Părintele Petroniu Tănase a plecat la Domnul

Părintele Petroniu Tănase s-a născut în anul 1916, în comuna Fărcaşa din judeţul Neamţ. Călugărit şi format duhovniceşte în obştea Mănăstirii Neamţ, era licenţiat în Teologie, dar a urmat şi studii de Matematică şi Filosofie. Dorul de o viaţă spirituală aleasă i-a îndrumat paşii spre Sfântul Munte Athos, unde a ajuns în anul 1978. Apreciat şi iubit deopotrivă în Grecia şi România, Părintele Petroniu a fost duhovnic, bibliotecar şi stareţ al aşezământului românesc de la Sfântul Munte.
Părintele Petroniu Tănase se retrăsese, recent, de la conducerea schitului. În locul său a fost ales, pe 6 februarie, părintele ieromonah Atanasie Floroiu.

www.basilica.ro

Despre judecarea aproapelui

Preacuvioase Părinte Stareţ Petroniu, ce înseamnă a nu judeca pe celălalt?
Sfinţii Părinţi, Biserica în totalitatea ei, consideră mare păcat judecarea altuia. Uite, în Postul Mare, la slujbe se zice rugăciunea Sfântului Efrem Sirul şi se rosteşte în tot timpul Postului Mare, în afară de sâmbăta şi duminica. Se rosteşte de câte 8-9 ori şi se spune în Tipic ca preotul să o rostească cu mâinile ridicate şi cu metanii şi închinăciuni. Această rugăciune se încheie cu cuvintele: „Dăruieşte-mi, Doamne, să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Te-ai aştepta ca, atunci când te rogi cu aşa mare stăruinţă, să te păzească Dumnezeu de păcate, să fie pomenite păcatele cele mai grave: crimă, desfrânare, pe care noi le socotim a fi mai mari şi mai rele, dar Sfântul Efrem nu le pune acolo pe acestea, ci zice: „Dăruieşte-mi să văd păcatele mele şi să nu osândesc pe aproapele”. Osândirea aproapelui este mare păcat. Sfinţii Părinţi spun că se face o mare greşeală atunci când osândim păcatele, căci atunci tu te faci singur judecător al fratelui tău, iar aceasta după mintea ta. Nu avem calitatea aceasta şi nu avem nici un drept să facem aşa. Acest drept nu îl are decât Cel Care l-a făcut pe om, Dumnezeu. Doar El are dreptul să îl judece pe om, iar noi, judecând pe aproapele, împietăm asupra dreptului lui Dumnezeu, Care este Judecătorul cel drept. Fiecare om este făcut după chipul lui Dumnezeu, fiecare om este o entitate unică în viaţa omenirii, de la începutul până la sfârşitul lumii. Niciodată nu o să fie doi oameni aceiaşi. Oamenii nu pot face lucruri identice. (…)
Suntem datori cu cinstea şi cu respectul unii faţă de alţii. Omul este mărginit. Dumnezeu este Fiinţă nemărginită, iar puterea Sa creatoare este infinită. Dumnezeu creează în mod unic, nu repetă; fiecare fiinţă este o creatură nouă, oglindind în fiinţa ei ceva din strălucirea şi infinitatea dumnezeiască. De aceea Sfinţii Părinţi spuneau: „Ai văzut omul, ai văzut pe Dumnezeu!”. Tocmai de aceea în cinstirea sfintelor icoane nu cinstim lemnul şi culoarea, ci pe cel reprezentat. Tot aşa, întâlnind omul, care este chipul lui Dumnezeu, cinstea dată omului se ridică la Creatorul lui. De aceea suntem datori cu cinstea şi cu respectul unii faţă de alţii şi nu avem nici un drept să judecăm pe aproapele.

