Lupta mântuirii: Fii destoinic, ştiind Cui crezi, cu ale Cui arme baţi război

Calea mântuirii ne desprinde de pământ spre Cer, ca pe unii ce ştim că de la Dumnezeu am ieşit şi iarăşi la Dumnezeu ne-ntoarcem şi lăsăm lumea. Fericit cine se-ntoarce...

Duşmanii

Pe o asemenea mărită cale, nimeni nu poate merge singur, de nu va veni mai întâi în obştea Bisericii ca să fie condus de mâna nevăzută a Mântuitorului prin preoţi, ucenicii Săi văzuţi, trimişi de El în fiecare rând de oameni. Căci au zis Părinţii de demult cuvântul acesta: cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească; pentru că omul, care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor sau din gâlceava fărădelegilor, se va trezi deodată că i se vor ridica împotrivă trei vrăjmaşi, unul după altul. Iar vrăjmaşii mântuirii sunt aceştia: lumea, trupul şi diavolul. Pe aceştia îi arată ca atare toţi Sfinţii Părinţi.

Ruşinea de a fi bun

Prin "lume" se înţelege categoria păcatului, adică turma oamenilor necredincioşi, cei ce din toată voia s-au unit cu sfaturile dracilor. E lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul (Ioan 17, 9). E gura satului, gura vecinului şi, de multe ori, gura şi faptele celor dintr-o casă cu tine. Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai da îndărăt cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun. Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată ruşine de a fi buni. Bunătatea ta îi arde, şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase. "Lumea" e veacul viclean, placul oamenilor şi slava deşartă. Gura lumii grăieşte ale stăpânitorului ei. De aceea avem poruncă: "Nu iubiţi lumea, nici cele din lume: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, care nu sunt de la Tatăl." (1 Ioan2, 15-16)

Plăcerea se plăteşte cu durere

Cine vrea să biruie această primă piedică în calea mântuirii, are la îndemână aceste trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea. Cu arătarea răbdării suntem datori în primul rând pentru că, mai înainte de a veni la calea lui Dumnezeu sau la ostenelile mântuirii, făceam şi noi ale lumii, umblând în fărădelegi şi chinuind pe alţii, şi astfel ne-am băgat datori; deci acum trebuie să plătim ale noastre cele de atunci, ca pentru răbdare să dobândim mântuirea de la Dumnezeu. Aşa trebuie să plătim acum cu durere cele ce le-am făcut odinioară cu plăcere. (…)
Căci multe din cele ce ni se întâmplă, ni se întâmplă

• spre îndrumarea noastră,
• sau spre stingerea păcatelor trecute,
• sau spre îndreptarea neatenţiei prezente,
• sau spre ocolirea păcatelor viitoare.

Cel ce socoteşte aşadar că pentru una din acestea i-a venit încercarea, nu se răzvrăteşte când e lovit - mai ales dacă e conştient de păcatul său - nici nu învinovăţeşte pe acela prin care i-a venit încercarea, căci fie prin acela, fie prin altul, el a avut să bea paharul judecăţilor dumnezeieşti...
Nebunul însă roagă pe Dumnezeu să-l miluiască; dar venind mila nu o primeşte, fiindcă n-a venit precum a vrut el, ci precum Doctorul sufletelor a socotit că e de folos. Şi de aceea se face nesimţitor şi se tulbură şi uneori se războieşte aprins cu dracii, alteori huleşte pe Dumnezeu; astfel, arătându-se nemulţumit, nu primeşte decât bâta.

