Taina Cununiei

Viaţa de familie în Ortodoxie începe o dată cu primirea Tainei Sfintei Cununii de către mirii asistaţi de naşii lor, care sunt martori ai evenimentului şi dobândesc calitatea de părinţi spirituali ai tinerilor cununaţi. Din păcate ne confruntăm tot mai des cu o raportare indiferentă a participanţilor la eveniment faţă de această taină, datorită necunoaşterii semnificaţiei actelor liturgice şi a prezenţei lor formale în biserică, fără a fi angajaţi efectiv în rugăciune.

Taina Cununiei este taina unirii dintre un bărbat şi o femeie, care consimt în mod liber să trăiască împreună. Scopul acestei taine este într-ajutorarea reciprocă a soţilor, creşterea duhovnicească şi desăvârşirea lor prin practicarea virtuţilor şi naşterea de prunci. Pentru ca acest scop să poată fi realizat, cei doi au nevoie de binecuvântarea şi harul lui Dumnezeu, pe care le primesc prin Taina Cununiei.
Înainte de a veni în faţa Sfântului Altar în calitate de mire şi mireasă, pentru ca unirea duhovnicească dintre soţi să fie făcută în curăţie, ei se întâlnesc cu Hristos în Spovedanie, unde îşi mărturisesc păcatele şi primesc iertarea prin mijlocirea preotului duhovnic.
Familia a fost întemeiată de Dumnezeu în Rai, atunci când El a socotit că „nu este bine să fie bărbatul singur” şi i-a făcut „ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18), creând femeia. Prin participarea Sa la nunta din Cana Galileii şi prin prefacerea vinului în apă, la rugămintea mamei Sale, Mântuitorul Hristos ridică la rang de taină căsătoria.

Precedată de slujba logodnei
Slujba Logodnei, care are ca act liturgic specific rânduiala punerii inelelor (verighetelor) celor doi miri, este o slujbă relativ scurtă, formată din rugăciuni de binecuvântare. Astfel este consfinţit legământul mirilor că vor urma să încheie o căsătorie. Dacă în vechime logodna avea loc cu câtva timp înainte de Cununie, în prezent ele se oficiază împreună. Prin aceasta se înlătură o serie de probleme care pot să apară din cauza înţelegerii greşite a „drepturilor” pe care le-ar putea da logodna. Astfel, mulţi tineri cred că logodna le permite să trăiască împreună, ceea ce este fals, pentru că numai rânduiala Cununiei binecuvântează unirea celor doi ca soţ şi soţie, cu drepturi şi responsabilităţi specifice.

Mirilor li se pun pe capete cununi, asemeni împăraţilor
Cununia reprezintă împlinirea făgăduinţei făcute la logodnă, prin binecuvântarea lui Dumnezeu. Dorinţa tinerilor de a se căsători este întărită prin invocarea unirii lor depline de către Însuşi Dumnezeu: „Însuţi şi acum Stăpâne trimite mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul tău … (numele) cu roaba Ta … (numele)”.
Punerea cununiilor este actul liturgic specific acestei Taine, moment în care preotul rosteşte cuvintele: „Se cunună robul lui Dumnezeu … (numele) cu roaba lui Dumnezeu … (numele), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”. Apoi preotul îi binecuvântează de trei ori pe miri, cântând: „Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii”. De aici vedem că celor doi tineri li s-a acordat „mărire şi cinste”, fiind încoronaţi asemenea unor împăraţi. Prin încoronare, se arată că cei doi au ieşit de sub grija părinţilor şi au primit răspunderea pentru propria lor viaţă. Mirii, deşi sunt două persoane distincte, prin Cununie sunt uniţi ca un singur trup. De acum înainte viaţa lor împreună capătă o dimensiune dumnezeiască, prin aceea că familia întemeiată de ei este o „mică biserică”, constituită după structura Sfintei Treimi, elementele fiind, însă, membrii familiei: soţ – soţie – copii.

Hristos este săvârşitorul principal al Cununiei
Săvârşitorul văzut al Cununiei este preotul. Însă, în mod nevăzut, Însuşi Hristos este Cel care pecetluieşte legătura dintre cei doi tineri şi îi copleşeşte cu binecuvântarea Sa, pentru ca ei să aibă prunci buni şi sănătoşi, belşug de hrană, pentru a da şi celor lipsiţi, dar şi să aibă puterea de a lucra cele bune şi sfinte, pentru ca „să strălucească ca luminătorii pe cer”. Preotul este instrumentul văzut prin care lucrează Dumnezeu. Acest lucru se poate vedea atât din faptul că toate rugăciunile sunt adresate persoanelor Sfintei Treimi, cât şi din formula liturgică specifică a Cununiei: „Se cunună robul lui Dumnezeu … (numele) cu…”. Observăm că preotul nu spune „Eu te cunun pe tine, robul lui Dumnezeu…”, ci foloseşte expresia „Se cunună…”, tocmai pentru a evidenţia că nu preotul este principalul săvârşitor al Tainei, ci Hristos, în mod nevăzut, prin mâna preotului.

Atitudini nefireşti la cununie
Lipsa de catehizare (de informare), slăbirea credinţei, indiferenţa faţă de cele sfinte, sunt motive pentru care de multe ori cununia se transformă într-o piesă de teatru comic, în care mireasa striveşte piciorul mirelui cu convingerea că aşa găina va cânta mai tare decât cocoşul, naşul dă peste cap mirelui când acesta muşcă din pâine (sau pişcot), nuntaşii chicotesc speculând emoţiile, oboseala sau stângăcia mirilor. Aceste atitudini nu numai că sunt nefireşti pentru un creştin, dar lezează însăşi slujba, care este un act cât se poate de serios, incompatibil cu nesimţirea.
O participare responsabilă din partea tuturor se impune, întrucât mirii au nevoie de rugăciunea celor prezenţi, pentru a păşi cu dreptul în viaţa de familie.

Pâinea şi vinul ne aduc aminte de Împărtăşanie
Unul din momentele care ne aduc aminte că în Biserica veche Cununia era legată de Liturghie, este cel în care mirii gustă din pâine şi vin. În vechime mirii participau la Sfânta Liturghie, unde se împărtăşeau. O revenire la acest obicei sănătos este imperios necesară, deoarece aceeaşi Persoană care îi binecuvântează ca familie, le dă şi resursele de a purta greutăţile vieţii prin primirea Împărtăşaniei. Nici un preot nu s-a putea supăra dacă mirii i-ar cere să îi cunune duminica, iar ei să participe la Sfânta Liturghie şi să se împărtăşească.

