O familie brâncovenească. Interviu: Cum e să trăieşti astăzi într-o familie cu 13 copii?

„Când s-au înmulţit copiii, ne-am îmbogăţit şi noi!”

Neculai şi Georgeta Popa din localitatea Roznov, judeţul Neamţ, sunt părinţii unei familii cu 13 copii. De sărbătoarea Sfintei Parascheva, la Iaşi, ei au primit înalta distincţie Ordinul Patriarhal „Sfinţii Martiri Brâncoveni” pentru bucuria cu care au acceptat şi întâmpinat viaţa în familia lor şi pentru jertfa constantă depusă în creşterea copiilor lor. Redacţia stiripentruviata.ro a obţinut un interviu fulger chiar după acordarea distincţiei.

— Să facem cunoştinţă!

Gabriela: — Tata, Neculai, are 52 de ani, mama, Georgeta, are 48. Iar noi suntem: Rebeca – 26 ani, preoteasă, absolventă a Facultăţii de Matematică, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu; Ligia – 24 ani, pictoriţă, absolventă a Facultăţii de Arte plastice, Universitatea de Artă „George Enescu” din Iaşi; Cornel – 23 ani, web designer, absolvent al Facultăţii de Economie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi; Gabriela – 22 ani, studentă în anul IV la Facultatea de Medicină şi Farmacie din Iaşi, specializarea Asistenţă Medicală Generală; Estera – 21 ani, studentă în anul III la Facultatea de Farmacie în cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie din Iaşi; Silvia – 19 ani, studentă în anul I la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei din Iaşi, specializarea Pedagogia Învăţământului Primar şi Preşcolar; Mihaela – 17 ani, elevă în clasa a XII-a la Liceul Teoretic Roznov; Cristiana – 16 ani, elevă în clasa a X-a la Colegiul Naţional Petru Rareş din Piatra Neamţ; Iuliana – 14 ani, elevă în clasa a VIII-a la Liceul Teoretic Roznov; Paula – 11 ani, elevă în clasa a V-a, Liceul Teoretic Roznov; Emilian – 8 ani, elev în clasa a II-a, Liceul Teoretic Roznov; Matei – 6 ani, elev în clasa 0, Liceul Teoretic Roznov; şi Andrei – 3 ani.

— Cum e să trăieşti într-o familie cu atâţia fraţi? Nu vă certaţi între voi?

Gabriela: — Nu. Este şi frumos, dar este şi greu uneori. E frumos când ne adunăm toţi la masă, când stăm toţi împreună şi facem ceva, cântăm, de exemplu. Este şi greu, că trebuie să muncim, ca să ne câştigăm pâinea.

— La şcoală nu vă priveau ciudat, fiind mai mulţi fraţi decât media?

Estera: — Eram mulţi, dar colegii s-au obişnuit cu noi în timp. Ştiau că suntem fraţi şi semănam între noi.

— Cum vă înţelegeţi între voi, nu vă certaţi pe lucruri?

Estera: — Ne mai şi certăm câteodată, dar încercăm să ne înţelegem până la urmă.

— Cum v-aţi simţit azi la premiere şi oferirea distincţiei patriarhale?

Cristiana: — Foarte bine ne-am simţit. Nu ne aşteptam chiar la atât, dar…

Matei: — Bine!

— Doamnă şi Domnule Popa, dumneavoastră aţi crescut în familii cu mulţi fraţi?

Neculai Popa: — Noi am fost patru fraţi.

Georgeta Popa: — În familia mea am rămas şase fraţi. Mama a născut zece copii, dar patru fraţi au murit de mici.

„În viaţă, dacă ai ţeluri, nu te mai uiţi la mărunţişuri”

— Aţi simţit vreodată o greutate, v-au venit gânduri de felul „mai vine un copil, e prea mult”?

Neculai Popa: — Asta a fost exclus. Prima fiică, Rebeca, s-a născut în 1988, la Bucureşti. Aveam 26 de ani, iar soţia avea 22 ani. În viaţă, dacă ai ţeluri, nu te mai uiţi la mărunţişurile de pe margine. Noi am stabilit de la bun început: pe toţi copiii pe care Dumnezeu ni-i va dărui, noi îi primim. Şi atunci am mers fără probleme. Totul devine normal. Un copil nu era o noutate deosebită neapărat, ceva care să ne surprindă negativ. Niciun copil nu vine să sărăcească. Toţi au venit cu binecuvântarea lor şi ne-au îmbogăţit. Când aveam mai puţini copii, eram mai săraci! Când s-au înmulţit copiii, ne-am îmbogăţit şi noi.

— Lumea spune că e nevoie de mulţi bani ca să creşti un copil. Cum vă descurcaţi din acest punt de vedere?

Neculai Popa: — Ai nevoie de bani, dar… nu e Dumnezeu sărac! L-a pus cineva pe Dumnezeu la încercare şi L-a găsit sărac? Nu-i Dumnezeu sărac! Dumnezeu e bogat, îţi dă – nu ştim noi cere cât ştie Dumnezeu să dea. Că Dumnezeu nu e un ageamiu, e împărat. El nu dă cu leţcaia, dă cu tolba. Şi n-ai de ce să te temi.

— V-aţi simţit vreodată discriminaţi sau priviţi ciudat pentru că aveţi atât de mulţi copii?