Dar atunci când eşti într-o poziţie de conducere şi ai subalterni care greşesc uneori, ce atitudine trebuie să ai?
Judecata înseamnă să îl condamni pe om, să îl osândeşti. Dacă atragi atenţia cu respect şi cuviinţă, părinteşte şi cu îndemn, asta nu înseamnă judecată, ci trebuinţă, necesitate şi firesc: să îl iubeşti pe om şi să-l lămureşti că a greşit.

Fragment dintr-un interviu realizat de Stelian Gomboş

„Dă voinţă şi iei putere”

"Otrava păcatului nu se poate tăia cu apă de flori, trebuie leacuri puternice; nu cu jumătăţi de măsură, ci cu luptă pe viaţă şi pe moarte. Părinţii Patericului spun "Dă voinţă şi ia putere" şi alta "Dă sânge şi ia duh". Eşti neputincios, dar Mântuitorul a venit tocmai pentru cei slabi şi bolnavi. "Voieşti să fii sănătos?", ne întreabă El. Trebuie să vrei din toată inima, dă voinţă şi iei putere. Iei putere şi rabzi necazurile, să te împotriveşti vrăjmaşului, să nu cazi în luptă, că fără osteneală nu este mântuire; trebuie să dai sânge ca să iei duh. Harul întăreşte puterile slăbănogite de păcat, vindecă rănile sufleteşti, dar ceea ce am stricat prin voia noastră, singuri trebuie să îndreptăm prin spovedanie curată, prin căinţă sinceră şi prin fapte bune, prin post şi rugăciune.
Dacă ne-a plăcut mincinoasa dulceaţă a păcatului, se cade să gustăm şi amărăciunea cea dulce a leacului. Aşa cum bolnavul rabdă operaţie, tăiere, leacuri amare, ştiind că acestea îi aduc mult dorita sănătate, aşa cum răbdăm ostenelile postului în nădejdea că degrabă se apropie Paştile cele luminoase şi vesele, tot aşa să răbdăm şi pătimirile cele curăţitoare de păcat şi mântuitoare, care ne învrednicesc de bucurie neîntreruptă şi de Paştile cel veşnic, de strălucirea, mângâierea şi odihna celor ce s-au ostenit în necazuri şi în toate felurile de chinuri".

Părintele Petroniu Tănase

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 50 - martie 2011

Părintele Cornel Codrea, încreştinătorul „oraşului fără biserici“

L-am găsit pe părintele Cornel la masă. Răsfoia o carte. Unul din multele volume pe care cu părintească dragoste le adăposteşte pe rafturile bibliotecii. Pentru părintele Cornel Codrea, viaţa înseamnă preoţie, iar preoţia viaţă.

Un om firesc şi cald
Este foarte greu să-l cunoşti pe părintele Cornel şi să nu rămâi marcat într-un fel. Pe mine m-a fascinat simţul artistic, rânduiala din gândire şi modul firesc şi cald în care ştie să se apropie de oameni. Ceva din frumuseţea iconică a sfântului se desprinde de pe chipul său luminos. Dacă ai nevoie de linişte şi mângâiere nu trebuie decât să-l priveşti sau să auzi din gura dânsului ”Măi, Dumnezeu să-ţi ajute”, spus cu atâta duh încât parcă mâna nevăzută a lui Dumnezeu îţi trece părinteşte pe cap înspre ceafă. În puţinele momente de confesiune, pentru că părintelui îi place mult să-i asculte pe cei care vin la dânsul cu durerile lor, am aflat câte ceva despre omul care a înfruntat regimul ateu ridicând două biserici de zid în ”Oraşul fără biserici” şi mii de biserici în sufletele celor care l-au cunoscut.
Pentru Părintele Cornel, Braşovul nu este numai aşezarea pitorească unde muntele îşi dă mâna cu oamenii la poalele Tâmpei, ci este şi locul unde acum 70 de ani a văzut pentru întâia oară lumina zilei ca rod al dragostei părinţilor săi, Nicolae şi Virginia Codrea. Pe tatăl părintelui, oamenii îl ştiu de ”Moş Codrea”. Apreciat pentru înţelepciunea sa, Moş Codrea dădea tuturor sfat bun atunci când era întrebat. Ultimii doi ani de viaţă i-a petrecut la Mănăstirea Brâncoveanu, ca frate de mănăstire, alături de călugărul Casian, nepotul dânsului.
Părintele Cornel a urmat Liceul Teoretic “Radu Negru” din Făgăraş între anii 1951-1954 şi Facultatea de Teologie “Andrei Şaguna” din Sibiu, între 1954-1958. La terminarea Facultăţii a pregătit ca teză de licenţă lucrarea cu titlul ”Virtuţile teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea”. Trecerea timpului a demonstrat că aceasta nu a rămas numai tema lucrării de licenţă, ci chiar tema vieţii sale: să-şi iubească familia şi enoriaşii ca pe Dumnezeu.
Din 1958 până în 1960 lucrează la Întreprinderea de Montaj Bucureşti, mai întâi în cadrul filialei acesteia din Victoria, apoi în Bucureşti. În 1960 se căsătoreşte cu Marta-Paula Naumescu şi se angajează ca şef al atelierului de obiecte bisericeşti al Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române din Bucureşti. În 1961 a fost hirotonit diacon la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, unde a slujit până în 1967, anul în care a fost hirotonit preot paroh pe seama Parohiei Ortodoxe Gheja, Protopopiatul Luduş, judeţul Mureş.