Bucuria este subliniată printr-un dans ritual
Spre finalul slujbei, preotul împreună cu mirii şi cu naşii înconjoară masa, într-un dans liturgic ce exprimă bucuria evenimentului. Dintre cele trei tropare care se cântă acum, primul ne aminteşte de bucuria pe care a avut-o lumea la naşterea Mântuitorului, iar celelalte două invocă rugăciunile sfinţilor pentru care viaţa a însemnat dăruire lui Hristos, dar şi jertfă. De aici înţelegem că viaţa de familie este şi izvor de bucurii, dar presupune şi jertfă. Urmează momentul de final în care preotul, împreună cu naşul, respectiv cu naşa, ia cununiile de pe capetele mirilor. Preotul le aminteşte că au săvârşit „jurământ înaintea sfântului altar că vor păzi legătura dragostei şi a unirii până la mormânt, curată, neîntreruptă, dreaptă şi cinstită, şi că nu se vor abate de la datoriile lor nici unul, nici altul, urmând ce este plăcut lui Dumnezeu şi oamenilor.”

Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 57 – octombrie 2011

Slujbele Bisericii. Să trăim, să înţelegem: Litia

Cultul Bisericii noastre este deosebit de frumos şi bogat, fiind adaptat pentru toate situaţiile şi stările vieţii noastre. Prin slujba Litiei noi îi aducem slavă lui Dumnezeu, dar ne arătăm şi umilinţa, părerea de rău pentru păcatele săvârşite, şi cerem milostivirea lui Dumnezeu pentru noi, pentru toţi cei aflaţi în nevoi şi pentru roadele pământului, care ne asigură existenţa.

Litia nu este o slujbă de sine stătătoare, deci nu se săvârşeşte niciodată singură. Ea este încadrată astăzi cel mai adesea în slujba de seară, Vecernia. Această slujbă, săvârşită la început doar în mănăstiri, în cadrul privegherilor lungi de noapte, s-a răspândit în timp şi în bisericile de parohie, săvârşindu-se în mod deosebit în cadrul Vecerniei de dinaintea sărbătoririi unor sfinţi mari sau praznice împărăteşti.
Atunci când se face Litie, în mijlocul bisericii se aşează o masă pe care se pun artose (pâine adusă de credincioşi spre binecuvântare), vin, untdelemn şi grâu. Slujba este formată din două părţi:
a. o serie de rugăciuni de implorare şi pocăinţă, în care se invocă mila lui Dumnezeu şi ajutorul sfinţilor;
b. binecuvântarea prinoaselor.


„Împacă viaţa noastră, Doamne”

Litaniile (de unde vine şi numele de „litie”) erau, în primele veacuri creştine, rugăciuni lungi de implorare şi pocăinţă, făcute sub formă de procesiune, afară din biserică, mai ales în cazuri de mari nenorociri sau calamităţi. Aceste vechi rugăciuni au rămas în cadrul cultului încadrate în prima parte a Litiei de azi.
După ecfonisul „Fie stăpânirea Împărăţiei Tale binecuvântată...”, preotul iese din altar şi rosteşte rugăciunile. Locul din biserică în care se săvârşeşte această parte a litiei este, în mod tradiţional, pronaosul (locul unde odinioară stăteau penitenţii), iar momentul aminteşte alungarea primilor oameni din rai şi pocăinţa noastră, însoţită de rugăciunile de invocare a milostivirii lui Dumnezeu. Săvârşirea acestei părţi în partea din spate a bisericii se mai păstrează azi doar în mănăstiri, în bisericile de parohie preoţii rămânând în naos.
Rugăciunile litiei sunt deosebit de frumoase. Seria de ectenii (cereri) începe cu cuvintele: „Mântuieşte, Dumnezeule, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta, cercetează lumea Ta cu milă şi cu îndurări, înalţă fruntea dreptmăritorilor creştini şi trimite peste noi milele Tale cele bogate”. Preotul cere apoi mijlocirea Maicii Domnului şi a sfinţilor. Urmează apoi alte rugăciuni scurte, în care ne rugăm pentru tot poporul român, pentru cei necăjiţi, pentru „pacea şi bună aşezarea întregii lumi”, pentru cei bolnavi şi pentru ca Dumnezeu să ne ierte păcatele şi să ne izbăvească de nenorocirile pe care le atrag acestea asupra noastră. La ultima cerere din seria rugăciunilor se pomenesc pomelnicele cu numele celor pentru care s-au adus prinoase.
Apoi urmează rugăciunea: „Stăpâne, Mult milostive Doamne Iisuse Hristoase...”, în care cerem încă o dată în ajutor rugăciunile Maicii Domnului şi ale sfinţilor, spunând în încheiere: „bineprimită fă rugăciunea noastră, dăruieşte iertare greşelilor noastre, acoperă-ne pe noi cu acoperământul aripilor Tale; depărtează de la noi pe tot vrăjmaşul şi potrivnicul, împacă viaţa noastră, Doamne; miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta şi mântuieşte sufletele noastre”.


Spre înmulţirea roadelor pământului

Partea a doua a Litiei continuă după rugăciunea Tatăl nostru din cadrul Vecerniei, când preotul cădeşte masa pe care sunt aşezate pâinea, vinul, untedelmnul şi grâul, înconjurând-o de trei ori, în timp ce la strană se cântă troparele rânduite. Urmează rugăciunea de binecuvântare a prinoaselor, aduse lui Dumnezeu ca mulţumire şi ofradă din rodul muncii şi al pământului, în amintirea minunii săvârşite de Mântuitorul prin înmulţirea celor cinci pâini şi doi peşti. Preotul cere lui Dumnezeu să înmulţească aceste prinoase în: „sfânt locaşul acesta, în oraşul (satul) acesta, în ţara aceasta şi în toată lumea Sa”.
Ce se face cu pâinea, vinul, untdelemenul şi grâul binecuvântate? Pâinea este stropită cu vinul şi este împărţită la credincioşi, uleiul este folosit de către preot la miruit, este pus la candelă sau e folosit în mâncare, iar grâul fie la semănat, fie se amestecă cu alt grâu şi se foloseşte cu mulţumire. Pâinea de la Litie aduce binecuvântare celui care o ia cu credinţă, după cum se spune în învăţătura de la sfârşitul rânduielii, aflată în Liturghier.
Această a doua parte a Litiei este de origine mănăstirească, fiind săvârşită în cadrul Privegherilor. Pentru că slujba începe de cu seară şi ţine până noaptea târziu sau chiar dimineaţa, s-a făcut obiceiul ca la Vecernie să se binecuvinteze câteva pâini care apoi erau împărţite celor care luau parte la slujbă, pentru a prinde putere în osteneala privegherii şi pentru a putea ajuna până a doua zi, la vremea Împărtăşirii. În timp, însă, rânduiala a fost preluată şi de bisericile parohiale, săvârşindu-se doar împreună cu Vecernia, în locul Privegherii. Astfel, prin frumuseţea şi profunzimea rugăciunilor din prima parte şi prin ofranda pe care credincioşii o duc din roadele pământului, pentru ca Dumnezeu să înmulţească cele necesare existenţei noastre, se pot bucura de binecuvântarea Litiei şi cei care nu pot ajunge la privegherile de la mănăstiri.

