Părintele Teofil a împlinit 80 de ani

„Mă cheamă Teofil şi asta înseamnă iubitor de Dumnezeu. Sunt şi doresc să fiu, tot mai mult, iubitor de Dumnezeu.“

Ortodoxia propovăduită de Părintele Teofil face parte din fiinţa fiecăruia dintre noi, credincioşii din Ţara Făgăraşului, aşa cum şi-au pus amprenta asupra spiritualităţii zonei noastre şi alţi mari duhovnici ai Mănăstirii Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, în special Părintele Arsenie Boca. Ne-am obişnuit de câteva zeci de ani să îl avem aproape (deşi adesea nu ştim să preţuim această binecuvântare), să îl ascultăm. Ne face bine să vedem un om care, deşi nu a văzut niciodată lumina zilei, este fericit, iar bucuria lui este pur şi simplu molipsitoare. Cuvintele lui ne-au învăţat, mai presus de toate, bucuria credinţei şi fericirea care izvorăşte din relaţia cu Dumnezeu, dar ne şi îndeamnă, mereu şi mereu, să ne orânduim viaţa după rânduiala Bisericii.


Părintele arhimandrit Teofil Părăian s-a născut în 3 martie 1929 într-o familie de plugari din satul Topârcea, judeţul Sibiu. Ioan după numele de botez, este primul din cei patru fraţi. Se naşte fără vedere, motiv pentru care urmează cursurile unei şcoli primare pentru nevăzători la Cluj-Napoca între 1935-1940. Îşi continuă cursurile la o şcoală de nevăzători la Timişoara între 1942-1943, iar până în 1948 urmează, tot la Timişoara, cursurile liceale într-un liceu teoretic pentru văzători. În această perioadă îl cunoaşte pe Părintele Arsenie Boca de la care deprinde rugăciunea minţii.
Între 1948-1952 urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu, iar în 1953 intră în obştea Mănăstirii Brâncoveanu, primind la călugărie numele Teofil („iubitor de Dumnezeu”). După 7 ani de călugărie este hirotonit diacon, iar în 1983 preot. şi duhovnic. Tot atunci primeşte şi hirotesirea întru duhovnic. În 1986 este hirotesit protosinghel, iar în 1988 arhimandrit. Din 1992 începe să răspundă invitaţiilor din ţară şi participă la nenumărate conferinţe duhovniceşti, în special în timpul perioadelor de post.

• Ziceri
• Cuvânt despre post: Când suntem în post şi mergem la rude, când ne pun bucate pe masă, ce să facem?
• Credinţa adevărată izvorăşte bucurie - P.S. Sofian, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului, despre Părintele Teofil
• Carpe diem - cuvânt aniversar al Pr. Cornel Ursu din Făgăraş
• „Am onoarea să vă salut" - cuvânt aniversar al egumenului schitului de la Şinca Veche, protosinghelul Matei Bilauca
• Părintele Teofil, octogenar - cuvânt anivesar din partea domnului Călin Pisoi, Făgăraş

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 26 - martie 2009

Părintele Teofil - ziceri

"Un duhovnic trebuie sa aiba inima de parinte, inima de frate, inima de prieten. Sa nu fie indiferent, sa nu stea in fata penitentului dezinteresat de cel care a facut nu stiu ce pacate. Important este sa-l pui pe om pe cale buna, sa simti ca vrea sa nu mai fie pacatos, sa aiba interesul acesta de a se depasi pe sine insusi, sa vezi ca-s convertiti. Oameni informati sunt multi, dar oameni care cred in ceea ce stiu sunt putini“.

„Păcatele nu se povestesc, ci se spovedesc. Să nu vă spuneţi păcatele oamenilor care nu le pot purta!“

"Să fim oameni odihnitori, oameni care aduc în jurul lor bucurie, care aduc mulţumire în jurul lor, care aduc linişte, care aduc împlinire."

"Ştiţi că este o cântare populară care zice: „La casa de omenie se pot veseli şi-o mie. Dar la casa de-oameni răi nu se veselesc nici ei.” De ce? Pentru că păcatele nu aduc veselie. Păcatele nu aduc bucurie."

"Cea mai mare jertfă şi rugăciune posibilă pe pământ este Sfânta Liturghie."