Arma iertării întoarce răul spre bine

Cine vrea să biruie lumea e dator să ia arma rar folosită a iertării, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii acesteia, ca unul ce vede că fraţii săi stau legaţi într-o robie străină, în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de ei înşişi.
Cine vrea să biruie lumea se roagă Tatălui său în ascuns sau în gând, pentru orice fiu al lui Dumnezeu, oricât de întunecată purtare ar avea şi oricâte rele i-ar face. Căci răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns au mare putere înaintea lui Dumnezeu, căci pentru ele biruie El în locul omului, întorcând spre bine cele pornite de la lume cu răutate.
Stăruind în acestea te-ai făcut pricină de mântuire şi pentru fratele tău din lume. Rugăciunea nu judecă, ci se smereşte, aducându-ne aminte greşelile noastre, nu ale lumii. Rugăciunea adevărată cere iertarea lumii, nu osândirea ei. Iar asupra smereniei vrăjmaşul nu poate nimic.
Deci, făcând aşa, ori de câte ori întâmplarea o cere - dar şi când n-o cere - ajutat de Dumnezeu, treci cu bine peste prima piedică a potrivnicului pe care ţi-o ridică în cale prin fraţii tăi din lume, care sunt mai slabi de înger (1 Tesaloniceni 5, 14).

Răbdarea răului nu este o slăbiciune

Cine are darul dragostei, al răbdării şi al gândului smerit, în vremea de luptă - dacă luptă după lege, iar legea este dragostea - poate vedea lucruri minunate, întoarceri neaşteptate la Dumnezeu. Aşa de pildă, noi nu ştim tainele lui Dumnezeu: pe cine mântuieşte din lume şi pe cine osândeşte. Dacă pe cel ce se sălbăticeşte asupra ta, din pricina întunecimii sale, îl ştie Dumnezeu că se va mântui, mântuirea lui o va face şi cu ajutorul tău, prin aceea că-ţi dă darul răbdării, al iertării din inimă şi al rugăciunii. Astfel pentru smerenia ta îl va birui Dumnezeu şi va alunga duhul potrivnic dintr-însul. Dacă însă fratele acela mai are de chinuit în robie străină, sau chiar îşi va pierde sufletul, la purtarea ta cea după Dumnezeu, răutatea lui va creşte şi se va sălbătici cu totul împotriva oamenilor şi împotriva lui Dumnezeu. Prin urmare, nicidecum să nu uităm că ostaşi ai lui Dumnezeu suntem. Deci fii destoinic, suflete, ştiind Cui crezi, cu ale Cui arme baţi război, Cine îţi ajută, - ca să nu piardă Dumnezeu pe cineva pentru neiscusinţa ta. De aceea au zis Pă-rinţii, că pricina mântuirii este aproapele.
Cei ce biruie lumea nu sunt nicidecum o adunare de neputincioşi, o turmă de inactivi, oricât s-ar părea răbdarea răului o slăbiciune a binelui, ci ei sunt ostaşii împăratului, care prin răbdarea Crucii a biruit nu numai lumea, ci şi toată stăpânia morţii. Mântuirea e cununa acestei biruinţe. Iar despre nevoinţa care dovedeşte răbdarea şi credinţa sfinţilor, putem spune că e singura cale îngăduită şi în stare să mistuie puterea răului şi să o facă fără rost şi fără vlagă în lume.

Părintele Arsenie Boca – Cărarea Împărăţiei

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 36 - ianuarie 2010

Vistierul bunătăţilor

În Duminica Rusaliilor sărbătorim Pogorârea Duhului Sfânt peste Sfinţii Apostoli şi ziua întemeierii Bisericii creştine. Hristos Se înalţă la ceruri, dar nu ne lasă orfani, ci, după cum a promis înainte de răstignire, ne trimite „alt Mângâietor”, „Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede”, după cum mărturisim în Crez.