Pr. Gheorghe Dan

„Încă ne rugăm pentru tot sufletul creştinesc cel necăjit şi întristat, care are trebuinţă de mila şi ajutorul lui Dumnezeu; pentru apărarea ţării acesteia şi a celor care vieţuiesc într-însa; pentru pacea şi bună aşezarea întregii lumi; pentru cei trimişi şi pentru cei care sunt în călătorie; pentru mântuirea şi ajutorul celor care, cu osârdie şi frică de Dumnezeu, se ostenesc şi slujesc, părinţi şi fraţi ai noştri; pentru tămăduirea celor care zac în boli...”

Din ecteniile Litiei

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 54 - iulie 2011

Dragostea faţă de Dumnezeu şi manifestarea ei

După cum am mai spus, viaţa creştină se întemeiază pe credinţă, se trăieşte în nădejde şi se manifestă în iubire. În demersul nostru catehetic am vorbit până acum despre credinţă şi nădejde, cu aspectele lor. Iată-ne ajunşi acum la cea de-a treia (şi cea mai mare) virtute teologică: dragostea.

Pentru a dobândi mântuirea şi viaţa veşnică, creştinul, pe lângă credinţă şi nădejde, are nevoie şi de dragoste. Prin credinţă primim adevărurile mântuitoare descoperite de Dumnezeu şi propovăduite de Biserică, prin nădejde aşteptăm făgăduinţele mântuitoare ale lui Dumnezeu iar prin dragoste intrăm în comuniune deplină cu El.

Dumnezeu este iubire
Sfântul Evanghelist Ioan, care a vorbit în cuvintele cele mai frumoase despre iubirea dumnezeiască, fapt pentru care este supranumit Apostolul iubirii, spune că Dumnezeu este iubire (I In.4,16), iar un părinte al Bisericii noastre spunea despre creştinism că este revelaţia iubirii, darul iubirii şi porunca iubirii. Creştinul este acela care L-a descoperit şi Îl cunoaşte pe Dumnezeu ca fiind un Tată iubitor, cel care primeşte toate aspectele vieţii sale cu recunoştinţă ca pe un dar al iubirii dumnezeieşti şi pentru aceasta toată viaţa lui o trăieşte ca răspuns la această iubire dumnezeiască, ca un fiu iubitor. Cel ce iubeşte cunoaşte pe Dumnezeu, iar cel ce răspunde iubirii lui Dumnezeu ţine poruncile Lui. Însuşi Domnul Iisus Hristos a zis: „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele” (In.14,15). Respectarea poruncilor lui Dumnezeu este părtăşie de viaţă dumnezeiască. Cu cât Îl cunoaşte omul mai mult pe Dumnezeu, cu atât mai mult Îl iubeşte. Dumnezeu se uneşte cu omul şi omul cu Dumnezeu prin iubire.

Iubim cât împlinim şi împlinim cât iubim
Măsura dragostei noastre faţă de Dumnezeu este dată nu de afirmaţiile noastre verbale sau mentale, de ceea ce spunem sau gândim în legătură cu cât de mult îl iubim pe Dumnezeu, ci de împlinirea poruncilor Lui. Iubirea de Dumnezeu se manifestă prin ţinerea poruncilor Lui. Cuvântul poruncă pentru omul modern poate părea constrângător şi chiar respingător, însă poruncile ne descoperă frumuseţea vieţii şi existenţa lui Dumnezeu, reprezintă proiecţia vieţii dumnezeieşti pe pământ. Creştinul prin Botez dobândeşte libertatea faţă de stăpânirea răului şi de aceea nu este dator doar să cunoască poruncile lui Dumnezeu, ci şi să le aplice în practică. Cunoaşterea teoretică a poruncilor, fără credinţa în Dumnezeu şi fără practicarea lor, nu îl mântuieşte pe om.

Împlinirea poruncilor aduce adevărata libertate
Este foarte bine să înţelegem că poruncile lui Dumnezeu sunt porunci ale libertăţii. Ţinerea lor nu e impusă cu forţa, ci rămâne la libera alegere a omului. Prin ţinerea lor omul este adus la libertate. Libertatea de care omul are nevoie pentru ţinerea poruncilor lui Dumnezeu nu este numai libertatea de alegere ci şi libertatea faţă de păcat. Realitatea acestui fapt este arătată de cuvintele Domnului Iisus Hristos: „Adevărat, adevărat vă spun: Oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului” (In.8,34). Dacă păcătuim suntem robi ai păcatului, dacă împlinim poruncile suntem liberi pentru Dumnezeu. Împlinim poruncile pe măsură ce ne străduim să ne eliberăm din tirania păcatelor şi tocmai această împlinire a poruncilor aduce pentru noi o tot mai mare libertate. Omul este rob al păcatului şi nu are tăria de a ţine poruncile lui Dumnezeu. Numai cel credincios le poate ţine. Opinia conform căreia poruncile lui Dumnezeu nu pot fi ţinute este nefondată. Dumnezeu nu cere lucruri imposibile, dar nici omul nu poate ţine poruncile dumnezeieşti doar prin puterile sale. Însă prin credinţa în Hristos şi prin harul Sfântului Duh omul îşi biruieşte neputinţele, se depăşeşte pe sine însuşi.

Prin porunci suntem părtaşi la viaţa veşnică
Poruncile lui Dumnezeu nu sunt simple norme morale, ci lucrări dumnezeieşti. În fiecare poruncă este ascuns Dumnezeu însuşi. De aceea şi ţinerea poruncilor este întâlnire şi comuniune cu Dumnezeu. Cea mai mare dintre porunci este porunca iubirii, adică Dumnezeu ne cere să iubim aşa cum iubeşte El şi prin aceasta să devenim asemenea Lui. Credinciosul desăvârşit ţine poruncile spre slava lui Dumnezeu. În felul acesta îşi exprimă recunoştinţa faţă de El. Poruncile lui Dumnezeu cultivă virtuţile şi îl îndreaptă pe om spre sfinţenie. Sunt lucrări ale lui Dumnezeu care vin să se unească cu lucrările omului şi să îl sprijine în viaţa duhovnicească. Prin ţinerea poruncilor, creştinul biruieşte frica morţii.
Ţinerea poruncilor are un caracter pozitiv şi constructiv. Nu urmăreşte negarea sau desconsiderarea vieţii cotidiene ci, dimpotrivă, afirmarea şi valorificarea ei reală. Toate câte Dumnezeu le porunceşte omului sunt împlinire a vieţii autentice. Creştinul este chemat să trăiască în lume ca biruitor al păcatului, care îl limitează pe om şi îl ţine prizonier al lumii. Eliberarea de lume nu înseamnă părăsirea ei, ci regăsirea relaţiilor corecte cu ea. Prin ţinerea corectă a poruncilor lui Dumnezeu se soluţionează automat nenumărate probleme.