Neculai Popa: — Când ne-am mutat în Roznov, aşa eram priviţi în primă fază. Dar situaţia s-a redresat imediat ce au văzut că copiii merg la şcoală, iau coroniţă, zic: „Sărut-mâna!”. Toţi au început să-i îndrăgească şi s-a schimbat imaginea rapid. A fost doar primul impact mai dificil, situaţia s-a schimbat imediat. Când văd realitatea, oamenii nu mai cred în idei preconcepute. Oricum, eu niciodată nu m-am simţit umilit în faţa celor care la un moment dat s-au mirat că avem mai mulţi copii. Eu mă uitam la astfel de persoane ca la nişte oameni care încă nu înţeleg. Mi-era mie milă de ei. Pentru că ştiam la ce sfârşit ajung majoritatea… Cei cu un copil, le-a plecat copilul, sau cine ştie ce s-a întâmplat şi acum îşi plâng singurătatea.

— Mulţi tineri din ziua de azi spun mereu că nu sunt pregătiţi pentru căsătorie, nu sunt pregătiţi pentru a avea copii… ce le-aţi spune acestora?

Neculai Popa: — N-ai ce să te pregăteşti! Singura noastră datorie este să ne lăsăm în mâna lui Dumnezeu şi să primim toate câte ne dă El. Ce să pregătim noi? „Doamne, stai că nu-s gata, mai aşteaptă-mă să-mi iau pantofi, să am cu ce mă duce la Maternitate!”?

„Degeaba vorbeşti, vorba fără faptă nu e nimic”

— Doamnă Popa, copiii dumneavoastră se înţeleg bine; aţi făcut ceva special pentru a nu fi egoişti?

Georgeta Popa: — Nu ştiu. Cred că totul a venit de la sine, ei fiind într-o familie… N-am avut probleme cu ei. Întotdeauna când venea cel mic, acela era cel mai aşteptat, cel mai îndrăgit, nimeni nu se gândea că de-acum i se va împuţina ceva, va pierde ceva, nu va mai fi băgat în seamă; din contră, toţi se bucurau când mă întorceam de la spital cu cel nou-născut.

— Credeţi că aspectele relaţiilor dintre băieţi şi fete se pot învăţa la şcoală?

Georgeta Popa: — Nu la şcoală, acestea toate se învaţă în familie.

— Au venit copiii acasă de la şcoală cu lucruri care v-au nemulţumit?

Georgeta Popa: — Nu degeaba se spune că cei şapte ani de acasă sunt cei mai importanţi. Totul pleacă din familie. Educaţia pleacă din familie. Totul de acasă. De aceea sunt şi atâtea probleme la şcoală. Pentru că nu sunt cei şapte ani de-acasă, nu e educaţia primită în familie. Vin copiii acasă şi zic: „Uite, mamă, ce ne spun” sau „Uite, mamă, ce spun copiii…” Dar noi încercăm să-i conştientizăm pe ei de ce să se ferească. Asta pleacă de la ei. Noi ne facem datoria ca părinţi, îi învăţăm. Apoi trebuie să-şi facă şi ei partea lor. Dar mai întâi trebuie să le fim noi exemplu.

— Care ar fi calitatea esenţială a unui părinte?

Georgeta Popa: — Trebuie să fie el însuşi exemplu pentru copilul lui. Degeaba vorbeşti, vorba fără faptă nu e nimic.

„Copiii nu trebuiesc îngrădiţi”

— Cum le câştigaţi şi le păstraţi încrederea? Cum menţineţi relaţia aceasta stabilă cu copiii de-a lungul timpului, chiar şi în perioada lor dificilă de dezvoltare, la adolescenţă?

Georgeta Popa: — E o parte mai sensibilă. Cred că nu reuşesc întotdeauna să fac faţă, să mă-mpart pentru fiecare, dar asta o înţeleg şi ei. Mi-au mai reproşat asta din când în când; dar mereu învăţăm, mereu ne străduim.

— Dacă v-au reproşat, e de bine, înseamnă că au nevoie de dumneavoastră, nu s-au depărtat. De obicei, la adolescenţă, se depărtează.

Georgeta Popa: — Nu s-au depărtat. Dar fiecare vrea să te ocupi special de el, vrea să ai timp numai pentru el. Dar sunt copii înţelegători şi m-au înţeles întotdeauna, pentru că au văzut că îi iubim pe toţi, nu e nici unul mai prejos decât altul în inima noastră.

— Cum v-aţi gândit să îi ajutaţi să depăşească problemele specifice adolescenţei?

Georgeta Popa: — Când nu am reuşit să fiu acolo pentru ei, ei au ştiu ce să facă. Nu au venit cu toate problemele la mine, ci şi-au găsit fiecare şi câte un duhovnic bun. Contează foarte mult să fie copiii îndrumaţi către un duhovnic bun. Sunt lucruri pe care poate ei nu le pot spune părinţilor, trebuie să fim conştienţi de asta. Dar, cu un duhovnic bun, în faţa căruia se pot deschide şi care ştie să le dea un sfat bun, trec cu bine peste toate.

— Să lăsăm copiii absolut liberi sau să îi ţinem din scurt?

Georgeta Popa: Copiii nu trebuiesc îngrădiţi. Copiii se răzvrătesc când sunt îngrădiţi. Trebuie să le lăsăm o libertate. Dar, zic eu, o libertate întru Hristos. Asta este libertatea adevărată, nu libertatea fără noimă, fără un sens al vieţii, pe care o cred că este libertate unii tineri în ziua de astăzi – o libertate care îi învaţă să-şi permită orice lucru. Nu e libertate, şi se vede că nu este ceva bun, căci de multe ori o astfel de libertate duce la distrugerea celui care a practicat-o. Nu eşti liber când te droghezi, ci eşti robul drogurilor. Şi aşa este cu orice lucru rău.