De la frică la propovăduire
Sfânta Scriptură ne descrie momentul în care Duhul Sfânt S-a pogorât peste Sfinţii Apostoli: pe la ceasul al treilea (aproximativ ora 9 dimineaţa), Apostolii fiind ascunşi într-o casă din Ierusalim, s-a auzit pe neaşteptate un vuiet ca o suflare de vânt şi din cer S-a pogorât Duhul Sfânt împărţindu-se peste capetele Apostolilor ca nişte limbi de foc. Aceştia, luminaţi de Duhul Sfânt, s-au simţit eliberaţi de frică şi au început să vorbească şi să-L preamărească pe Dumnezeu, vorbind în limbi străine, necunoscute lor până atunci; astfel, oamenii care erau atunci la Ierusalim pentru sărbătoarea Cincizecimii, deşi erau de multe naţionalităţi diferite, auzeau fiecare în limba lor şi înţelegeau ce spuneau sfinţii apostoli. Cei ce auzeau erau uimiţi şi întrebau: Iată, nu sunt aceştia care vorbesc toţi galileieni? Şi cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut? (F.A.2,7-8). Atunci Sfântul Apostol Petru a ţinut o cuvântare în urma căreia au trecut la credinţa creştină în jur de trei mii de suflete. Creştinii au format o comunitate, întemeindu-se astfel prima Biserică creştină, la Ierusalim.

Cine este Duhul Sfânt?
Duhul Sfânt este a treia Persoană a Sfintei Treimi, numit în rugăciuni Vistierul bunătăţilor, Sfinţitorul şi Mângâietorul. Este Cel care sădeşte în noi credinţa, nădejdea şi dragostea. Duhul Sfant sfinţeşte toate, ne întăreşte în credinţă, aprinde inimile credincioşilor, stinge puterea satanei şi aduce pacea.
Orice creştin ortodox botezat Îl are pe Duhul Sfânt, pentru că după Botez, prin Taina Mirungerii, suntem însemnaţi cu pecetea darului Duhului Sfânt. Fiecare dintre noi am primit odată cu Botezul – renaşterea noastră în Hristos – şi pe Duhul Sfânt. Însă darurile Duhului trebuie păstrate şi lucrate în permanenţă pentru a da roade. Omul care caută în toate zilele vieţii sale să dobândească şi să păstreze Duhul cel Sfânt în viaţa lui primeşte binecuvântările lui Dumnezeu, iar darurile Duhului vor rodi. Şi ne spune Scriptura că „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia“ (Galateni 5, 22-23).

Cum îl primim pe Duhul Sfânt în viaţa noastră?
Atunci când ne spovedim, primim darul Duhului Sfânt după cum a spus Sfântul Apostol Petru: Pocăiţi-vă… şi veţi primi darul Duhului Sfânt. (F.A. 2,38). De asemenea atunci când ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos îl primim pe Duhul Sfânt, căci preotul se roagă în cadrul Sfintei Liturghii ca Tainele să le fie celor ce se vor cumineca şi „spre împărtăşirea cu Duhul Sfânt“. Duhul Sfânt îl primim de la Dumnezeu şi prin rugăciune făcută cu credinţă, după cuvintele Mântuitorului: Tatăl vostru Cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care îl cer de la El! (Luca 11,13).

Mângâietorul
Duhul Sfânt îi mângâie pe creştini cât sunt pe pământ. El alină durerea celor aflaţi în suferinţe, întăreşte în credinţă şi în răbdare pe cei credincioşi, mângâie inimile celor smeriţi şi râvnitori pentru Hristos. Dar pentru a ne bucura de mângâierea Lui, de „bunătăţile“ al căror „Vistier“ este, trebuie ca El să îşi găsească loc în sufletele noastre. Cum probăm existenţa Duhului Sfânt în inimile noastre? După roadele lui: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 4 - mai 2007