Creştin de toată vremea
Prin urmare, toţi suntem chemaţi să împlinim poruncile lui Dumnezeu. Adevăratul creştinism nu este o afacere de duminică, ci o strădanie de toată vremea. Nu putem fi credincioşi doar în biserică. Suntem chemaţi ca toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm şi pentru aceasta suntem chemaţi să cunoaştem şi să împlinim poruncile lui Dumnezeu, care s-au concretizat în Vechiul Testament în cele 10 porunci, iar în Noul Testament ne-au fost prezentate la un nivel superior de înţelegere: Fericirile.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Țara Făgărașului nr. 52 - mai 2011

Deniile. Privegheri aducătoare de lumină

În cursul anului bisericesc întâlnim rânduieli deosebite, prin care ne îmbogăţim cu darurile Duhului Sfânt care se pogoară peste noi atunci când participăm cu atenţie şi iubire la slujbele Bisericii. Dacă în numărul trecut am vorbit despre Utrenie, iată că de această dată vom vedea ce sunt Deniile, când se fac şi care este folosul pe care îl dobândim.



Deniile sunt câteva dintre utreniile unor zile din cursul anului bisericesc, oficiate de regulă seara. Numele de „denie” vine de la slavonescul „vdenie”, care înseamnă slujbă nocturnă. Întâlnim denii în săptămâna a cincea din Postul Mare (miercurea şi vinerea) şi în Săptămâna Patimilor.

Săptămâna a 5-a din Post
Denia din miercurea săptămânii a cincea este practic slujba de joi dimineaţa, la care se citeşte tot Canonul Sfântului Andrei Criteanul, canon care s-a citit şi în prima săptămână a Postului, dar împărţit atunci în patru părţi, rânduite de luni până joi. Vinerea din aceeaşi săptămână este rânduit a se citi Acatistul Bunei Vestiri, întâlnind în cadrul slujbei şi aspecte din praznicul din 25 martie.

Săptămâna Patimilor
Deniile se oficiază şi în Săptămâna Patimilor, începând cu Duminica Floriilor şi terminând în Vinerea Mare. Ele sunt bogate în sensuri duhovniceşti şi ne cheamă la o implicare personală, prin trăirea evenimentelor acestei Săptămâni. Auzim citindu-se la strană sau de către preot întâmplări ce s-au petrecut în istorie pentru mântuirea sufletelor noastre, atât în perioada Vechiului Testament, cât şi în cea a Noului Testament. Toate acestea scot în evidenţă recunoaşterea păcatelor săvârşite şi pocăinţa, care ar trebui să fie prezente în sufletul nostru ca un impuls pentru îndreptare.
În cadrul Deniilor din Săptămâna Mare întâlnim troparul Miezonopticii „Iată, Mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind…”, precum şi cântarea: „Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa…”, care exprimă dorinţa de pocăinţă şi iertare, priveghere şi aşteptarea bucuriei Învierii şi a întâlnirii cu Hristos.

Pas cu pas împreună cu Domnul, spre Înviere
În fiecare zi din Săptămâna Patimilor, Biserica ne pune în faţa ochilor inimii subiecte de meditaţie, în funcţie de ce s-a întâmplat în aceste zile. Despre ele auzim seara, la Denii.

Luni (la Denia de duminică seara) auzim despre Iosif, fiul lui Iacov, vândut de fraţii săi. Prin istoria vieţii lui, Iosif este un preînchipuitor al lui Hristos, vândut şi răstignit de conaţionalii săi. Tot luni medităm şi la smochinul neroditor, blestemat de Hristos să se usuce pentru că nu avea rod.

Marţi se face pomenirea celor 10 fecioare şi a pildei talanţilor. Ne reamintim astfel datoria grijii permanente pentru suflet, pentru că nu ştim când vom muri. Candela cu ulei reprezintă evlavia însoţită de grija de aproapele, iar candela fără ulei reprezintă realizarea de sine în totală nepăsare de ceilalţi. Pilda talanţilor ne arată cât de importantă este înmulţirea darurilor noastre prin faptele cele bune puse în slujba bucuriei aproapelui nostru.

Miercurea ne pune în faţă două exemple contradictorii: Iuda şi femeia cea păcătoasă. Pentru 30 de arginţi Iuda Îl vinde pe Hristos. Zi de adâncă întristare pentru fapta cea necugetată a celui care, deşi a văzut minunile şi dragostea cea fără margini a lui Hristos, a rămas de piatră. Zi de adâncă întristare pentru fiecare suflet care Îl trădează pe Hristos, devenind prizonierul păcatului. Este însă şi o zi de nădejde pentru tot sufletul care se pocăieşte. Cu lacrimile pocăinţei, cu mirul dragostei de Dumnezeu, cu sărutarea nădejdii, femeia cea păcătoasă se aşează la picioarele Mântuitorului. Datoria ei e mare, greşelile ei sunt multe, însă pocăinţa ei e mai mare decât păcatele ei, iubirea ei pentru Dumnezeu copleşeşte ruşinea, credinţa ei îi aduce mângâierea iertării.

În Joia Mare avem Denia celor 12 Evanghelii, prin care retrăim împreună cu Domnul Hristos arestarea, judecarea, condamnarea, batjocorirea şi răstignirea Lui, moartea pe Cruce pentru mântuirea noastră; tot în această zi se face scoaterea solemnă a Sfintei Cruci în mijlocul bisericii de către preot, închipuind purtarea Crucii de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos. Ne aducem aminte în această zi de patru evenimente deosebite din viaţa Mântuitorului:
- spălarea picioarelor ucenicilor, ca pildă de smerenie;
- Cina cea de Taină, la care Mântuitorul a instituit Sf. Euharistie;
- rugăciunea din grădina Ghetsimani, înainte de Patimi, în care accentul cade pe iubire – ca fundament al creştinismului, pe unitatea celor care cred în numele lui Hristos;
- şi vinderea Domnului, care marchează începutul Patimilor.