"Cum eşti, aşa ţi-e rugăciunea. Cum te porţi, aşa te rogi. Nu te rogi, scazi în rugăciune. Te rogi, înaintezi în rugăciune. Chiar există un îndemn: „Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie!”."

"Rugăciunea în care nu-ţi pui inima pentru aproapele nu-i rugăciune, ci formalitate şi profesionalism."

"Dacă iubeşti pe cineva, îl primeşti cu defecte cu tot, şi dacă nu-l iubeşti, nici calităţile lui nu contează pentru tine."

"Patericul este foarte, foarte orientat spre simplificarea vieţii. Noi de aceea nu avem timp pentru Dumnezeu, pentru că prea ne complicăm viaţa, prea ne trebuie multe, prea vrem lux, prea vrem lucruri care, de fapt, nu ţin de o viaţă duhovnicească. Toate-s bune şi la locul lor, dar dacă pierzi vremea care i s-ar cuveni lui Dumnezeu în loc să-ţi faci datoriile, atunci nu-i bine!"

"Să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate darurile.
Pentru sfintele slujbe,
Pentru Sfânta Biserică,
Pentru Sfânta Preoţie,
Pentru Sfânta Liturghie,
Pentru bucuria de a fi în legătură cu Maica Domnului.
Să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate darurile Bisericii,
Să mulţumim lui Dumnezeu că ne putem întâlni în faţa Lui în Sfânta Biserică,
Să mulţumim lui Dumnezeu pentru Sfânta Evanghelie care-i izvor de bucurie şi de nădejde,
Să mulţumim lui Dumnezeu pentru slujbele noastre,
Să mulţumim lui Dumnezeu pentru şuvoiul acesta de bucurie, de nădejde, de dar de la Dumnezeu, pe care Îl revarsă Dumnezeu în sfintele slujbe."

Părintele Teofil - Cuvânt despre post: Când suntem în post şi mergem la rude, când ne pun bucate pe masă, ce să facem?

Se spune în Pateric: La o adunare, unul din fraţi a zis: "Eu nu mănânc această mâncare, căci eu postesc!". Părintele îl ceartă, zicându-i: "Mai bine nu posteai decât sa te lauzi pentru fapta aceasta!". Când suntem în post şi mergem la rude, când ne pun bucate pe masă, ce să facem?

Să spuneţi că postiţi şi să postească şi ei! Dragă, asta din Pateric, cu "eu postesc" era o pravilă personală a lui, nu era o rânduială a Bisericii. Eu, de exemplu, dacă mă duc undeva şi mi se pune o mâncare de dulce în post, refuz mâncarea de dulce! De ce? Pentru că şi omul care îmi oferă trebuie să postească! Şi acum există o rânduială precisă! Pe atunci nu existau rânduieli precise, ci existau nişte deprinderi ale unora şi altora... Dacă tu te duci într-o adunare unde nu se posteşte şi tu vrei să posteşti ca o chestiune a ta particulară - e una, iar dacă posteşti pentru că e o rânduială a Bisericii să posteşti - e alta. De exemplu, când mergem la pomeni, dacă e zi de miercuri, de vineri sau zi de post, eu nu mănânc de dulce, că oamenii bagă de seamă ce mănânci. Eu, de altfel, nu mănânc nici acasă de dulce în zi de post. Şi-atunci, de ce să-mi stric rânduiala când mă duc la o pomană? Le spun oamenilor că astăzi se mănâncă de post şi-atunci oamenii se orientează, eventual îţi dau ceva şi mănânci, iar dacă nu-ţi dau - trece, te duci acasă şi mănânci ce poţi mânca. Asta-i rânduiala noastră de acum.
Eu, dacă mă duc la fratele meu sau la cineva cu care sunt apropiat, spun de la început că la noi la mânăstire postim luni. Dacă-i luni şi vreau să postesc, (deşi la postul de luni sunt puţin elastic, în sensul că, dacă sunt în afară de mănăstire, nu ţin neapărat să postesc lunea, pentru că postul de luni este totuşi facultativ; la mânăstire, totdeauna postesc lunea), dacă pot să postesc şi rânduiala se poate împlini, le spun "uite, astăzi e luni, deseară vin la voi, pregătiţi mâncare de post, ca să pot să postesc şi luni". Dacă nu-i anunţ, pot să mănânc şi de dulce, nu-i o problemă. Sunt chestiuni care sunt precise şi sunt chestiuni cu elasticitate şi nu-i nici o greşeală că le spun oamenilor că "azi e post şi trebuie să postim", că nu mă laud cu postul, ci vreau să împlinesc o rânduială pe care trebuie s-o împlinească şi ei.