„Nu am avut nevoie de meditaţii”

— Ce este diferit la voi faţă de familiile în care este doar un copil ori maximum doi?

Ligia: — Am învăţat să împărţim totul, am avut cu cine să ne jucăm, nu ne-am simţit singuri niciodată.

Cristiana: — Ne ajutăm unii pe alţii la şcoală cu temele, cei mai mari îi ajută pe cei mai mici. Noi nu am avut nevoie de meditaţii, cum au nevoie copiii din familiile cu un singur copil.

Emilian: — Putem să ne jucăm împreună şi nu ne plictisim!

Stiripentruviata.ro

Neculai Popa este de profesie inginer. Când societatea unde lucra a falimentat, a decis să se apuce de agricultură. Familia lucrează două hectare de pământ şi are o mică fermă.

„Faptul că am 13 copii nu este o virtute personală. Sunt alţii care se roagă şi merg la Ierusalim ca să aibă câte un copil şi nu îl au. Noi lucrăm în agricultură şi ceea ce obţinem ne ajunge să îi creştem pe toţi cei 13 copii şi să îi putem purta şi la şcoli. Nu e numai suficient ce obţinem, ci mai mult decât trebuie, pentru că Dumnezeu, când îţi dă un lucru de făcut, îţi dă mai întâi puterea şi nu îţi cere mai întâi să urci calvarul, ci întâi primeşti putere de-al urca. Trebuie să îndrăzneşti să te laşi în mâna lui Dumnezeu, pentru că nici unul dintre cei care au crezut în Dumnezeu nu au dat faliment. Ei tot au ieşit biruitori şi împliniţi la sfârşit.”

Neculai Popa, tatăl familiei

De unde vin problemele din familie?

Des, mult prea des vedem şi trăim probleme în familie: de la neînţelegeri, tensiuni, certuri, până la violenţe verbale sau fizice. Care sunt cauzele lor? Pătrunzător al tainelor sufletului omenesc, Părintele Arsenie Boca ne face o sinteză:

Vrajba în casă vine din păcate. Toate îşi au izvorul în păcate. Neapărat vine vrajba în casă, dacă:

1. Căsătoria s-a început cu stângul, adică cu desfrânarea;

2. Mai vine apoi, dacă soţii trăiesc în căsătorie nelegitimă, sau fără cununie bisericească. Este un prim păcat, pe care toţi îl plătesc cu vrajba. De aceea, toţi trebuie să intre la cuminţenie şi să se legiuiască dacă sunt aşa;

3. Din curvii nemărturisite, făcute înainte sau după căsătorie. Astfel au intrat într-o casă nouă, cu o pecete drăcească pe trupul şi pe sufletul lor şi pentru că nu şi-au mărturisit acel păcat, are să le spargă casa, tocmai pentru că n-au omorât pe diavolul, care este cel care făcea acest lucru;

4. Lăcomia de avere a unui părinte când şi-a măritat  sau şi-a căsătorit feciorul. O asemenea căsătorie nu ţine, pentru că s-a făcut cu o lucrare a diavolului. De vei mărita fata ta numai pentru avere, căsătoria lor va sfârşi cu vrajbă sau cu spargerea casei aceleia. Prin urmare, cuminţiţi-vă, părinţilor, cu sfaturile, când vă măritaţi fetele sau vă însuraţi feciorii!

5. Nepotrivirea de vârstă. Sunt părinţi care-şi mărită fetele la 14-16 ani, iar la 18, 19 ani fata lor este văduvă şi încă cu copil. Aceasta din cauza nepotrivirii de vârstă, căci ce poate face o fată aşa tânără în faţa unui vlăjgan, om în toată firea? Această diferenţă mare de vârstă este un păcat înaintea lui Dumnezeu. Şi din cauza aceasta, casa aceea nu ţine, ci se sparge şi în aceste cazuri părinţii trebuie să recunoască că au dat un sfat prost.

6. Din negrija de suflet a celor din casă, din negrija de Spovedanie, de Sfânta Împărtăşanie şi de rânduielile Bisericii, care sunt poruncile lui Dumnezeu, care dacă nu se păzesc, păzesc pe ale diavolului şi nu pot să aibă linişte;

7. Din petrecere fără post. Cei ce se umplu de mânie sunt cei plini de fiere, care se înmulţeşte în corpul omului atunci când mănâncă carne multă şi nu posteşte. Plin de fiere fiind, te umpli de mânie şi astfel îşi sar în cap unii la alţii. Aşa, pentru o vorbă cât de neînsemnată, pentru o bucată de lemn ce nu e la locul ei, îi sare în cap celuilalt;

8. Şi o ultimă pricină este desfrânarea soţilor. Dar soţii cum desfrânează, când sunt legiuiţi? Aşa bine, căci nu mai ţin seamă de miercuri, de vineri, de zilele postului şi de sărbători. Nu mai ţin nici o rânduială. Şi bate Dumnezeu nerânduiala ca să se facă rânduială.