Vinerea Mare este cea mai dureroasă zi din istoria creştinismului, ziua Patimilor. Hristos este judecat şi condamnat pe nedrept la moarte. Spre Golgota, purtând crucea singur, batjocorit, părăsit de toţi, Dumnezeu ne arată în ce stare de răutate ne aflăm. Pironit pe cruce, Hristos aşteaptă şi astăzi, cu braţele larg deschise de Iubire, pe tot omul care poate spune, cu smerenie şi pocăinţă, ca tâlharul: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta”. Întreaga natură participă la Patimile Domnului: cerul se întunecă, soarele îşi ascunde faţa, ca şi cum nu poate suferi să-L vadă pe Dumnezeu răstignit, iar pământul se cutremură din temelii. Maica Domnului priveşte cu durere către Fiul ei, răpus de răutatea şi păcatele oamenilor, care nu încetează să Îl ocărască până în ultima clipă. Dar smerenia şi iubirea Lui sunt fără sfârşit: "Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac."
În această zi nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie, căci este ziua slujbei de înmormântare a Domnului Iisus. Credincioşii pătrunşi de dragostea pentru Hristos şi de suferinţa Lui ţin post negru. Spre seară se strâng în jurul epitafului aşezat pe masă în mijlocul bisericii, închipuind mormântul Domnului, şi dau glas tânguirii îngropării, cântând Prohodul. Denia din Vinerea Mare este de fapt slujba înmormântării Domnului nostru Iisus Hristos.

Sâmbătă este o zi de linişte: „Să tacă tot trupul omenesc şi nimic pământesc întru sine să nu gândească…“, ne spune Heruvicul acestei zile. După ce au participat la Punerea Domnului în mormânt, creştinii care participă pas cu pas la Jertfa Domnului, plini de mirarea Iubirii până la moarte a lui Dumnezeu pentru om, aşteaptă noaptea. Noaptea Învierii, în care vom vedea mormântul gol, în care vom primi de la Hristos cel Înviat puterea de a ne înnoi viaţa, de a ne umple de bunătate şi iubire
Prin participarea la Denii noi Îl însoţim pe Mântuitorul Hristos de-a lungul drumului Său spre Răstignire. Prezenţa noastră este o mică jertfă comparativ cu a Lui, fiind o minimă dovadă de iubire, mulţumire şi recunoştinţă. Aceste rânduieli speciale şi pline de binecuvântare ne pregătesc sufletul pentru marea noapte a Învierii Domnului, în care ne simţim mai aproape unii de alţii prin prezenţa lui Hristos Înviat în mijlocul nostru.

Pr. Gheorghe Dan

„Deniile sunt slujbe de dimineaţă (utrenie) care se săvârşesc în seara zilei precedente ca o formă de priveghere prelungită a zilei, ca umplere a serii cu lumina duhovnicească a rugăciunii şi a cântării. Cu alte cuvinte, denia face ca seara să fie ziuă şi lumină de priveghere.” „Ele conţin multă lumină şi multă hrană duhovnicească pentru urcuşul interior al sufletului spre marea şi sfânta sărbătoare a Învierii Domnului.” „Deniile din Săptămâna Sfintelor Patimi sunt un urcuş abrupt şi intens spre Înviere; ele sunt ca o culme pentru cei care au postit şi s-au pocăit de păcatele lor, sau ca un tren de ultimă oră, ca o chemare stăruitoare pentru cei întârziaţi în hotărârea lor de a se întoarce spre Hristos înainte de marea sărbătoare a Învierii.”

Fragmente din prefaţa alcătuită de PF Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
la volumul „Deniile din Postul Mare”

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 51 - aprilie 2011

Slujbele Bisericii. Să trăim. Să înţelegem: Utrenia

Dacă în cadrul Vecerniei pe de o parte ne pregătim pentru venirea lui Hristos, iar pe de alta mulţumim lui Dumnezeu pentru ziua ce a trecut, cerând ocrotire pentru noaptea care urmează, Utrenia ne ajută să îndreptăm către Dumnezeu gândurile noastre de la începutul zilei, mulţumindu-I pentru odihnă şi cerându-I ajutorul pentru ziua care începe; în acelaşi timp, participând la Utrenie retrăim începuturile creştinismului şi apariţia luminii, a revelaţiei dumnezeieşti, pregătindu-ne pentru întâlnirea directă cu Dumnezeu în Sfânta Liturghie.

În aşteptarea lui Dumnezeu
Utrenia are un caracter nocturn, pentru că în vechime ea se săvârşea în a doua parte a nopţii. Astăzi această practică se mai păstrează în unele mănăstiri. În bisericile de parohie, doar Utrenia Paştilor (în unele locuri şi a Crăciunului sau Bobotezei) se mai săvârşeşte noaptea. În rest, Utrenia se săvârşeşte după răsăritul soarelui, înainte de Sfânta Liturghie.
Rânduiala slujbei diferă în funcţie de ziua săvârşirii ei. În explicarea ei vom urmări rânduiala Utreniei de duminica, care reprezintă şi etalonul pentru tipicul celei din zi de sărbătoare sau din timpul săptămânii.
Partea de introducere a Utreniei - PROLOGUL - cuprinde psalmii 19 şi 20, troparele împărăteşti (timp în care preotul cădeşte biserica şi pe credincioşi) şi o ectenie întreită la care sunt pomeniţi episcopul locului şi conducătorii ţării. Acest început se bazează pe cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia şi buna-cuviinţă”.
Urmează cei ŞASE PSALMI ai Utreniei: 3, 37, 62, 87, 102 şi 142. Aceştia formează o parte „tăcută” a slujbei, marcată de conştiinţa stării de păcat şi de o aşteptare a lui Dumnezeu în întuneric. În timp ce la strană se citesc psalmii, preotul se roagă în taină; prin cele 12 rugăciuni pe care le rosteşte, el exprimă, în numele comunităţii, mulţumirea pentru odihna nopţii şi cererea de la începutul zilei.
Urmează ECTENIA MARE, pe care o întâlnim şi la Vecernie şi la începutul Sfintei Liturghii, reprezentând rugăciunea comună a credincioşilor rostită prin glasul preotului (sau a diaconului, dacă este cazul).

