprim în căutarea Crăciunului, fermecaţi
până la hipnoză de strălucirea podoabelor cumpărate cu bani, a instalaţiilor
multicolore care clipesc ca de sărbătoare şi de abundenţa unei mese prea pline
cu bucate scumpe. În faţa unui brad susţinut de multe cutii de cadouri ne putem
opri înainte să ajungem cu adevărat la locul Naşterii Domnului, anesteziindu-ne
simţurile cu aromele "identic naturale" ale Bucuriei la care am fost
şi suntem chemaţi.
Ce putem
face?! Fiecare articol al acestei pagini a fost, rând pe rând, o soluţie la
această problemă, sperând să răspundă pe limba fiecăruia şi să ne ducă poate
mai aproape de sursa dorului din noi, care strigă parcă şi mai puternic în
aceste zile din an.
Harul
Lui în cotidianul nostru
Noi vrem
o minune. Vrem să trăim Naşterea cea adevărată. Şi vrem asta acum. Surprinzător
poate, e nevoie să renunţăm la dorinţa asta şi la toate dorinţele şi, de
asemenea, la nerăbdare. Ca să-I facem Lui loc şi… noi doar să rămânem acolo, cu
El, goliţi de orice altă dorinţă. Frenezia pregătirilor de sărbătoare nu are
nimic în comun cu calea propusă aici. Are în comun doar faptul că aşa ne-am
obişnuit, că aşa am învăţat să trăim. Iar calea cred că e legată mai mult de a
fi, decât de a face. Din păcate, nu vă pot spune cum este în acea iesle a
Naşterii Darului, pentru că nu am intrat acolo. Ştiu doar că locul ei este în
inimă… deci purtăm Crăciunul în noi. Mai cred că această cale este pavată cu
binecuvântările noastre, pentru că ele sunt puterea lui Dumnezeu care ne ridică
din josul fiinţei noastre spre înălţimea fiinţei noastre care, paradoxal, e în
chiar adâncul fiinţei. Rugăciunea şi gândul permanent la Dumnezeu fac ca harul
Lui să coboare în cotidianul nostru şi să transforme toate cu prezenţa Lui.
Deci, să
facem curat în inima noastră coborând acolo rugăciunea şi nu trimiţând-o la
cer, să facem daruri scumpe lumii întregi prin râuri de binecuvântări şi să ne
hrănim împărăteşte cu hrana Cinei Liturgice care ne este dată nouă, cu o
generozitate copleşitoare, tocmai pentru a ne duce spre bucuria Darului născut
în noaptea de Crăciun.
"Steaua
prinde să lucească
peste
ieslea împărătească
Şi din
nou trei magi
varsă
din desagi
aur şi
tămâie…."
Dr. Andreea
Hefco, medic psihiatru
Doxologia.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu