Amintiri din Siberia de gheaţă. Mărul cu miros de-acasă

Ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică în 1940 a schimbat în profunzime viaţa ţinutului românesc dintre Prut şi Nistru. Teroarea sovietică s-a manifestat – pe lângă arestări, maltratări şi asasinate – şi prin depărtarea basarabenilor la mii de kilometri de locul lor de baştină, în străfundurile Siberiei sau în Kazahstan. Continuăm serialul dedicat mărturiilor din temniţa comunistă cu o evocare specială, emoţionantă, făcută de Margareta Cemârtan-Spânu, despre a cărei deportare aţi putut citi în numărul trecut.

Străinul

Într-o zi de toamnă târzie a anului 1950-1951, când eram cu toţii acasă, auzim cum bate cineva la uşă. Am strigat să intre. Era un om necunoscut, de statură mijlocie, cam de vreo 50-60 de ani, suplu, îmbrăcat călduros. Şi, desigur, imediat ne-am dat seama, după cuşma neagră de miel, că era de-al nostru. Aşteptam cu gurile căscate să se prezinte, dar el era ocupat cu aducerea geamantanului greoi de după uşă şi de-abia văzându-l în siguranţă s-a prezentat şi a spus de unde vine. Deoarece era cam întuneric în odaie, dumnealui s-a apropiat de noi şi a zis:

— Iată că încă nu am nimerit la ai mei. Din cauză că nu ştiu limba rusă. Nu ştiţi unde stau de-alde…?

Desigur că ştiam cu toţii, dar bunica şi tata tare vroiau să mai vorbească, să afle ce se mai face pe meleagurile noastre şi apoi să îl conducă la rude. Eram numai ochi şi urechi. Totul ne era extrem de interesant, dar omul se grăbea să se vadă cu ai săi.

În final, deschise geamantanul greu şi scoase un măr, dându-mi-l de sufletul cuiva. Măr! Vă închipuiţi? Măr proaspăt, mare, frumos, în mijlocul taigalei siberiene?! Mă fâstâcisem de-a binelea şi nu ştiam ce să fac. Eram atât de surprinsă de ceea ce se întâmplă, încât mă uitam stupefiată la tata, apoi la bunica şi iar la măr. Credeam că e un vis şi nu realitate sau o glumă proastă a omului necunoscut. Stând aşa la îndoială, fratele Emil îl înşfăcă iute, ca nu cumva să se răzgândească omul. Îl strânse în ambele palme, dar mărul era mare şi printre degete se vedeau fâşii ba roşii, ba galbene. Bunica a mulţumit mult pentru aşa cadou neaşteptat şi tata l-a petrecut la rude. Întorcându-se, ne-a găsit pe toţi trei la masă. Mărul stătea în mijlocul mesei mândru şi falnic, măreţ de parcă ne întreba: “Ei, cine va îndrăzni să strice aşa o frumuseţe?”. S-a aşezat şi tata, punându-şi coatele pe masă şi uitându-se cu tandreţe la măr, apoi l-a luat atent şi l-a dus la nas, mirosindu-l îndelung. Apoi ni l-a transmis nouă.

Mărul care ne-a dus acasă

Pe rând, l-am mirosit cu o plăcere nemaipomenită şi toţi am exclamat concomitent: „Parcă suntem în Moldova, în grădina noastră!”. Revedeam pomii plini de roadă în toamnele arămii şi aurii, holdele îngălbenite de paloarea soarelui şi mirosul de mere coapte. Aşa am stat până seara cu toţii, uitând să ne mâncăm porţia de cartofi. L-am tot învârtit şi mirosit, amintindu-ne de nedelul nostru numit “Poporniţa”, cu diferiţi pomi roditori, de vie şi păşune; de mieluţii frumoşi, negri şi brumării, de oiţe şi Florica, vaca noastră nărăvaşă, care, când se sătura, ne târâia cu frânghie cu tot, nu pe drum, ci pe de-a dreptul, prin grădinile oamenilor, drept acasă; de calul nostru negru-lucitor, cu numele Ţigan, şi de toate celelalte care ne erau dragi şi scumpe. Şi am început cu toţii a plânge, prima fiind bunica. Cu cât ne uitam mai mult la măr, cu atât mai mult ne răscoleau amintirile şi ne învăluia jalea.

Ne miram de omul care a venit la atâţia kilometri depărtare în taigaua sălbatică, neştiind limba rusă. Ne părea un viteaz din poveşti, un neînfricat luptător, un om cu o inimă dumnezeiască, nemaipomenit de bună. (…)

Ni le-a înmânat ca pe anaforă

Ne-am dus la culcare lăsând mărul neatins. Nici prin cap nu-i venea nimănui să-l taie şi să-l mâncăm. Am adormit târziu de tot, ducând şi în somn frumuseţea lui şi mirosul îmbătător. Astfel, s-au scurs trei zile. A venit şi Sfânta Duminică. Bunica, ca de obicei, dimineaţa ne-a pus în rând cu ea în genunchi, să ne facem cruce la iconiţa străveche a Maicii Domnului.

Apoi a luat mărul în mâinile tremurânde, l-a tăiat în patru bucăţi egale şi, ca pe anaforă, ni le-a înmânat solemn la fiecare. Întâi ne tot uitam la ele, miroseam, apoi am început să-i simţim sucul care se scurgea din felii şi după vreo două ore am început să muşcăm câte o mică bucăţică, savurând-o îndelungat. Nu am cuvinte să descriu emoţiile, gustul şi plăcerea pe care le simţeam în acele clipe, care şi până acum n-au dispărut din memoria mea şi a fratelui Emil. Nu aş dori nicicând copiilor şi nepoţilor mei să afle gustul merelor în Siberia de gheaţă.

Margareta Cemârtan-Spânu, „Lupii. Amintiri din copilărie”

Margareta Cemârtan-Spânu este una din victimele criminalului regim stalinist. Iar tragicul ei destin reprezintă imaginea dramei întregii Basarabii. Întâlnim în “Amintiri din copilărie”, care sunt o faţă opusă luminoasei copilării descrisă de Creangă, pagini tulburătoare pe care le putea aşterne pe hârtie numai un suflet ale cărui frumuseţe şi puritate au fost adânc rănite în copilărie şi adolescenţă. Jilăvitu-mi-s-au ochii şi inima, citind, bunăoară, episodul cu acel mirific măr dulce şi rumen adus de cineva din Basarabia la marginea îngheţată a lumii, în Kurgan, măr pe care nimeni din familia deportată nu îndrăznea să-l consume în dorinţa de a se bucura cât mai îndelung de fermecătoarea mireasmă care le amintea de casa părintească, de ţara din care fuseseră izgoniţi pentru “vina” de-a fi fost nişte buni gospodari şi de-a avea nişte rude peste Prut. Trebuie să ai o inimă de piatră să nu vibrezi cu toată fiinţa lecturând asemeni pagini.

Grigore Vieru

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 70 - decembrie 2012