Învierea lui Hristos văzând
Partea de introducere a Utreniei, marcată de pocăinţă şi aşteptare, se sfârşeşte prin imnul biruitor „DUMNEZEU ESTE DOMNUL şi s-a arătat nouă…”. Troparele care urmează adaptează Utrenia la calendarul anului liturgic.
BINECUVÂNTĂRILE ÎNVIERII, pe care le avem numai duminica, sunt precedate de stihul „Binecuvântat eşti, Doamne, învaţă-ne îndreptările Tale” (Ps. 118, 12). Cădirea din timpul cântării acestor tropare închipuie aromatele aduse de femeile mironosiţe.
Cea mai importantă parte a Utreniei o reprezintă citirea EVANGHELIEI ÎNVIERII, în jurul căreia se grupează mai multe cântări care o pun în evidenţă (Polieleul, Binecuvântările Învierii, Antifoanele, prochimenul, „Învierea lui Hristos văzând…”). Duminica, Evanghelia este citită de către preot din altar, acesta închipuindu-l astfel pe îngerul care a vestit femeilor mironosiţe Învierea. Scoaterea Evangheliei în mijlocul bisericii în zi de duminică închipuie arătarea Mântuitorului după Înviere şi vestirea Învierii la toată lumea. La sărbătorile din cursul săptămânii, Evanghelia Utreniei se citeşte din faţa uşilor împărăteşti, preotul închipuind astfel pe Mântuitorul Însuşi.
PSALMUL 50 exprimă smerenia şi umilinţa cu care trebuie să Îl întâmpinăm venirea lui Hristos.

Izvor de lumină
Cea de-a treia parte a Utreniei începe cu citirea Canoanelor împreună cu Catavasiile perioadei în care ne aflăm, grupate în 9 cântări întrerupte de condace, icoase, sedelne şi sinaxarul zilei. În bisericile de parohie de obicei se cântă doar Catavasiile, fără Canoanele de rând. După cântarea a 8-a urmează Cântarea Maicii Domnului („Măreşte suflete al meu pe Domnul…”, cu refrenul „Ceea ce eşti mai cinstită…”), aducându-ne aminte că nimeni nu ajunge la Dumnezeu fără mijlocirea Maicii Domnului, care se face ca o scară ce duce la El.
Urmează „Sfânt este Domnul…”, luminândele (imne legate de Evanghelia zilei şi de sărbătoarea zilei) şi Laudele, cântări inaugurate de stihul „Toată suflarea să laude pe Domnul…”.
Când preotul rosteşte cuvintele „Slavă Ţie, Celui Ce ne-ai arătat nouă lumina!”, strana răspunde cântând Doxologia mare („Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu…”). Aceasta este momentul culminant al Utreniei, când Îl lăudăm pe Dumnezeu ca izvor al luminii naturale, dar şi izvor al luminii spirituale, atât lumina naturală cât şi cea spirituală fiind indispensabile vieţii. Luminarea prin venirea lui Hristos este acum un fapt împlinit, care aduce bucuria şi nădejdea mântuirii.
Trăind, seara, rânduiala Vecerniei, apoi, dimineaţa, cea a Utreniei, sufletul se pregăteşte pentru înfăţişarea în faţa lui Dumnezeu, pentru intrarea în Împărăţie, care are loc în Sfânta Liturghie. Această nevoinţă şi curăţare a duhului de grijile cotidiene atrage prezenţa lui Dumnezeu şi face sufletul mult mai sensibil şi gata să Îl primească prin Sfânta Liturghie, Taina tainelor şi poartă spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Pr. Gheorghe Dan

„Începem cu sentimentul de tristeţe, cu tânguirea şi pocăinţa celor aflaţi odinioară în întuneric şi păcat, exprimate prin cei şase psalmi; gustăm apoi sentimentul de mângâiere şi nădejde, pe care ni le aduc cântarea „Dumnezeu este Domnul…” şi cele următoare; jubilăm în sentimentul de bucurie şi preaslăvire, pricinuite de Polieleu şi citirea Evangheliei; după sentimentul de linişte şi împăcare pe care ni-l toarnă în suflet citirea lină a Canonului, cântăm lauda lui Dumnezeu prin intonarea Luminândelor şi a Laudelor, iar în cele din urmă bucuria noastră culminează cu slăvirea lui Dumnezeu, în cântarea Doxologiei.”

Ieromonah Petru Pruteanu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 50 - martie 2011

Slujbele Bisericii. Să trăim. Să înţelegem.

Vecernia

Cuvintele „De şapte ori pe zi Te-am lăudat pe Tine Doamne” (Ps. 118, 164) sunt temelia slujbelor bisericeşti numite „cele şapte laude”, rânduite într-o structură bine determinată încă din secolul al IV-lea. Cele şapte laude din viaţa Bisericii noastre sunt: Vecernia, Pavecerniţa, Miezonoptica, Utrenia împreună cu Ceasul I, Ceasul III, Ceasul VI, Ceasul IX. Acesta este un program liturgic al creştinului ortodox, prin care Îl trăieşte pe Dumnezeu.

Mulţumire, cugetare, ocrotire
Ce înseamnă a-L trăi pe Dumnezeu? A-L trăi pe Dumnezeu înseamnă a-I urma Lui, a fi conştienţi de prezenţa Lui şi a ne raporta la El în toate momentele vieţii. Aceasta nu este o situaţie imposibilă pentru noi, ci una pe care o putem trăi în prezent, întrucât timpul din viaţa noastră pe care trebuie să-L dăm lui Dumnezeu este: ACUM.
Ziua liturgică este intervalul dintre două seri consecutive, iar aceasta începe cu slujba Vecerniei. Scopul acestei slujbe de seară este de a-i aduce lui Dumnezeu mulţumire pentru ziua care a trecut şi de a-i cere ocrotire pentru noaptea care urmează. Sfârşitul unei zile este un moment important; suntem cu un pas mai aproape şi de sfârşitul nostru, iar seara oferă un moment de meditaţie, la ce s-a întâmplat în ziua care a trecut şi ce va urma în cea care va veni. Toate acestea ne fac să ne gândim la Dumnezeu, iar Vecernia ne ajută să-I încredinţăm Lui viaţa şi grijile noastre.
Sfântul Vasile cel Mare ne ajută să înţelegem importanţa rugăciunii de seară din cadrul Vecerniei: „Când ziua se sfârşeşte, se cade a mulţumi pentru toate câte am primit în curgerea zilei aceleia şi pentru toate câte am împlinit cu bun spor; apoi să mărturisim toate câte nu le-am împlinit, fie că greşeala noastră e cu voie, sau fără voie, sau în taină făcută, fie prin cuvinte, ori prin fapte, ori ascunsă în inimă; pentru toate trebuie să-L facem pe Dumnezeu îndurător, prin rugăciune. Căci cugetarea asupra celor trecute e de mare folos, ca să nu cădem iarăşi în asemenea păcate; căci de aceea s-a şi spus (Ps. 4, 4): De cele ce ziceţi în inimile voastre, întru aşternuturile voastre vă căiţi.”