Părintele Arsenie Boca

 Apostolat în Ţara Făgăraşului, nr. 58 - noiembrie 2011

Supunerea femeii faţă de soţ

În Apostolul care se citeşte la Taina Cununiei există câteva cuvinte care, chiar dacă nu sunt remarcate în mod deosebit de miri, din cauza emoţiilor, le provoacă nuntaşilor zâmbete şi priviri pline de subînţelesuri. Este vorba despre fragmentul: „iar femeia să se teamă de bărbat”, rupt total de context. Care este sensul lor şi ce înseamnă supunerea faţă de soţ ne explică Înaltpreasfinţitul Antonie, Mitropolitul Surojului:

„Apostolul spune: taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos şi în Biserică. Astfel şi voi, fiecare să-şi iubească femeia sa ca pe sine însuşi, iar femeia să se teamă de bărbat (Efeseni 5, 32-33).
Pe de o parte, epistola aceasta vorbeşte despre relaţiile foarte profunde dintre Biserică şi Hristos. Hristos a venit pe pământ pentru a mântui omenirea, Dumnezeu S-a făcut om, şi El săvârşeşte mântuirea aceasta cu preţul vieţii Sale şi al morţii Sale. Şi acesta este primul lucru la care trebuie să se gândească soţii atunci când se căsătoresc: le este înmânată de Dumnezeu o fiinţă fragilă, căreia ei i-au spus: „Te iubesc” – şi această dragoste trebuie să fie de aşa natură că soţul este gata să sacrifice totul, toată viaţa sa, din dragoste pentru soţie şi din dragoste pentru copiii săi.
Soţul este capul familiei nu întrucât e bărbat, ci întrucât este chipul lui Hristos, şi soţia lui şi copiii lui pot vedea în el acest chip, adică chipul iubirii nemărginite, iubirii devotate, iubirii pline de abnegaţie, iubirii care este gata de orice ca să mântuiască, să apere, să hrănească, să mângâie, să bucure, să educe familia sa. Fiecare bărbat trebuie să-şi amintească lucrul acesta. Este prea facil pentru soţ să creadă că întrucât este bărbat are dreptul la soţia sa, drepturi asupra soţiei sale şi asupra copiilor săi. Nu este aşa! Dacă el nu este chipul lui Hristos, nimeni nu îi este dator cu niciun respect, cu nicio teamă, cu nicio ascultare.
Vedeţi că în epistola aceasta se vorbeşte nu despre stăpânirea bărbatului şi supunerea femeii, ci despre o dragoste reciprocă ce reprezintă dragostea jertfelnică, eroică, a soţului, la care soţia poate răspunde cu o dragoste la fel de jertfelnică. Trebuie să ne amintim întotdeauna de acest lucru, fiindcă acest pasaj din Sfânta Scriptură este înţeles mult prea des în chip mincinos – înjosind soţia şi ridicându-l în slăvi pe soţ, prezentându-l pe acesta ca pe un stăpân mândru.”

Mitropolitul Antonie al Surojului

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 54 - iulie 2011

Infertilitatea. Cauze, soluţii şi false soluţii.

Înfruntarea infertilităţii este o problemă dificilă şi foarte dureroasă pentru familie. Ce perspective are familia creştină?


Lipsa copiilor în familie este o încercare, o pedeapsă, o cruce de dus? Dacă o familie nu are copii, cum să se refere la acest lucru ambii soţi?
Faţă de acest lucru ar trebui să ne raportăm întotdeauna cu recunoştinţă, ca fiind voia lui Dumnezeu. Dar trebuie de amintit aici faptul că, de foarte multe ori, cauza infertilităţii, în dorinţa evidentă de a avea copii, se poate ascunde chiar în personalitatea omului însuşi. Şi acest lucru trebuie spus, căci sunt lucruri ce pot fi reparate. Iată unul din cazurile pe care le cunosc ca preot. Într-o familie bună, în care soţii se iubeau foarte mult, toate sarcinile se încheiau cu avorturi spontane. Era o familie foarte bună, cu venituri bune. Au mers la o clinică elveţiană, la cei mai buni medici, la psihologi – totul a fost inutil. După cum s-a văzut, motivul nu a fost medical, ci psihologic şi spiritual. Ideea este că, după cum ştiţi, stările spirituale şi psihice se reflectă în manifestările fizice, somatice. Dacă o persoană este nervoasă, o doare inima sau îi creşte tensiunea arterială. Şi aici, la fel. Dacă o femeie nu-şi iubeşte soţul, ascunzând acest lucru chiar de ea însăşi, nu vrea copii şi, inconştient, îi este frică de copii sau, în general, simte o frică, toată natura ei feminină se comprimă, ca vasele la tensiunea nervoasă. Şi, dacă din punct de vedere medical femeia este bine, totuşi, ea nu poate concepe. Organismul poate „ascultă” de comanda ei din subconştient. În cazul de care vorbesc, a fost teama de a fi inconsecventă în faţa soţului ei. Îi era teamă că nu va putea suporta, nu va educa bine copilul, ar putea face greşeli... Această teamă a generat perturbări grave fiziologice în corpul ei şi ea pierdea sarcinile tot timpul. Dar în alte cazuri pot exista alte motive. Cuplul nu vrea să recunoască că are astfel de probleme. Se întâmplă des acest lucru. Soţii joacă rolul unei familii decente, pioase, nedorind să recunoască faptul că au probleme grave personale şi spirituale. Pot fi şi alte cauze: boală, ereditate, traume, munci grele şi de mediu. Motive sunt multe. La baza tuturor este păcatul omului, dar nu întotdeauna un păcat personal sau de familie, de multe ori, este păcatul nostru, al tuturor, al omenirii.