Biserica din casă
În anul 1971, pe data de 1 noiembrie, a fost numit paroh al Parohiei Ortodoxe Victoria, Protopopiatul Făgăraş. Odată cu venirea părintelui în parohie, viaţa oraşului a luat o turnură neaşteptată. Oraşul construit cu intenţia de a fi un oraş ateu, fără nici o biserică, a început să se închege ca parohie. Dumnezeu şi-a arătat, parcă, faţa peste poporul Său. Locuitorii nu mai erau nevoiţi să apeleze la parohiile vecine pentru serviciile religioase, pentru că de acum aveau preotul lor. Împreună cu credincioşii săi a făcut demersurile pentru construirea bisericii, lucru care s-a şi întâmplat după multe eforturi, în urma unei subtilităţi. Deşi prima intervenţie pentru construirea unei biserici în Oraşul Victoria datează din timpul păstoririi Părintelui Malanca (1970-1971), totuşi nu s-a rezolvat nimic până la intervenţia salvatoare a părintelui Cornel Codrea, care întocmeşte o altă documentaţie, cuprinzând un proiect de casă parohială, fără biserică. Aceasta a fost subtilitatea prin care a reuşit să primească aprobarea: a păcălit autorităţile vremii spunând că va construi o casă parohială, nu o biserică. Între 1977-1978 s-au obţinut aprobările necesare, iar din 1978 Părintele Codrea a început lucrările de construcţie. Între 1978-1979 s-a lucrat la fundaţie şi zidărie. Iniţial s-a construit o şură din lemn. În interiorul şurii s-a lucrat la transformarea acesteia în biserică prin zidirea pe interior a pereţilor, din exterior fiind vizibili doar pereţii vechii şuri.
Ziua de 1 octombrie 1989 a marcat împlinirea rugăciunilor Părintelui Cornel Codrea şi ale tuturor celor care s-au jertfit pentru ridicarea primei biserici din "Oraşul fără biserici": sfinţirea noului locaş de cult de către Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Antonie Plămădeală.