Lumea înaintea venirii lui Hristos
Vecernia evocă perioada Vechiului Testament, caracterizată printr-o cunoaştere vagă a lui Dumnezeu, care se baza doar pe amintirea revelaţiei primordiale, din Rai. Binecuvântarea de la început, „Binecuvântat este Dumnezeu nostru…”, exprimă starea în care oamenii nu ştiau despre Dumnezeu decât că există şi este unul singur.
Psalmul de început, 103, ne vorbeşte despre crearea lumii, despre frumuseţea şi înţelepciunea cu care a fost alcătuită de Dumnezeu, dar şi de purtarea Lui permanentă faţă de făpturile Sale. Preotul în acest timp iese din altar, preînchipuind pe Adam alungat din rai; citeşte în taină, din faţa uşilor împărăteşti închise, o serie de rugăciuni intitulate „rugăciuni ale luminii”, iar apoi, din acelaşi loc, rosteşte ectenia mare. Acum ne rugăm, asemenea omenirii de dinaintea venirii Mântuitorului în faţa porţilor zăvorâte ale cerului, cerând mila lui Dumnezeu pentru toate ale vieţii noastre.
Cântarea „Doamne strigat-am...” este o rugăminte accentuată de a ne fi ascultată rugăciunea. Este parte din Psalmul 140, care exprimă starea de deznădejde a omului îndepărtat de Dumnezeu, şi este urmată de stihuri din Vechiul Testament care alternează cu imnuri alcătuite în cinstea sfântului sau a praznicului zilei.

Preînchipuirea unei veniri mult aşteptate
În zilele de sărbătoare sau la Vecernia Duminicii (sâmbătă seara) urmează vohodul (ieşirea) cu cădelniţa, ce simbolizează venirea Mântuitorul mult aşteptat. Deschiderea uşilor împărăteşti în acest moment simbolizează redeschiderea raiului pentru om, care se face prin Hristos, lumina lumii. Preotul, ajungând în faţa uşilor împărăteşti rosteşte cuvintele: „Înţelepciune, drepţi” (care atrage luarea-aminte asupra prezenţei simbolice a lui Hristos) urmând cântarea bogată în înţelesuri duhovniceşti „Lumină lină..”. Fiul lui Dumnezeu este numit Lumină lină a sfintei slave a Tatălui Ceresc, căci El nu a venit pe pământ în deplinătatea slavei Sale dumnezeieşti, ci în strălucirea blândă, lină, a acesteia. Hristos este lăudat ca Lumina ce luminează întunericul omenirii, iar prin această cântare aducem slavă lui Dumnezeu, Sfintei Treimi şi mărturisim pe Hristos ca dătător de viaţă.

Apusul şi întrezărirea Răsăritului
Urmează prochimenul, iar cu ocazia praznicelor mai mari sunt introduse acum Paremiile – citiri din Scriptură, care preînchipuie momentul prăznuit sau oferă învăţături legate de sfântul pomenit în ziua respectivă.
Prin rugăciunea „Învredniceşte-ne, Doamne, în seara aceasta…” cerem de la Dumnezeu să ne vegheze, ocrotindu-ne întreaga noapte ce vine.
Stihoavna este o serie de câteva tropare (strofe), care ne repun în atenţie ceea ce prăznuim în ziua respectivă.
Finalul slujbei este marcat de rugăciunea dreptului Simeon. „Acum slobozeşte...” - cântare care ne aminteşte de episodul întâmpinării la templu a Pruncului Iisus. Momentul aparţine perioadei de întrepătrundere a celor două Testamente, cel Vechi şi cel Nou. Dreptul Simeon face parte din lumea Vechiului Testament, iar rugăciunea lui marchează apusul acestei lumi (marcat de apusul soarelui şi finalul zilei) şi începutul celei Noi, începutul erei creştine. Rugăciunea aceasta finală exprimă liniştea împlinirii promisiunii lui Dumnezeu şi nădejdea venirii apropiate a Mântuitorului.
Troparele finale ne aduc aminte, în final, de sfinţii prăznuiţi, cei care au urmat Mântuitorului înaintea noastră, şi de importanţa sărbătorii.

O seară pentru suflet
Participarea la Vecernie este foarte importantă sâmbătă seara şi în ajun de sărbători. Vecernia pregăteşte sufletul pentru participarea la Sf. Liturghie de a doua zi. Dacă ne-am organiza în aşa fel încât sâmbăta seara să ne terminăm treburile înainte de Vecernie, să participăm la slujbă, iar apoi să lăsăm treaba (ziua de sărbătoare începe practic odată cu Vecernia!) şi să ne petrecem seara în linişte, în lectură sau rugăciune, fără televizor şi alte lucruri care ne încarcă mintea, cu totul alt spor duhovnicesc am avea şi altfel am trăi Liturghia.

Pr. Gheorghe Dan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 48 - ianuarie 2011

Sf. Liturghie, Taina tainelor: Liturghia credincioşilor

„Dacă în aceste minute ale celei mai măreţe dintre minunile milei dumnezeieşti nu avem sus inimile, înseamnă că suntem nesimţitori şi fără minte” Sf. Ioan de Kronstadt

În numerele trecute ale revistei noastre am vorbit despre primele două părţi ale Sfintei Liturghi: Proscomidia şi Liturghia catehumenilor. Partea a treia a Liturghiei se numeşte Liturghia credincioşilor (a celor botezaţi), începe cu Rugăciunea credincioşilor: Câţi suntem credincioşi, iară şi iară cu pace Domului să ne rugăm şi ţine până la sfârşitul Liturghiei. Liturghia credincioşilor mai este numită şi Liturghia euharistică, pentru că în această parte a are loc marea minune a pogorârii Duhului Sfânt peste Darurile de pâine şi vin, care vor fi sfinţite şi transformate în Trupul şi Sângele Domnului, spre împărtăşirea credincioşilor. Părţile mai însemnate ale Liturghiei credincioşilor sunt:

Cântarea imnului numit Heruvic. Acest imn are un sens mistic, pe care îl exprimă însuşi textul lui: noi închipuim acum în mod tainic pe heruvimii din ceruri, deoarece ne pregătim, ca şi ei, să primim pe Împăratul tuturor, Care va apărea în mijlocul nostru la vohod, sub forma cinstitelor Daruri şi Căruia Îi cântăm Aliluia. De aceea suntem îndemnaţi să lepădăm toată grija cea lumească, pentru ca să-L întâmpinăm cu cinstea cuvenită.