FIV, un iad al copiilor

Cum vă raportaţi la cele mai noi tehnologii medicale, care ajută cuplurilor fără copii să conceapă?
Să te tratezi sau să nu te tratezi nu este o problemă spirituală. Dacă există o boală, ea trebuie tratată. Nu putem dispreţui medicii şi medicina ca atare. Dar este cu totul altceva recurgerea la tehnologia modernă. Nu înseamnă cumva acest lucru să dai curs patimii tale de a avea copii, dorinţei de a „obţine” copii cu orice preţ? Ştiu un caz în care o femeie tânără a trăit trei ani în căsătorie, după care a mers la fertilizare artificială. Medicul a încercat să o convingă să mai aştepte, pentru că trei ani înseamnă o perioadă atât de scurtă, n-a izbutit. Ea a mers, în ciuda tuturor argumentelor de a aştepta, să facă procedura de trei ori. N-a conceput şi, în al cincilea an de căsătorie, a conceput natural şi a născut foarte bine. Cred că problema se află în „cap” şi nu în corp.
Eu, ca antropolog şi psiholog, am motive serioase să cred că fertilizarea artificială, şi, în general, orice intervenţie artificială în concepţia omului va afecta, în mod inevitabil, şi copiii şi soţii. În primul rând, procedura de fertilizare in vitro încalcă spaţiul intim al soţilor. În al doilea rând, noi nu trebuie să uităm că tehnicile moderne nu pot evita fertilizarea multiplă. Medicii fac apoi o „reducţie”, adică distrug copiii „în plus”. Este o procedură oribilă. Recent, un medic care efectuează proceduri FIV s-a justificat în faţa preotului în felul următor: „Eu nu mă ocup de reducţie! Pentru acest lucru invit un alt medic”... Deci, acest medic înţelege că face un lucru rău, o omucidere, şi ştie care este atitudinea Bisericii faţă de asta, dar o face cu alte mâini! Interesant cum se desfăşoară procesul naşterii şi îngrijirii copiilor la aceste cupluri? Am fost prezent odată într-o secţie de îngrijire a nou-născuţilor prematuri. Am botezat acolo patru copii ai unor cupluri care au făcut FIV. Copii cu greutatea de patru sute de grame! Iar cei care cântăresc 800 de grame sunt consideraţi mari. Părinţi nu sunt în jurul lor. Desigur, ei pot veni, dar e inutil să stea acolo. Aceasta este o adevărată secţie de fabrică. Tuburi, fire, ceva zumzăie, bâzâie, copiii stau în cuve transparente acoperite cu scutece, stau acolo, ca într-un fel de vizuini, conectate la aparate. Şi impresia mea emoţională, când i-am văzut aşa, a fost: iată iadul. Este un iad al copiilor. Noi l-am creat. Iar oamenii, medicii şi asistentele care lucrează acolo, sunt adevăraţii zeloţi ai acestuia. Studiile moderne de psihologie prenatală au arătat că copiii memorează totul, chiar şi la această vârstă, chiar dacă la nivel inconştient, la nivelul memoriei corporal-fiziologice. Şi această perioadă a vieţii nu trece fără a lăsa urme: ea se manifestă mai târziu, uneori prin severe boli somatice şi psihice. Cuplurile care fac asta copiilor lor îşi asumă responsabilitatea pentru sufletele lor. Eu nu pot, ca preot si psiholog, să le interzic să o facă, dar nici nu-i sfătui în acest sens.

Copiii nu rezolvă golul interior

Poate că oamenii vor doar să epuizeze toate posibilităţile?
Nu trebuie să-ţi doreşti copii cu orice preţ. Dacă soţii doresc copii cu orice chip, acest lucru e o chestiune patologică, din punctul de vedere al unui psiholog. Această abatere a unei persoane, a unui individ, e deja şi păcat, şi patimă. Tocmai pentru faptul că copiii nu sunt deloc sensul căsătoriei şi sensul vieţii umane. Sensul vieţii umane este omul însuşi, sufletul său nemuritor. Din păcate, de prea multe ori, soţii vor „copii” ca să reducă breşa din relaţiile lor conjugale. Doresc ca prin naşterea de copii să-şi rezolve o problemă a căsniciei lor. Dar acest lucru nu trebuie făcut niciodată. În cazul în care soţii nu se iubesc unul pe altul, nu au pace, nu pot fi prieteni, nu sunt în măsură să-şi regleze relaţiile, naşterea de copii nu le adaugă nimic, dimpotrivă le poate complica relaţia, înstrăinându-i unii de alţii. Când se naşte un copil, soţia se îndreaptă complet spre el. Soţul începe să fie gelos. Există încă un motiv pentru un alt conflict. Copiii, în general, nu sunt o cale de a rezolva problemele de familie.
Foarte adesea, femeile sunt în stare să meargă până la a naşte copii în afara căsătoriei şi până la fertilizarea in vitro, pentru că vor să se împlinească, să se realizeze ca mame. Este o minciună şi o înşelăciune, deoarece ele încearcă, prin naştere, să-şi rezolve golul şi eşecul lor interior. Acest lucru nu se poate face. În general, copilul nu este o jucărie, căci el nu se naşte pentru noi. Copiii nu sunt un lucru oarecare, care „se fac”, se procură, ca o maşină, ca o vilă. Copiii nu „se fac” pur şi simplu, pe ei poţi doar să-i primeşti, să-i întâlneşti. Naşterea propriului tău copil este o întâlnire cu o nouă personalitate, şi nu re-producerea ta proprie.