Credinţa adevărată izvorăşte bucurie

Părintele Teofil este un om al bucuriei. Se bucură mult de darurile aduse de credinţa în Dumnezeu. Totuşi, mulţumirea lui, în ce priveşte roadele aduse de activitatea lui de duhovnic, nu este prea mare. Are conştiinţă că seamănă în pământ pietros. E drept, sunt oameni care ajungând la el reuşesc să îşi schimbe viaţa, să trăiască creştineşte, dar aceştia sunt, totuşi, puţini. Cei mai mulţi ajung la mânăstire împinşi de necazurile de care ar dori să scape, dar nu vor să se schimbe, se plâng, cer alinare, dar nu pot elimina pricinile greutăţilor ce de multe ori se găsesc în viaţa lor supusă păcatelor. Concluzia părintelui Teofil este că nu poţi ajuta pe cineva dacă nu se lasă el ajutat. Nu poţi schimba pe nimeni, schimbarea o poate face Dumnezeu dacă şi omul e deschis, însă nici Dumnezeu nu schimbă pe cineva cu forţa, cu atât mai puţin un om. Sfatul ar fi ca oamenii să se lase îndrumaţi, ajutaţi, să dorească „să se depăşească şi să se dăruiască", să se încadreze în rânduiala Bisericii, să fie sinceri cu Dumnezeu, cu ei înşişi şi cu duhovnicii lor.
Tuturor, părintele Teofil le spune că din relaţia cu Dumnezeu izvorăşte fericirea, că din credinţa adevărată izvorăşte bucurie, că Dumnezeu stă şi ne aşteaptă pe fiecare să intrăm şi să ne veselim la ospăţul credinţei.

P.S. Sofian, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 26 - martie 2009

“Carpe Diem!” (Bucură-te de ziua de azi!)

Binecuvântat este privilegiul de a da tiparului câteva gânduri despre ceea ce simţim la acest ceas aniversar, când iubitul nostru Părinte Teofil împlineşte 80 de ani.
Prea Cuvioase Părinte,
Adunăm în zâmbete pline de candoare şi seninătate nenumăratele bucurii trăite alături de odihnitoarea Dumneavoastră persoană. Aţi răspândit din lumina ce vă binecuvântează sufletul şi chipul raze binefăcătoare peste fiinţele noastre, încălzindu-le şi ajutându-le să se înalţe spre soare, precum florile mângâiate de razele soarelui. Vom fi mereu copiii Dumneavoastră, iar cuvintele par atât de sărace pentru a vă exprima şi astăzi recunoştinţa şi preţuirea noastră pentru partea de suflet şi de viaţă ce ne-aţi dăruit-o. Preţuirea şi iubirea Prea Cuvioşiei Voastre vor însoţi mereu cărările vieţii noastre. Cu alese simţăminte de stimă şi respect, dragoste şi recunoştinţă, vă mulţumim pentru prietenia Dumneavoastră! De atâta drag şi de frumos, sufletul dă peste marginea lacrimii!
Cine este acest “călugăr frumos”? Unul de la care, la cei 80 de ani, putem învăţa că, dacă vei pricepe că bătrâneţea se hrăneşte din înţelepciune, te vei strădui în anii tinereţii ca anii bătrâneţii să nu ducă lipsă de hrană. I-am admirat întotdeauna cultura şi târziu am aflat că, de fapt, ea nu este altceva decât contactul permanent cu misterele. Îngerii sunt lumină pentru călugări, iar viaţa monahală este lumină pentru oameni. Să învăţăm cu toţii de la dânsul că viaţa, aşa cum este, nu se explică, ci se trăieşte!
Ce-i dorim Părintelui Teofil? “Inimă senină şi bucurie divină”, să-i ţină Dumnezeu “mintea şi sănătatea”. Va fi veşnic în noi, căci dacă lumea aceasta nu-i rămâne nimănui, atunci trebuie să-ţi păstrezi măcar inima prietenilor.
“Iubitule, mă rog să ai spor în toate şi să mergi bine cu sănătatea, precum mergi bine cu sufletul” (3 Ioan 1,2 ).