Jertfă pe Altarul Domnului
Îmi place să fac adesea comparaţia jertfei omului cu cea a unei lumânări. Pe măsură ce arde, lumânarea aduce lumină în jurul ei, dar în acelaşi timp se şi consumă. La fel s-a întâmplat şi cu sănătatea părintelui, peste care trecerea timpului şi ostenelile unei munci închinate preamăririi lui Dumnezeu şi slujirii oamenilor şi-a lăsat amprenta în mod vizibil. Şi totuşi, cu pasul greu, cu spatele drept, dar apăsat de istoria transformării ”Oraşului fără biserici” într-un oraş creştin, părintele se îndreaptă în zilele de slujbă spre locul care însemnă totul pentru el: biserica.
Datorită vredniciei cu care a lucrat în problemele bisericeşti, Părintele Cornel Codrea a fost ales Consilier Eparhial şi Membru în Adunarea Naţională Bisericească, având ocazia şi bucuria nespusă de a participa la alegerea ca Mitropolit al Ardealului a Înalt Prea Sfinţitului Părinte Laurenţiu Streza şi contribuind astfel la împlinirea dorinţelor credincioşilor noştri. Pentru activitatea deosebită a primit mai multe distincţii, dintre care amintim pe cele de iconom stavrofor şi cetăţean de onoare al oraşului Victoria.
Şi, cum râvna unui om ca părintele Cornel nu se poate opri decât atunci când neputinţa trupului dictează, părintele şi păstoriţii săi au dorit ca Parohia Victoria I să aibă încă un locaş de cult, cu arhitectură exterioară specifică, întrucât biserica ”Cuvioasa Parascheva” aduce mai mult a casă din exterior. De aceea, la cererea părintelui Codrea, în anul 1991, Prea Sfinţitul Serafim Făgărăşanul, în acea vreme Episcop vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, a sfinţit locul pentru construcţia unei biserici noi, cu hramul Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul, în parcul de pe strada Victoriei. În anul 1998 au început lucrările pentru construcţia noii biserici.
Dumnezeu l-a binecuvântat pe părintele Cornel cu 5 copii: Damiana, singura care locuieşte în preajma dânsului, în Oraşul Victoria; Gabriela, care s-a stabilit în Bucureşti; Constantin care locuieşte în Braşov; Cornel, monah la Mănăstirea Brâncoveanu şi Viorica, plecată în Italia, dar şi cu mulţi nepoţi care îl fac să uite necazurile.
Noi îi urăm părintelui multă sănătate şi îi mulţumim pentru bucuria pe care ne-o face prin prezenţa sa jovială, prin împreuna-slujire şi prin râsul său copios, care poate ţine de foame o zi întreagă.

Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 11 - decembrie 2007

Părintele Ioan Năftănăilă, jertfă vie pentru neam şi credinţă

În ziua Sfântului Mare Mucenic Dimitrie m-am îndreptat cu multă sfială către casa familiei părintelui Ioan Năftănăilă, din Breaza. Aici m-au întâmpinat, cu lacrimi în ochi, doi oameni cu suflete la fel de mari precum crestele munţilor ce străjuiesc viaţa noastră, a făgărăşenilor. Deşi în suferinţă, părintele, ajutat de doamna preoteasă Eugenia, a răspuns cu multă dragoste întrebărilor mele. Au deja în sânge dorinţa de a oferi şi celorlalţi putere şi credinţă din jertfa vieţii lor…



De la drept şi medicină, la teologie
Am aflat că părintele s-a născut la 4 mai 1925 în Breaza, din părinţii Maria şi Iacob Năftănăilă. Bunicul, Natanail, a fost cantor la biserica din sat. Citea mereu din Psaltire şi ţinea posturile cu sfinţenie. Acesta, împreună cu învăţătorul Şelaru, au fost persoanele care l-au motivat în copilărie să meargă pe calea Bisericii.
Întâlnirea cu părintele Arsenie Boca, stareţ pe atunci la mănăstirea de la Sâmbăta, a fost decisivă pentru a urma teologia. Până atunci tânărul Ioan Năftănăilă oscila între drept şi medicină.
După ce finalizează cursurile Liceului „Ioan Meşotă“ din Braşov studiază Teologia, fiind licenţiat al Institutului de Teologie din Sibiu în anul 1949. A fost admis la cursurile de doctorat în teologie, pe care le-a urmat timp de 3 ani la Bucureşti, până în momentul întemniţării sale.