Pr. Prof. Andrei Lorgus,
decanul Facultăţii de Psihologie a
Universităţii Ortodoxe Ruse „Sf. Ioan Teologul”
Miloserdie.ru
Traducere: Asociaţia Provita Media

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 53 - iunie 2011

Familia tradiţională în prag de colaps

Statisticile arată câtă suferinţă umană se perpetuează din cauza crizei acutizate în viaţa familiei contemporane, mai ales atunci când ignorăm sacralitatea în care a aşezat Dumnezeu această instituţie vitală în existenţă. Decăderea din starea de har şi din ascultarea de Dumnezeu, prin ignorarea poruncilor divine şi implicit a celor bisericeşti, se soldează cu o secularizare galopantă şi cu o degradare îngrijorătoare a raporturilor dintre soţi, dintre părinţi şi copii şi dintre familie şi societate.

Taina iubirii - Taină a Bisericii

Când bărbatul şi femeia se unesc întru căsătorie, spunea Sf. Ioan Gură de Aur, ei nu alcătuiesc o imagine a ceva pământesc, ci a lui Dumnezeu Însuşi. Harul, care este prezenţa lui Dumnezeu în această pereche, este cel de-al treilea participant care dăruieşte bucuria şi pacea, desăvârşind astfel o treime: Adam, Eva, Dumnezeu.
Numai Harul Domnului împreună cu voinţa soţilor este în măsură să îndeplinească iubirea desăvârşită. În Cana Galileii, Hristos a redat căsătoriei frumuseţea şi lumina sa dintâi. Acest început al minunilor, nu întâmplător săvârşit la o nuntă, sugerează primordialitatea tainei iubirii, pe care Mântuitorul Hristos o preface în Taină a Bisericii.
Taina căsătoriei este un dar anume, pe care Dumnezeu îl face umanităţii pentru a frânge întoarcerea spre sine (egoismul) şi izolarea omului depărtat de Dumnezeu, o chemare de a merge în prezenţa Lui, în timpul zilelor vieţii pământeşti, asemenea primei perechi din Paradis.
Ispitele secularizării

Suntem contemporani cu cele mai mari realizări tehnologice, dar şi cu cele mai reuşite strategii de manipulare a maselor; suntem contemporani cu mistificatori de tot felul, cu farisei care au o faţă nouă, cu profeţi falşi, cu vraci şi falşi vindecători, care toţi au pretenţia că deţin adevărul şi se declară surse infailibile ale cunoaşterii.
Oamenii aleargă spre propria lor pierzare, momiţi de patimile şi poftele care le răscolesc întreaga fiinţă, înşelaţi chiar de către aceia în care îşi pun nădejdea şi înşelându-se pe ei înşişi în încercarea disperată de a găsi împlinirea şi fericirea pe plan familial, social, cultural, economic, financiar şi religios.
Este mai mult decât evident faptul că oamenii se închină la ştiinţă şi tehnică, la paranormal, la sexualitate, la umanism şi promovează o atitudine anticreştină în paralel cu promovarea misticii orientale, bazând întregul proces de învăţământ pe doctrine umanist-liberale şi valori necreştine.
Se promovează acceptarea şi se recomandă adoptarea vieţii sexuale libertine, a homosexualităţii şi a perversiunilor sexuale, a concubinajului, avortului, eutanasiei, clonării, a violenţei mascate faţă de cei bolnavi şi handicapaţi şi faţă de minorităţi.
În aşa-zisa democraţie, mereu mai secularizată şi inspirată de oameni ca Freud, Nietzsche şi Sartre, sensul vieţii şi bucuria sunt acelea care scad pe măsură ce sporeşte ateismul practic.
Fiecare societate îşi creează propria sa etică, pe care apoi o consideră normativă, însă în cazul societăţii contemporane trebuie să admitem că există un pluralism haotic, caracterizat de dezintegrarea valorilor de referinţă, de declinul moral al culturii, de un spirit hedonist bazat pe ateism. Toţi marii gânditori şi scriitori occidentali denunţă teribila criză de valori a acestei civilizaţii a tehnicii, în care omul este redus la un angrenaj de producţie şi consum, sclav al drogurilor şi al sexualităţii, sclav al corupţiei şi golului spiritual.
Oamenii numesc acum familie atât familiile despărţite, cât şi cuplurile care trăiesc în concubinaj, femeile necăsătorite care au copii sau chiar şi cuplurile de homosexuali sau lesbiene; imaginea clasică a familiei formate din tată, mamă şi copii este socotită perimată.
Întrucât familia tradiţională este în ruine, noile generaţii de tineri sunt handicapate din punct de vedere emoţional, moral şi psihologic, astfel că adulţii care rezultă vor fi iresponsabili, egoişti şi neimplicaţi. Trebuie să recunoaştem că, din păcate, acele instrumente ale societăţii prin care ea acţionează asupra ei însăşi (arta, literatura, legislaţia, mass-media etc.) sunt folosite în mod nepotrivit şi deseori în mod voit împotriva a ceea ce reprezintă pentru părinţii noştri un fundament ferm pentru viaţa de familie şi viaţa socială.