Pr. Cornel Ursu, parohia Făgăraş-Galaţi

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 26 - martie 2009

Mănăstirea Dejani, popas în grădina Maicii Domnului

Locul sfântului locaş de la Dejani atrage mulţime de credincioşi, care urcă suişul abrupt de pe valea Radului pentru a înălţa imn de slavă lui Dumnezeu în aceste locuri. Prin hramul mănăstirii, „ Acoperământul Maicii Domnului”, poiana lăcaşului s-a păstrat peste timp ca o grădină a Maicii Domnului în care credincioşii îi invocă ajutorul. Oamenii spun că, de la venirea monahilor aici, în câteva rânduri poiana s-a umplut pentru o perioadă de timp de o mireasmă negrăită, foarte plăcută. Toate acestea sunt tâlcuite de călugări drept duh de rugăciune şi de nevoinţă dăruit acestor locuri de vieţuitorii care s-au jertfit aici cu secole în urmă.

Istoria mănăstirii, argument viu al dăinuirii credinţei dincolo de timp
În secolul al XVIII-lea în Ţara Făgăraşului existau numeroase mănăstiri mici, amplasate la marginea satelor, în pădure sau în locuri de păşunat. Erau un fel de sihăstrii săteşti, care purtau numele localităţilor din apropiere. Nu se cunoaşte cu exactitate când a fost ctitorită mănăstirea de la Dejani, documentele referitoare la aceasta fiind foarte puţine. Mănăstirea apare în câteva însemnări pe cărţi de cult de la începutul secolului al XVIII-lea. În acestea apar numele a doi monahi: preotul Ioan din Iaşi – viitorul monah Isaia şi preotul Dănilă din Dejani - viitorul monah Daniil. Istoria mai consemnează faptul că episcopul Inochentie al Râmnicului a dăruit un Triod (Râmnic,1733) schitului Dejani.
Mănăstirea era atunci o modestă construcţie de lemn, cu temelie din piatră. Locuinţele călugărilor, mici colibe din lemn, se pierdeau în ascunzişurile pădurii. Doar o cărare de munte străbătea acest loc izolat. Obştea era constituită din 5-6 călugări cu viaţă aspră de pustnicie. În pomelnicul mănăstirii, alături de cei menţionaţi anterior, mai apar şi călugării Augustin şi Ivanichie.
Ca toate celelalte mănăstiri făgărăşene, apărătoare ale credinţei ortodoxe, mănăstirea de la Dejani a fost distrusă de armatele generalului Bukow, din ordinul împărătesei Maria Tereza, căzând victimă a luptei de catolicizare dusă de Imperiul austro-ungar în secolul al XVIII-lea. Astfel în 1761 călugării de la Dejani au fost martirizaţi, doar câţiva fugind dincolo de munţi, la mănăstirile din Argeş. La ruinele mănăstirii au venit de-a lungul vremii credincioşi şi preoţi în pelerinaj, rugându-se pentru vremuri mai bune.

Reconstrucţia mănăstirii
După 1989 a renăscut dorinţa refacerii acestui centru monastic făgărăşean. Sub oblăduirea Înalt Prea Sfinţitului Antonie, Mitropolitul de atunci al Ardealului, episcopul vicar al acelei vremi - Prea Sfinţitul Serafim Făgărăşeanul - era în căutarea unor monahi vrednici în a relua viaţa mănăstirească a Dejanului cu tot ceea ce ţinea de reconstrucţia mănăstirii.
Primii paşi spre însemnarea acestui loc cu o troiţă i-a făcut, cu puţin timp înainte să moară, părintele Aurel Popa din Făgăraş, parohul bisericii „Adormirea Maicii Domnului“ din cimitirul vechi. Un efort susţinut şi asiduu pentru revigorarea şi reconstrucţia mănăstirii a fost depus şi de părintele Ioan Ciocan, actualul protopop al Făgăraşului, legat pe atunci atât de parohia Dejani cât şi de cea de la Pojorta, unde pornise pictura bisericii. La vremea hotărâtă de Dumnezeu, în mod providenţial, în anul 1992 au venit în aceste locuri călugări din Moldova, de la mănăstirile Sihăstria şi Sihla, reactivând vatra monahală.
Locul a fost defrişat şi curăţat, s-au montat două troiţe, Poiana Mănăstirii redevenind loc de pelerinaj. Cu ajutorul credincioşilor din împrejurimi s-au construit câteva chilii şi un paraclis în care ulterior s-a amenajat trapeza.
În anul 1994 s-a pus piatra de temelie a noii biserici, ridicată de meşterul Petre Ciornei din Vatra Moldoviţei. Împreună cu o echipă de 13 lucrători, renumitul meşter a construit biserica de la temelii, în timp de 36 de zile. Lăcaşul, o construcţie spaţioasă din lemn, în plan triconic, cu pridvor închis, pronaos şi altar. Înălţimea până în vârful turlei este de 19 m.
Pictura în frescă a fost realizată de Dorel Beşleagă din Sibiu în anul 1998. Catapeteasma din lemn de stejar a fost sculptată de meşteri din Vânători-Neamţ, la fel şi iconostasul şi mobilierul. Biserica a fost sfinţită cu hramul „ Acoperământul Maicii Domnului” chiar în ziua de prăznuire, la 1 octombrie 2000, de către Prea Sfinţiul Visarion Răşinăreanul, episcop vicar al Arhiepiscopiei Sibiului.