Doamna preoteasă, „cea mai aleasă fiinţă”
Când l-am rugat pe părintele să-mi spună câteva cuvinte despre doamna preoteasă, mi-a zis cu lacrimi în ochi că e cea mai aleasă şi bună fiinţă pe care a cunoscut-o. S-au căsătorit în ziua de 27 februarie 1949. Doamna a absolvit Liceul „Doamna Stanca” din Făgăraş; fiind înzestrată cu o voce deosebită, a urmat cursurile Şcolii de cantori la Seminarul Teologic de la Cluj. A fost şi este şi acum, la bătrâneţe, un mare sprijin pentru părintele. A fost greu încercată în viaţă, mai ales în perioada întemniţării părintelui, când a trebuit să se descurce singură cu doi copii timp de 6 ani. Acum îi mângâie acestuia suferinţele bătrâneţii.

Preot în Breaza
Părintele Ioan a slujit vreme de 55 de ani parohia Breaza („toată viaţa – cu timp şi fără timp“, după cum ne-a relatat doamna preoteasă).
S-a făcut cunoscut între preoţii dar şi între credincioşii făgărăşeni ca un foarte bun predicator, argumentându-şi temeinic din punct de vedere teologic fiecare cuvânt de învăţătură. Dovadă stau cărţile sale, multe la număr, în stadiu de manuscris. Chiar dacă unele sunt definitivate iar altele doar în stadiu de proiect, titlurile sunt deja fixate pentru fiecare operă în parte. Aceasta ne dezvăluie încă o dată în plus pasiunea părintelui pentru teologia sistematică, pentru învăţătura credinţei noastre strămoşeşti. Iată câteva titluri: „ Predici la botez, cununie şi înmormântare”, „Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi - Predici la toate praznicele anului”, „Popasuri aniversare”, „Mântuitoare Patimi. Slăvită Înviere. Meditaţii”, „La slujba dreptei credinţe - Predici misionare”, „Cântarea bisericească în comun” , „Din învăţăturile Sfintei Scripturi - Text şi comentariu”.
Legat de locurile sale natale, român care şi-a oţelit conştiinţa în închisorile comuniste, nu avea cum să nu scrie despre istoria parohiei satului său, Breaza. Titlul monografiei este „Istoria vieţii bisericeşti din Parohia Breaza Făgăraşului”, iar prefaţa este alcătuită de poetul Ioan Alexandru.
Ca preot paroh a realizat pictura bisericii sfinţită la 1951 de Mitropolitul Nicolae Bălan. A renovat turnul bisericii precum şi acoperişul, a înfiinţat muzeul bisericesc.
După revoluţie, cu sprijinul familiei a ridicat mănăstirea de la Breaza, cu hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătoare care ne face să ne gândim şi la pătimirile părintelui Ioan în viaţa aceasta.