Statistici îngrijorătoare

Studiul UNICEF pe 2009 arată că, din 1000 de femei care nasc în România, 43 sunt minore, fapt ce ne situează pe un nedorit prim loc pe continent; iar potrivit datelor Biroului Naţional de Statistică pentru anul 2009, ponderea copiilor născuţi în afara căsătoriei este de circa 23%.
INFONEWS subliniază că în anul 2007 au fost mai multe divorţuri decât căsătorii în România. An de an, numărul divorţurilor în România are o rată de creştere îngrijorătoare. Astfel, potrivit Institutului Naţional de Statistică, în primele opt luni ale anului 2007 s-au înregistrat 22.500 de divorţuri, ceea ce situează România în mijlocul clasamentului ţărilor Uniunii Europene. (Asta înseamnă 18 familii destrămate la suta de căsătorii.) Datele furnizate de INS reflectă o frecvenţă mai mare a divorţurilor pentru cuplurile cu vârste cuprinse între 30 şi 39 de ani. Familiile care riscă să se destrame mai repede sunt cele care nu au copii sau au doar unul singur. La cuplurile cu 3 copii, riscul unui divorţ a scăzut sub 0,02%.
Acelaşi comunicat al INS mai precizează că la nivel european, una din două căsnicii se termină la tribunal. Astfel, conform Eurostat, aproape jumătate dintre căsătoriile din Uniunea Europeana sfârşesc în divorţ.

Biserica trebuie să propovăduiască Viaţa
Multe dintre problemele acute ale omenirii îşi găsesc originea în sexualitate, întrucât aceasta este o forţă vitală în existenţa umană.
Aripa liberală a creştinismului, la unison cu oamenii lumeşti, promovează teorii şi învăţături care îi descriu pe oameni ca nişte animale sexuale, ale căror obiceiuri sexuale trebuie acceptate ca ceva dat, fără pretenţia de a le cenzura. Aripa conservatoare a creştinismului încă nu a ridicat interdicţia de tabu de pe problematica sexuală şi, de aceea, Biserica trebuie să aibă puterea practică de a ajuta viaţa membrilor ei şi implicit viaţa membrilor societăţii în care fiinţează. Se aud strigăte după ajutor, lumea moare şi Biserica nu poate sta cu mâinile încrucişate, ea trebuie să propovăduiască Viaţa.
Daca vom merge pe acelaşi drum al morţii sufleteşti, vom ajunge să ne familiarizam cu păcatul, dar în aşa fel încât vom considera că promiscuitatea sexuală şi credinţa în Dumnezeu nu se exclud. Aceasta este ispita cea mai grozavă din câte există, şi anume să ajungi să crezi că eşti bun creştin indiferent de viaţa pe care o duci, indiferent de fapte… Vom ajunge la o aşa familiaritate cu răul, cu păcatul, încât ataşamentul faţă de Biserică va fi pur formal.
2011 este declarat de Patriarhia Română ca „Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română” De aceea ne propunem, anul acesta, în cadrul rubricii noastre, să tratăm o serie de probleme cu care se confruntă familia de astăzi. Credem că o abordare clară, sinceră şi bine intenţionată a sexualităţii, dintr-un punct de vedere creştin, va reuşi să spargă gheaţa şi să rezolve problemele generate de aspectele ei particulare.
Numai atunci când vom învăţa să nu ne prefacem că nu avem probleme, când vom învăţa să ne confruntam în mod edificator cu realitatea, vom avea puterea de a trăi creştineşte şi îi vom putea ajuta şi pe aceia pentru care suntem responsabili înaintea lui Dumnezeu.

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 48 - ianuarie 2011

Familie numeroasă sau nebunie curată?

Moda socială dictează astăzi să ai unul, maxim doi copii. Dacă ai deja trei, începi să atragi priviri întrebătoare, ba chiar şi mila celorlalţi, ca să nu mai vorbim de comentarii. Despre aceste „reguli” nescrise referitoare la numărul de copii şi experienţa acceptării binecuvântării lui Dumnezeu de a avea o familie numeroasă ne vorbeşte Anna Crawford din Statele Unite, mămică a cinci copii cu vârste între 3 şi 11 ani.

Copiii ca binecuvântare

Noi nu suntem decât o familie formată din şapte membri, însă tot atragem ceva priviri atunci când ieşim în lume. Ni se fac comentariile obişnuite: „Toţi sunt ai tăi?”, „Cred că sunteţi foarte ocupaţi!”, dar şi dispreţuitorul: „Nu ştii câte probleme ai?” (Există oare vreun răspuns politicos la această întrebare? Adică: „Nu, spune-mi tu!” - nu ar fi chiar potrivit).
De câţiva ani, mişcarea numită „Quiverfull Movement” (care promovează naşterea de copii, văzând în aceştia binecuvântarea lui Dumnezeu, şi exclude orice metodă contraceptivă) a devenit foarte cunoscută. Iniţial, această orientare s-a răspândit printre creştinii evanghelici. Familia Duggar este probabil cea mai cunoscută, de când a apărut la televizor. Dar, şi ca şi creştin-ortodoxe, majoritatea familiilor pe care le ştim noi au cel puţin patru copii, multe au chiar mai mulţi.
Acum, înainte ca mama mea să facă un atac de cord citind asta (glumesc), trebuie să spun că nu am niciun plan anume să am 19 copii, ca familia Duggar. Sincer, nu cred că mărimea unei familii este un subiect de discuţie pentru altcineva decât pentru tine, soţul/soţia ta şi duhovnicul vostru.
Acestea fiind spuse, menţionez câteva principii generale:
1. Mai întâi şi înainte de toate, copiii sunt un dar de la Dumnezeu, o binecuvântare! Pierzând din vedere acest aspect, oamenii cad în foarte multe păcate, cum ar fi avortul.
2. Motivele de limitare a numărului de membri dintr-o familie sau de amânare a naşterii de copii nu includ să aştepţi să ai o casă nou-nouţă cu trei dormitoare, două maşini, o carieră stabilă şi o excursie în Jamaica la activ.
Dincolo de aceste „reguli” generale, mai sunt şi alte aspecte, care trebuie cel mai bine stabilite cu duhovnicul vostru.