Minuni ale mănăstirii:
Fântâna
Odată cu reluarea activităţii monahale în 1992, era absolut necesară aprovizionarea cu apă. Era folosit un mic izvor de pe pantele pârâului mănăstirii. S-au adus lucrători pentru a amenaja locul, dar la îndemnul părintelui stareţ şi cu sprijinul şi curajul părintelui Ioan Ciocan, dimpreună cu obştea mănăstirii, s-a ales un loc de săpare a unei fântâni ceva mai sus pe pantă, într-o adâncitură a terenului, fără brazi. După un metru de săpături s-a ajuns la vechea fântână, zidită din piatră. Aceasta era intactă. Fântâna adâncă de 9m s-a curăţat de mâlul depus de-a lungul timpului, în strat de aproape 4m.
Redescoperirea fântânii a fost un semn pentru binecuvântarea lui Dumnezeu de a relua viaţa monastică pe locul fostei mănăstiri. Fântâna din secolele XVII-XVIII, cu o apă tămăduitoare, este în fapt redescoperirea izvorului nesecat al credinţei strămoşeşti.

Temelii vechi, locaş nou
Alegând pentru ridicarea bisericii un loc ceva mai înalt din incintă, după primele săpături s-a găsit şi temelia din piatră a vechii ctitorii. Pe pardoseală, în mijlocul actualei biserici este marcat locul vechiului locaş al mănăstirii, ca o mărturie peste timp.

Icoana Sfântului Ierarh Nicolae
În faţa tăvălugului armatelor lui Bukow, credincioşii de atunci au salvat câteva din odoarele mănăstirii la biserica parohială a satului Dejani sau în locuinţele sătenilor. Odată cu reconstrucţia mănăstirii s-au recuperat câteva din obiectele vechi. De departe cea mai valoroasă este recuperarea icoanei Sfântului Ierarh Nicolae, o pictură pe lemn în stil bizantin, care astăzi e aşezată la loc de închinare în naosul bisericii.

Icoana Maicii Domnului
Aşezată în naosul bisericii, icoana Maicii Domnului este o copie după o icoană făcătoare de minuni de la Sfântul Munte Athos din Grecia. Icoana a fost pictată de Ioan Pintilie din Fălticeni. În jurul acestei icoane s-au petrecut multe întâmplări miraculoase, mărturisite cu multă credinţă de călugării vieţuitori ai mănăstirii.

Clopotul cel mic
A fost recuperat de asemenea clopotul cel mic, datat la 1320. Chemarea sa adună şi astăzi călugării şi pelerinii la ceas de rugăciune.

Pr. Cătălin Teulea

Interviu cu părintele ieromonah Varlaam

În atmosfera înălţătoare a rugăciunilor închinate Maicii Domnului, cu ocazia hramului acestui aşezământ monahal, ”Acoperământul Maicii Domnului”, un sobor mare de preoţi în frunte cu Prea Sfinţia Sa Visarion Răşinăreanul, episcopul vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, ne-am bucurat de intensitatea duhovnicească a acestui loc de pelerinaj şi rugăciune. Pentru a ne îmbogăţi şi mai mult documentaţia referitoare la această mănăstire, am reuşit să stăm de vorbă cu părintele ieromonah Varlaam. Plin de dorinţa de a ne transmite starea duhovnicească a acestor locuri, părintele ne-a pus la dispoziţie materialul documentar necesar şi a fost deschis întrebărilor noastre.