Temniţă grea
Pentru o pâine şi ceva bani înmânaţi lui Laurean Haşu, student la drept în Bucureşti şi luptător în munţii Făgăraşului, părintele Ioan a fost trimis la ani grei de temniţă, cu multă suferinţă atât pentru el cât şi pentru familia sa. Părintele avea atunci 32 de ani, iar soţia lui 24. A fost arestat în 30 septembrie 1957 şi s-a reîntors tot într-o zi de 30 septembrie, dar a anului 1963. Timp de 6 ani doamna preoteasă a rămas acasă cu grija celor doi copii: Eugen, de 7 ani şi Ioan, de doar 4 ani.
Aflat în închisoare părintele, a avut un vis: au venit trei ciori, s-au aşezat pe un gard, au plecat şi apoi au revenit. Părintele primise trei ani de temniţă. Datorită îndrăznelii doamnei preotese de a face recurs, el a mai primit trei ani. Acesta a fost explicaţia ulterioară a visului. În tot acest timp familia nu l-a văzut deloc. Îi era interzis accesul chiar şi la vorbitor.
Perioada temniţei a fost foarte grea pentru familie. Băieţii n-au fost făcuţi pionieri, erau umiliţi de cei din jur. Chiar dacă ofiţerii de securitate îi urmăreau îndeaproape, familia avea însă un ireproşabil comportament creştin românesc.
În închisoare fiind, părintele şi-a făcut o promisiune, făgăduind lui Dumnezeu că de va scăpa cu bine, va ridica o mănăstire, iar pe unul dintre băieţi îl va consacra preoţiei. Chiar dacă la un moment dat s-a îmbolnăvit de malarie, Dumnezeu în marea Sa milostivire a ascultat ruga părintelui şi l-a readus în sânul familiei sale iubite, iar mai târziu în parohia la care ţine foarte mult.
Când şi-a revăzut copiii atât de mari, lacrimile l-au năpădit şi pentru a nu fi demascat s-a prefăcut că se apleacă să-şi lege şiretele la încălţăminte .
Părintele a mai avut de trecut şi prin peregrinarea familiei sale în ţinuturile Blajului, unde a slujit ca preot timp de 6 ani, imediat după eliberarea sa. Numai după aceea a putut reveni în parohia sufletului său, Breaza.
Peste ani şi-a împlinit promisiunea: a ridicat mănăstirea de la Breaza şi fiul cel mic, Ioan, este preot în Viştea de Jos. Fiul cel mare s-a făcut şi el doctor, dar nu de suflet, ci de trup. Este un stomatolog cunoscut de toţi făgărăşenii şi nu numai.

Devotament şi responsabilitate
Ca preot pensionar a slujit cu devotament şi multă dăruire la schitul Breaza, de care se simte strâns legat. Şi acum, pe patul de suferinţă în care e ţintuit de 4 ani, poartă mereu grija acestui loc sfânt. A mai slujit la mănăstirea Berivoi, în parohiile din Hurez, Viştea şi Recea.
Vizita mea la aceşti oameni inimoşi se apropie de sfârşit. Le-am mulţumit, iar ei m-au rugat să-i mai caut. Îndepărtându-mă de casa familiei părintelui Ioan Năftănăilă mi-au rămas în minte următoarele cuvinte ale sfinţiei sale: -„Se face slujbă la mănăstire? Să se facă zilnic!” Iată cum responsabilitatea preoţească şi grija pentru ctitoria sa, schitul de la Breaza, se ridică deasupra suferinţei care îl ţine imobilizat la pat. Dumnezeu să vă întărească, Părinte Ioan!

Pr. Cătălin Teulea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 10 - noiembrie 2007

In memoriam: Părintele Silviu Goga

Părintele Silviu Goga, parohul din Calbor, a trecut de curând la cele veşnice, la vârsta de numai 59 de ani. Părintele s-a născut în 14 iulie 1948 în Rucăr, din părinţii Silviu şi Zenovia. A urmat şcoala generală la Rucăr şi Viştea de Jos, apoi şcoala profesională şi liceul seral în Oraşul Victoria. În 1966 se angajează la Com-binatul Chimic Victoria.
În 1974 este admis la Institutul teologic din Sibiu, al cărui absolvent devine în 1978. În 1977 se căsătoreşte cu Ana Borzescu, iar Dumnezeu le binecuvântează căsnicia cu doi copii, Silviu şi Veronica-Ana.
În 1979 este hirotonit preot pe seama parohiei Cincşor cu filia Rodbav, unde a slujit timp de 12 ani. Din 1991 până în 29 iulie 2007, când a trecut la Domnul, a fost parohul bisericii "Sf. Nicolae" din Calbor.
Dumnezeu să-l odihnească şi să-i mângâie familia!

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 7 - august 2007

Părintele Romul Zaharie a plecat la Domnul

Părintele Romul Zaharie a trecut la cele veşnice în data de 11 iunie, la doar câteva luni după pensionare. Cel care a slujit timp de 16 ani la Boholţ, satul său natal, apoi 26 ani ca protopop al Făgăraşului şi paroh al bisericii „Sf. Treime" a fost condus pe ultimul drum de câteva zeci de preoţi în frunte cu Înalt Prea Sfinţitul Laurenţiu Streza. Slujba înmormântării a avut loc la catedrala "Sf. Ioan Botezătorul".