Foamea de lumină

V-aţi întrebat vreodată de ce iubiţi mai mult lumina decât întunericul? De ce sunteţi dependenţi de lumină? De ce simţiţi o stare de nelinişte atunci când sunteţi înconjuraţi de întuneric?
Noi, ca şi oameni moderni, am devenit atât de dependenţi de această lumină materială, încât nu concepem să trăim nici măcar o secundă în întuneric. Când negura nopţii ne acoperă sub mantia sa întunecată, instinctiv ne îndreptăm spre miraculosul întrerupător electric pentru a ne cufunda apoi într-o baie de lumină. Dacă în timpul alergării cotidiene sau al plimbării de seară suntem surprinşi de căderea întunericului, pe uliţele satelor sau pe bulevardele oraşelor, instinctiv aşteptăm apariţia unei miraculoasei lumini. Dacă întunericul stăruie în jurul nostru, deodată devenim neliniştiţi. Este firească această stare, această nelinişte în întuneric şi în acelaşi timp această foame a noastră de lumină?
Răspunsul este simplu. DA, e firesc să tânjim după lumină de vreme ce Dumnezeu ne-a creat pe noi ca să fim fii ai luminii. Ne-a făcut pe noi înşine lumină după chipul Său care este lumină („Eu sunt lumina lumii” spune Hristos). Iar dacă Dumnezeu este lumină şi noi avem în noi înşine această scânteie a luminii dumnezeieşti, care tinde neîncetat să se unească cu Lumina cea adevărată, Hristos.
Dar, din păcate, noi suntem cei care ne cufundăm zilnic în întuneric, deşi trăim într-un secol al luminii materiale. Suntem luminaţi 24 de ore din 24, fie de lumina naturală a astrelor cereşti, fie de lumina artificială creată de noi tocmai din dorinţa de a nu fi în întuneric. Şi, cu toate acestea, de multe ori avem impresia că întunericul ne învăluie chiar şi în miezul zilei. DE CE?
Pentru că nu avem neapărat nevoie de o lumină care să vină din exteriorul nostru, ci de una care să pornească din interiorul nostru, care să ne lumineze şi pe noi şi pe cei din jur. Iată ce ne spune Hristos: ”Ochiul tău este luminătorul trupului. Când ochiul tău este curat, şi trupul tău întreg e luminat; dar când ochiul tău este rău şi trupul tău este întunecat. Aşadar, ia seamă ca lumina din tine să nu fie întuneric. Prin urmare, dacă tot trupul tău este luminat, neavând nici o parte întunecată, luminat va fi în întregime ca atunci când te luminează făclia cu strălucirea ei” (Luca 11,34-36).
Cu alte cuvinte, foamea de lumină pe care o resimte societatea actuală trebuie hrănită nu cu acest surogat al luminii electrice, ci trebuie potenţată lumina care este în noi şi care este a lui Hristos. Dacă l-am păstra pe Hristos lângă noi în fiecare clipă a vieţii, am avea lumină chiar dacă în jur ar fi întuneric material. Mă uit mereu în jurul meu şi văd prea multe feţe întunecate. Întunecate pentru că le este foame, o acută foame de lumină. Suntem crispaţi pentru că nu găsim această hrană. De aceea uităm să zâmbim, de aceea trecem indiferenţi unul pe lângă altul, posomorâţi, căci soarele n-a răsărit şi în sufletul nostru, deşi el străluceşte sus pe cer. Poate că este timpul să lăsăm lumina să răzbată şi din noi. Care lumină? „Veniţi de luaţi lumină!“ auzim în noaptea Învierii. Săptămâna Luminată ne îndeamnă din nou să păstrăm această lumină. S-o păstrăm doar în această săptămână? Nu. Este un îndemn să fim luminaţi şi să luminăm întregul an.
Poate că e timpul să zâmbim mai mult celor din jur, să le dăm puţin din lumina ochiului nostru, şi atunci cu siguranţă că, luminând fiecare câte puţin, va fi mai multă lumină în jurul nostru. Dar fii atent că nu poţi să dai lumină dacă nu ai lumină! Iar lumina este Hristos. Primeşte-L pe Hristos în sufletul tău, pentru a-L putea dărui şi celuilalt, alinându-i astfel foamea de lumină.
Veniţi deci nu doar să luaţi lumină, ci şi să daţi lumină!