Părinte, ce v-a adus pe aceste meleaguri?
Am venit aici tocmai din Moldova, dimpreună cu părintele ieromonah Gherontie, actualul stareţ al mănăstirii noastre, la îndemnul părintelui Ilie Cleopa. Dânsul ne-a spus: „Mergeţi acolo, faceţi un lucru bun!“ Unii am venit de la mănăstirea Sihăstria, alţii de la schitul Sihla. Eu eram deja frate de mănăstire de doi ani, iar părintele stareţ Gherontie era de 7 ani în mănăstirea Sihla.

Şi totuşi, cine v-a determinat să alegeţi acest loc?
După cum v-am spus, părintele Ilie Cleopa, dar un cuvânt hotărâtor a avut şi Înalt Prea Sfinţitul Serafim, pe atunci episcop vicar la Sibiu. Dumnealui, ştiind că noi vroiam să plecăm în Sfântul Munte Athos, ne-a sugerat un loc tot atât de frumos, retras, numai bun pentru rugăciune intensă şi nevoinţă. Era vorba tocmai de acest minunat loc în care acum vieţuim sub ocrotirea Maicii Domnului.

Ce altceva v-a mai legat de-a lungul timpului de această mănăstire?
Cu mare bucurie pot să vă spun că sunt primul călugăr al acestei mănăstiri revigorate. Aici m-a călugărit, sus, la Altarul de vară, în anul 1993, Î.P.S. Sa Serafim Făgărăşeanul, episcop vicar pe atunci. A fost chiar în Duminica Tuturor Sfinţilor. Tot aici am fost hirotonit ierodiacon şi mai târziu ieromonah. Aceeaşi bucurie o am şi pentru cei ce s-au dedicat vieţuirii de aici: părintele stareţ - ieromonahul Gherontie, ierodiaconul Chiril, monahul Serafim, fratele Virgil şi nu în cele din urmă toţi ostenitorii şi binefăcătorii care sprijină acest aşezământ.

Ce ne puteţi spune despre realizările şi proiectele mănăstirii?
Întreg ansamblul mănăstirii este sub oblăduirea Maicii Domnului. Pe lângă biserica sfinţită la 1 octombrie 2000, noul paraclis pentru slujbele de iarnă e gata şi în stadiu de pictură. Poartă hramul „Schimbarea la Faţă”. Pictura executată de Dumitru Ioan din Oltenia şi de meşterul Constantin din Moldova ne bucură, ne încântă şi sperăm ca la anul să se apropie de finalizare. De asemenea, corpul de chilii cu 16 camere şi clopotniţă este o altă lucrare de care ne bucurăm că s-a finalizat.

Care consideraţi a fi punctul forte al mănăstirii?
Ca la orice mănăstire, lucrarea cea dintâi este rugăciunea. Sub ascultarea părintelui stareţ Gherontie, mănăstirea respectă tipicul Sfântului Sava. Cu binecuvântarea sa ne bucurăm de toţi credincioşii ce calcă pragul acestei mănăstiri, ne rugăm pentru toţi, iar pe cei ce solicită sprijin duhovnicesc îi şi spovedim. Dragostea şi puterea rugăciunilor au făcut ca obştea să sporească încet, dar cu paşi hotărâţi. Simţim cu toţii nevoinţa călugărilor martirizaţi şi ocrotirea Maicii Domnului.

Ce îndemnuri transmiteţi credincioşilor ?
Îndemn pe toţi la mai multă smerenie, la mai multă nevoinţă şi rugăciune. Să ţinem la Sfânta Tradiţie şi la învăţătura Sfinţilor Părinţi. Acestea ni-L aduc pe Dumnezeu în inimă.
Vă mulţumim din suflet, părinte Varlaam, pentru bucuria la care ne faceţi părtaşi. Vă rugăm să transmiteţi urările noastre de bine părintelui stareţ Gherontie şi întregii obşti monahale.

Interviu realizat de Pr. Cătălin Teulea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 9 - octombrie 2007