Medalion de mulţumire

Să vorbeşti sau să scrii despre Părintele Protopop Romul Zaharie este o sarcină care te onorează şi provoacă în acelaşi timp. Onoarea vine de la un om venerabil şi onest care n-a dăruit ani vieţii ci viaţă anilor, trăind la intensitate majoră comuniunea pastorală şi sufletească cu credincioşii săi. Iar provocarea se leagă de ce ai putea să spui despre un asemenea om şi preot pe care îl cunoaşte toată lumea din Ţara Făgăraşului şi nu numai.
L-au cunoscut şi iubit mulţi oameni pentru că a trăit ca un om între oameni şi a ştiut întotdeauna să dezbrace haina oficială datorată funcţiei şi să coboare părinteşte şi familiar la nevoia celui pe care îl sfătuia. Echilibrat şi plin de tact, vorbindu-ţi, simţeai că-ţi vorbeşte un părinte binevoitor dar pe care nu-l puteai despărţi de statura funcţiei protopopeşti. De aici respectul admirativ şi încrederea de fiu faţă de Prea Cucernicia sa.
A cunoscut şi iubit mulţi oameni şi lucrul acesta se vedea din fiecare întâlnire cu ei, pe care o transforma într-o ocazie agreabilă şi folositoare de discuţie indiferent de loc şi timp. Pe stradă, în biserică, înainte sau după slujbă, la o masă cu colegii sau credincioşii, cuvântul dumnealui era aşteptat… Era aşteptat pentru că ştia să se potrivească în orice situaţie şi, mai ales, pentru că era un cuvânt mai mult vertical şi-n adâncime, scurt şi la obiect, corespunzător credincioşilor de azi, atât de solicitaţi...
Spirit critic şi fin, a ştiut întotdeauna să îmbine fericit ironia cu pedagogia. Echilibrul de care a dat dovadă toată viaţa nu-l părăsea nicio-dată şi, de aceea, nimeni nu rămânea nemulţumit şi nefolosit de pe urma cuvintelor sale. Avea un fler deosebit pentru cuvânt. Întotdeauna penetra, ştia să spună lucrurilor pe nume şi vorbea în egală măsură pentru minte şi inimă.
Mi-aduc aminte cu nostalgie de anii pe care i-am petrecut în biserica închinată Sfintei Treimi, pe care Prea Cucernicia sa a păstorit-o şi slujit-o atâta amar de vreme cu dăruire şi sacrificiu şi, mai ales, de cuvintele de învăţătură care, realmente, purtau vocaţia educaţiei duhovniceşti în sfera căreia eram cuprinşi toţi. Nu era predică în care să nu mă simt vizat într-un fel sau altul. Şi cred că nimeni nu putea rămâne în afara sferei de influenţă a cuvântului dumnealui. Vorbea pentru toţi şi pentru fiecare în parte. Era, dacă pot să mă exprim astfel, ca o livadă cu diferiţi pomi din care fiecare putea să-şi potolească foamea spirituală. Şi toate acestea veneau din dragostea şi buna intenţie pe care le dăruia cu atâta generozitate prin cuvintele sale şi nu numai.
Dragostea de om şi înţelegerea pe care a avut-o faţă de neputinţa omenească, onestitatea şi sinceritatea cuvântului şi vieţii sale, hărnicia şi pătrunderea cu care se apleca asupra problemelor, sunt lucruri inevitabile într-o schiţă de portret a părintelui Romul Zaharia. Şi, aş îndrăzni să cred, în "decalogul vieţii sale" au fost şi "porunci" ca acestea: Să iubeşti mai mult decât să pedepseşti, să taci vorbind şi să vorbeşti tăcând, să străluceşti smerit căutând la faţa lui Dumnezeu mai mult decât la faţa omului, să pui deasupra literei duhul, deasupra judecăţii dragostea, deasupra replicii răbdarea…
N-am înmormântat un om, ci am îngropat o comoară de viaţă, o experienţă de viaţă cu toate simţămintele şi trăirile ei, un preot şi un om, un român ardelean integru sintetizând sufletul ţării pe care a iubit-o şi păstorit-o cu atâta rafinament şi spirit de sacrificiu, Ţara Făgăraşului.