Întotdeauna mai este loc pentru un copil

Noi am avut copiii unul după altul, şi sunt câteva lucruri pe care le-am învăţat până acum din propria experienţă:
1. Există întotdeauna loc pentru încă un copil; nu a trebuit niciodată să punem un pătuţ în spatele curţii.
2. Cele mai mari cheltuieli din familie nu se schimbă prin apariţia unui copil sau a trei copii.
3. Există întotdeauna destulă afecţiune pentru toţi. Vă amintiţi zicala: „Înmulţeşte dragostea, nu o împărţi!”?
4. Copiilor mai mari le place să aibă un nou bebeluş în casă. Adesea se ceartă care să îl ţină în braţe şi de obicei aveam companie ori de câte ori hrăneam bebeluşul. După ce am avut cel de-al treilea copil, nu a mai trebuit niciodată să îl întreţin eu pe cel mic: copiii mai mari erau încântaţi să se prefacă că îl plimbă sau să cadă pe jos de vreo 473 de ori, doar pentru a-l face pe bebeluş să râdă, în timp ce eu pregăteam cina.
5. În familiile cu mai mulţi copii, aceştia învaţă să nu fie egoişti, să împartă cu ceilalţi, să realizeze că nu sunt cea mai importantă persoană din lume. Aceasta îi va ajuta în momentul în care vor ieşi în lume, vor fi pregătiţi să facă faţă acestei realităţi.
6. Aşa cum duhovnicul meu a spus odată: „Nu ştii cât de egoist eşti, până nu ai copii”. Este atât de adevărat! Copiii te forţează se te maturizezi.
Şi aş putea să continui…

Alegerea de a nu avea copii nu este creştină

Când oamenii se uită la mine cu neîncredere sau milă, zâmbesc şi mă gândesc la cât de plăcut este să priveşti un teatru de păpuşi, spectacole minunate şi recitaluri înregistrate, să fii servit cu o nemaivăzută abundenţă de mâncare de plastic, să îţi priveşti copilul croşetând sau construind ceva pentru prima dată, să intri în cameră şi să vezi un copil mai mare citind fratelui lui care nu ştie să citească şi (bucuria bucuriilor!) să-ţi ţii copilul în braţe pentru prima dată. Sigur că o familie numeroasă nu este numai soare şi veselie, dar nici una mică nu este aşa!
Iată ce spune Părintele Thomas Hopko: Potrivit învăţăturii ortodoxe, aşa cum este ea exprimată în ritualul sfânt al căsătoriei, naşterea de copii, îngrijirea şi dragostea pentru ei în interiorul familiei, sunt împlinirea firească a iubirii dintre bărbat şi femeie în Hristos. În acest mod, căsătoria este exprimarea umană a dragostei creatoare şi protectoare a lui Dumnezeu, Dragostea perfectă a Celor Trei Persoane ale Sfintei Treimi care se revarsă în creaţie şi grija pentru lume. Această credinţă că dragostea umană, care imită dragostea divină, ar trebui să se reverse la rândul ei în procreare şi grija pentru ceilalţi, nu înseamnă că naşterea de copii este în sine singurul scop al căsătoriei, unica şi exclusiva justificare şi legitimizare a existenţei ei. Nu înseamnă că un cuplu fără copii nu poate trăi o adevărată viaţă creştină împreună. Înseamnă însă că, totuşi, alegerea conştientă a unui cuplu de a nu avea copii din motive de confort personal şi bunăstare, dorinţă de lux şi libertate, teamă de responsabilitate, refuz de a împărţi averea şi bunurile personale, ura faţă de copii etc. nu este creştină, şi nu poate în nici un fel fi considerată în acord cu învăţăturile biblice, morale şi sacramentale sau cu experienţa Bisericii Ortodoxe în ceea ce priveşte sensul vieţii, al iubirii şi al căsătoriei. (…)

Marea majoritate dintre noi nu putem susţine în public o expunere despre rolul căsătoriei creştine. Ceea ce putem face însă, este să nu ne mai simţim vinovaţi că împlinim voia lui Dumnezeu pentru noi înşine, în căsniciile şi familiile noastre. Putem să încetăm să ne mai cerem scuze pentru numărul de copii pe care îi avem sau pentru dorinţa de avea mulţi copii.

Matushka Anna Crawford
Traducere de Prof. Mihaela Tatu

Psalmul 126, 3-5: Iată, fiii sunt moştenirea Domnului, răsplata rodului pântecelui. Precum sunt săgeţile în mâna celui viteaz, aşa sunt copiii părinţilor tineri. Fericit este omul care-şi va umple casa de copii; nu se va ruşina când va grăi cu vrăjmaşii săi în poartă.
Psalmul 127, 1-4: Fericiţi toţi cei ce se tem de Domnul, care umblă în căile Lui. Rodul muncii mâinilor tale vei mânca. Fericit eşti; bine-ţi va fi! Femeia ta ca o vie roditoare, în laturile casei tale; fiii tăi ca nişte vlăstare tinere de măslin, împrejurul mesei tale. Iată, aşa se va binecuvânta omul, cel ce se teme de Domnul.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 44 - septembrie 2010