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 3 - martie-aprilie 2007

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul: Drumul spre bucuria Învierii

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei şi al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale.
Aşa, Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin


Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul o rostim în special în perioada Postului Mare. Ea poate fi folosită şi în altă perioadă a anului bisericesc, însă, pentru conţinutul ei plin de umilinţă, Biserica a hotărât să fie făcută de credincioşi în special în timpul pregătitor pentru Sfintele Paşti.

Hristos este împreună lucrător cu noi
Timpul Postului Mare e plin de roade duhovniceşti. Acest timp e ca un câmp pe care fiecare dintre noi îl lucrăm după posibilităţile noastre trupeşti şi sufleteşti. Şi această lucrare pe care o săvârşim ne oferă mari bucuri duhovniceşti, care ne pregătesc pentru Marele şi Unicul Dar al Învierii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Căci «Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea». Domnul Hristos este prezent lângă fiecare dintre noi care cultivăm acest câmp duhovnicesc al Postului Mare, atât ca lucrător împreună cu noi, cât şi ca Dăruitor al Învierii.

Eliberare de boli
Pentru a-L păstra pe Mântuitorul şi Dăruitorul nostru cum se cuvine în preajma noastră, trebuie să Îl chemăm neîncetat. De aceea rugăciunile şi slujbele noastre sunt mai multe în perioada Postului Mare şi prin ele Îi cerem lui Dumnezeu să ne dăruiască cu smerenie, curăţie, răbdare, dragoste... Inima care nu împărtăşeşte aceste însuşiri nu se poate ruga cum trebuie. Ea are nevoie de puterea şi ajutorul lui Dumnezeu, Care este Stăpânul iubitor al ei şi Care o binecuvintează cu râvnă şi hărnicie spirituală, cu grija de tot ceea ce este cu adevărat folositor, cu smerenie şi reţinere de la vorbele deşarte. Pentru a primi binecuvântarea lui Dumnezeu trebuie mai întâi să ne eliberăm de câteva boli duhovniceşti: « Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei şi al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie ». Prin aceste cuvinte Îl recunoaştem pe Dumnezeu ca Stăpân şi Ocrotitor al vieţii noastre şi prin aceasta ne plecăm înaintea măreţiei Lui.

Curăţie, smerenie, răbdare şi dragoste
Dar cine Îl poate vedea pe Dumnezeu astfel? Răspunsul ni-l dă Sfânta Scriptură când ne spune că sunt fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia Îl vor vedea pe Dumnezeu. Aşadar, omul cu inima curată de păcate Îl poate vedea pe Dumnezeu ca Stăpân al vieţii lui. Şi astfel, omul îşi recunoaşte starea de slujitor al Domnului şi cu gând smerit se roagă să primească răbdare ca să poată duce la bun sfârşit calea postului.
Toate eforturile pe care omul le face de dragul Învierii Domnului îi sunt însoţite pe întreg parcursul postului de pildele de viaţă creştina ale sfinţilor lui Dumnezeu. Astfel câteva Duminici sunt patronate spiritual de un sfânt: Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Ioan Scărarul şi Sfânta Maria Egipteanca. Aceşti sfinţi se roagă înaintea lui Dumnezeu pentru ca noi să putem ajunge să ne bucurăm de biruinţa Domnului Hristos asupra morţii. Prin pilda vieţii lor de curăţie şi smerenie în răbdare, ni se fac lumini călăuzitoare pe calea postului.
Deci Dumnezeu nu ne lasă singuri, El este Stăpânul vieţii noastre şi Tatăl nostru şi de aceea ne iubeşte ca pe nişte fii. Vedem aceasta pentru că ne trimite ajutorul sfinţilor Săi. Mai mult, ne trimite în ajutor pe Însuşi Fiul Său răstignit «pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire», căci avem la mijlocul postului Duminica Sfintei Cruci .
Pentru aceasta Îl vedem pe Dumnezeu ca plin de afecţiune părintească pentru noi şi astfel se trezeşte în inima noastră şi dragostea pentru El. De aceea Îl rugăm în continuare : « Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale».