Pr. Ciprian Bîlbă, Toderiţa

„Mulţumesc, Părinte!“

Sunt momente în viaţă, în care cuvintele nu mai au nici o forţă pentru a exprima însemnătatea unui om, sau fericirea pe care a semănat-o acel om de-a lungul timpului asupra a zeci de mii de oameni… Sunt momente în viaţă în care nici un cuvânt nu mai poate înlocui golul lăsat de un om pe Pământ.
Am vrea să-i spunem azi părintelui „Bună ziua, Părinte", aşa cum toţi cei de aici o făceam zi de zi când îl întâlneam pe străzile oraşului, pe care le cutreiera singur, agale, zi de zi, spre biserică, şi dinspre biserică. Am avut senzaţia deseori că Părintele a venit pe lumea asta cu o misiune, că drumul acesta între casă şi Biserică este un fel de Golgota al său şi că nu vrea a face altceva, zi de zi, decât să-i slujească lui Dumnezeu şi să-i povăţuiască pe oameni să-i urmeze calea.
Am vrea să-i spunem azi Părintelui „Mulţumesc, Părinte", pentru învăţătura pe care ne-ai dat-o în viaţa aceasta… din faţa Altarului Sfânt, sau printr-o simplă vorbă înţeleaptă, spusă pe stradă. Am vrea să spunem astăzi, cum obişnuiesc făgărăşenii, „Sănătate, Părinte", ori „Doamne ajută". Cuvintele însă pălesc în faţa realităţii crude. Părintele nu mai este printre noi cu trupul. Am fi putut să i-o spunem de sute de ori, de mii de ori în această viaţă. Şi ne-ar fi răspuns mereu cu vorba-i blândă şi încărcată de modestie „Ziua bună, dragă. Să te ajute Dumnezeu!".
Am întâlnit o femeie din Boholţ care mi-a spus că , odată cu Părintele Zaharie, a murit cu adevărat şi copilăria sa. Copilăria din amintirile fiecăruia dintre noi. Copilăria celor din Boholţ, copilăria celor din Făgăraş, copilăria sutelor de fiinţe ale acestui tărâm al Făgăraşului, cufundate în cristelniţa de botez de mâinile Părintelui Zaharie. Copilăria tinerilor pe capul cărora părintele a aşezat coroana cununiei, pentru a le uni destinele, pentru a întemeia familii.
Astăzi ne vedem obligaţi să îl conducem pe Părintele Zaharie pe ultimul drum din Făgăraş. Pe acolo pe unde cutreiera dânsul, zi de zi, singur. Astăzi nu va mai fi singur, ci cu noi toţi. Într-un anume fel, parcă, tot Părintele e cel care ne spune pe unde să îl conducem. Pentru că se îndreaptă… TOT SPRE BISERICĂ, pentru somnul său de veci. Acolo, la Biserica „Sfânta Treime“, de pe strada Codru Drăguşanu, cu numele căreia s-a contopit şi numele Părintelui Protopop Zaharie. Dacă nu cerem prea mult, i-am spune Părintelui ca, pe drumurile Cerului pe care le va cutreiera de acum înainte, să se roage şi pentru iubiţii credincioşi ai Făgăraşului, aşa cum îi numea chiar dânsul în vorbele rostite duminica.

Constantin Sorin Mănduc, viceprimarul municipiului Făgăraş

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 6 - iulie 2007