Să nu-l osândesc pe fratele meu
Cel care primeşte aşa de minunate daruri de la Dumnezeu nu-i poate dispreţui pe semenii săi. Toţi suntem fiii lui Dumnezeu şi cel care nu înţelege aceasta pierde tot ce a câştigat până acum. Dacă ne rugăm lui Dumnezeu numindu-L «Tatăl nostru...», înseamnă că noi toţi suntem copiii Lui şi fraţi unii cu alţii. Înţelegem de aici şi dragostea pe care ne-o purtăm unii altora. Sfântul Ioan Teologul ne avertizează ca cel ce spune că pe Dumnezeu Îl iubeşte dar pe fratele sau îl urăşte, mincinos este. De aceea, încheiem rugăciunea astfel : « Aşa, Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin » .
După cuvântul lui Dumnezeu, aici se cuprinde toată Legea; iubirea de Dumnezeu şi iubirea de semeni merg împreună pe calea Postului Mare şi fericit este acela care poate urma dragostea întru răbdarea şi curăţia gândului smerit.
Acesta este drumul împărătesc al bucuriei Învierii Domnului. Să-i mulţumim Sfântului Efrem Sirul pentru această comoară de rugăciune şi să-l rugăm să fie pururea alături de noi, mijlocind pentru mântuirea noastră întru mărirea lui Hristos Cel Înviat.

Pr. Ciprian Bîlbă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 2 - februarie 2007

Sfinţii, prietenii noştri

Pentru mulţi dintre noi sfinţii sunt nişte personaje de poveste. Ştim tot felul de istorioare, cum că sfântul Petru este portarul raiului, sfântul Nicolae are un bici pentru copiii răi sau că sfântul Ilie este un moş supărat care aduce furtună şi vreme rea. E adevărat că aceste povestioare au un mic sâmbure de adevăr, dar noi uităm ce este mai important: că sfinţii sunt oameni care au trăit în această lume, au existat cu adevărat şi au fost şi ei oameni ca şi noi.
Ei nu sunt personaje de basm inventate de mintea omenească, ci sunt OAMENI ca şi noi.

Oameni ca şi noi
Mulţi oameni cred că sfinţii au fost ceva din altă lume, nişte personaje care au avut puteri supranaturale şi despre care ştim tot felul de poveşti. Dar nu e aşa. Sfinţii au fost oameni obişnuiţi, ca şi noi, dar care au luat în serios cuvintele Sfintei Scripturi: „Fiţi sfinţi, că eu Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt” (Levitic 19,2). Astfel ei şi-au închinat viaţa lor lui Dumnezeu şi în fiecare clipă a existenţei lor s-au străduit să scape de păcat şi să împlinească poruncile.
Sfinţenia deci nu e ceva peste puterile noastre, ceva ce numai Dumnezeu poate. Fiecare dintre noi suntem chemaţi să fim sfinţi. Modelul nostru trebuie să fie Hristos, care a fost şi om ca şi noi, şi care ne ajută să ajungem la sfinţenie. Iar sfinţii sunt oameni care L-au urmat înaintea noastră şi care ne demonstrează că se poate.

Mari şi multe minuni
Avându-L ca model pe Hristos, sfinţii au ajuns la o viaţă morală ireproşabilă, la curăţenie sufletească, la o înţelepciune deosebită, la o bunătate deosebită. Pe unii dintre ei Dumnezeu i-a cinstit cu darul facerii de minuni încă din timpul vieţii. Alţii, după moartea lor trupurile le-au rămas neputrezite, devenind sfinte moaşte făcătoare de minuni. Sfinţii au primit de la Dumnezeu puterea de a rezolva orice problemă: există sfinţi care vindecă tot felul de boli, sfinţi care întorc acasă copii care au apucat pe căi greşite, sfinţi care îi ajută pe cei nedreptăţiţi în tot felul de situaţii şi multe alte minuni.

Din mari păcătoşi au ajuns mari sfinţi
Sfinţii s-au remarcat prin dorinţa puternică de a-i sluji lui Dumnezeu şi a face voia Lui. S-au străduit din răsputeri să împlinească cuvintele Sfintei Scripturi, şi Dumnezeu i-a răsplătit. Ei s-au mântuit. Noi încă nu. Este foarte important de spus că ei au fost oameni ca şi noi, cu păcate, cu slăbiciuni, cu neputinţe, cu boli. Unii dintre ei au fost chiar mari păcătoşi înainte de a deveni buni creştini, de exemplu Cuvioasa Maria Egipteanca a fost prostituată, Sfântul Ciprian a fost vrăjitor, Cuviosul Moise Arapul a fost căpetenie de tâlhari.
Dar după ce au cunoscut şi au auzit cuvântul lui Dumnezeu prin Sfânta Scriptură ei au renunţat la viaţa păcătoasă şi s-au străduit din răsputeri să trăiască după voia şi poruncile lui Dumnezeu. Astfel, din mari păcătoşi ei au ajuns mari sfinţi, cinstiţi şi în ziua de astăzi în Biserică.

Sfinţii sunt duşmanii diavolului
Diavolul nu îi iubeşte pe sfinţi şi de aceea încearcă să îi convingă pe oameni că vremea sfinţeniei a trecut. Pe diavol îl arde evlavia creştinilor faţă de sfinţi, îl supără faptul că oamenii încearcă să urmeze exemplul sfinţilor. Pentru că atâta vreme cât creştinii vor trăi sub ocrotirea lui Dumnezeu şi a sfinţilor, diavolul nu va avea nici o putere asupra lor.
De aceea el îi face să creadă că sfinţii au fost ceva excepţional, ieşit din comun, şi că ei nu pot fi sfinţi. Iar omul, sub ispita diavolului care-l îndeamnă să fie comod şi superficial, nu mai cercetează vieţile sfinţilor, nu mai încearcă să le urmeze exemplul, ci se mulţumeşte să-şi spună că el nu poate să fie sfânt şi îşi continuă mai departe viaţa păcătoasă.

Prietenii noştri
Unii creştini nu înţeleg faptul că legătura dintre oameni şi sfinţi este o legătură vie, o legătură foarte importantă şi pentru unii, şi pentru alţii. Sfinţii ne iubesc şi nu trec cu vederea rugăciunile noastre pentru că, iubindu-ne, vor să ne ajute să mergem pe calea mântuirii. Ei sunt ca nişte fraţi ai noştri mai mari, care au ajuns într-un loc unde este bine şi vor să ne ajute şi pe noi să ajungem acolo.
Sfinţii nu ne ajută numai prin modelul vieţii lor, ci ne pot fi aproape zi de zi, în necazurile noastre. Fiecare dintre noi ne simţim mai apropiaţi de unii sfinţi mai mult decât de alţii. Rugându-ne mereu lor ca să mijlocească în faţa lui Dumnezeu pentru noi, ni-i facem ca nişte prieteni, cărora le putem cere ajutorul în orice clipă şi pentru orice problemă. Şi nu trebuie să mergem departe ca să îi chemăm să ne ajute, ci doar să îi rugăm: „Sfinte Ioane, ajută-mă tu aici, că nu ştiu ce să fac!” sau „Cuvioasă Maică Parascheva, dă-mi tu gândul cel bun, că nu ştiu cum e mai bine să fac!“. Şi dacă avem dragoste faţă de sfinţi, ei ne vor răspunde întotdeauna.

Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 1 - ianuarie 2007