Vohodul Mare. La sfârşitul Heruvicului, preotul ia Discul şi Potirul cu cinstitele Daruri, iese cu ele în mijlocul bisericii şi se roagă cu voce tare pentru toţi credincioşii, zicând de fiecare dată: ...să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa. Pomenirile pe care preoţii le fac acum în mijlocul bisericii sunt după pilda şi asemănarea tâlharului celui răstignit de-a dreapta Mântuitorului: Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru Împărăţia Ta (Lc. 23, 42).

Ectenia cererilor, la care credincioşii răspund cu: Dă, Doamne!, enunţarea poruncii iubirii: Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim şi rostirea Crezului sunt momente ale Liturghiei menite să realizeze între participanţi unitatea de dragoste şi de credinţă necesare celor care iau parte la Sfânta Liturghie.

Preotul anunţă apoi începerea celui mai important moment al Sfintei Liturghii, prin cuvintele: Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta jertfă cu pace a o aduce. Rugăciunea de sfinţire a Cinstitelor Daruri este indrodusă de un dialog între preot şi credincioşi, dialog care conţine îndemnuri la luare aminte, la frică, la milă, la pace, la mulţumire, la jertfă de laudă. Sfântul Ioan din Kronstadt ne avertizează: dacă în aceste minute ale celei mai măreţe dintre minunile milei dumnezeieşti nu avem sus inimile, înseamnă că suntem nesimţitori şi fără minte. În acel timp ni se cere să ne predăm în chip desăvârşit Domnului nostru Iisus Hristos, Preacuratei Sale Maici, cu deplină credinţă şi încredere, cu inimă curată, cu ură faţă de păcat. Rugăciunea de sfinţire a Darurilor are mai multe părţi şi este rostită în taină de către preot, însă unele părţi din această rugăciune, rostite cu voce tare, alternează cu imne cântate de credincioşi: Cu vrednicie şi cu dreptate..., Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot..., Pe tine te lăudăm...

Amintind de Cina cea de taină, preotul rosteşte cu voce tare cuvintele pe care le-a rostit atunci Mântuitorul. Arătând cu mâna dreaptă spre Sfântul Agneţ, zice: Luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Apoi, arătând cu mâna spre Sfântul Potir, zice: Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor. Cine poate pricepe pe deplin marea binefacere dată nouă de Domnul nostru Iisus Hristos în Taina împărtăşaniei? Nimeni, nici chiar mintea îngerească, fiindcă această binefacere este infinită şi necuprinsă ca Însuşi Dumnezeu, ca însăşi bunătatea, înţelepciunea şi atotputernicia Sa.

În timpul cântării Pe Tine te lăudăm, toţi credincioşii trebuie să se roage împreună cu preotul ca Tatăl cel ceresc să trimită pe Duhul Său cel Sfânt asupra noastră şi asupra Darurilor. Nici un suflet nu trebuie să rămână rece, ci să se înflăcăreze de iubire pentru Domnul. Sufletele noastre să fie asemeni unor făcli aprinse, fiindcă în aceste minute se săvârşeşte înfricoşătoarea taină a prefacerii, prin Duhul lui Dumnezeu, a pâinii şi vinului în Preacuratul Trup şi Sânge ale lui Iisus Hristos.

Axionul, Cuvine-se cu adevărat... este imnul închinat Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, timp în care preotul rosteşte rugăciuni de mijlocire pentru toţi membrii bisericii.

Apoi începe pregătirea pentru a primi Sfânta Împărtăşanie, iar această pregătire se face printr-o ectenie, prin rugăciuni rostite de preot în taină şi prin rostirea de către întreaga biserică a rugăciunii: Tatăl nostru.

Urmează un eveniment deosebit: Împărtăşirea sau Cuminecarea, mai întâi a preoţilor în Altar, iar mai apoi a credincioşilor pregătiţi pentru aceasta, fiind chemaţi prin cuvintele: Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă!

După împărtăşire urmează imne şi rugăciuni de mulţumire. Preotul zice: Cu pace să ieşim, anunţând sfârşitul Liturghiei şi citeşte Rugăciunea Amvonului. Credincioşii cântă: Fie numele Domnulu binecuvântat, de acum şi până-n veac. Iar preotul binecuvintează: Binecuvântarea Domnului peste voi toţi, cu al său har şi cu a Sa iubire de oameni, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Formula de încheiere rostită de preot la Sfârşitul Liturghiei, în care se pomeneşte Maica Domnului, sfântul ocrotitor al bisericii, sfântul a cărui Liturghie s-a săvârşit, sfinţii prăznuiţi în acea zi şi toţi sfinţii invocaţi, pentru ca prin rugăciunile lor Mântuitorul să ne miluiască şi să ne mântuiască, se numeşte Apolis sau Otpust.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 47 - decembrie 2010

Sf. Liturghie, Taina Tainelor. Liturghia celor chemaţi

După săvârşirea Proscomidiei urmează Liturghia propriu-zisă, la care participă toţi credincioşii din biserică, începerea ei fiind anunţată de sunetul clopotelor. Liturghia se desfăşoară sub forma unui permanent dialog între preot şi credincioşii care prin răspunsurile lor întăresc rugăciunile preotului.

Prima parte a Sfintei Liturghii se numeşte Liturghia catehumenilor sau a celor chemaţi la Botez, deoarece în primele veacuri creştine mulţi participanţi nu erau botezaţi, însă doreau să cunoască credinţa şi să se boteze. Nefiind botezaţi, ei nu aveau dreptul de a se împărtăşi şi deci, nu aveau voie să participe la întreaga Liturghie. Astăzi, această parte a Sfintei Liturghii o putem numi şi Liturghia Cuvântului, deoarece Sfânta Evanghelie este aşezată în mijlocul mesei Sfântului Altar, prin aceasta arătându-se că în această parte a Liturghiei toată atenţia noastră este îndreptată spre cuvintele vieţii veşnice rostite de Mântuitorul, care sunt citite din Apostol şi Evanghelie.
Momentele principale sunt:
Binecuvântarea de început. Preotul deschie uşile împărăteşti şi apoi zice: Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Credincioşii răspund Amin, care înseamnă aşa este sau aşa să fie. Liturghia începe cu slăvirea lui Dumnezeu, Sfânta Treime, deoarece se cuvine să-L slăvim pe Creatorul a toată lumea. Noi alcătuim Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţia Domnului Hristos, adică Biserica cea vie.
Ectenia mare. Este un şir de rugăciuni pentru toată creaţia lui Dumnezeu, pentru pace şi bunăstare, pentru înţelegere şi unitate între oameni şi între Biserici, pentru roadele pământului şi pentru întreaga natură, pentru cei bolnavi, pentru cei aflaţi în călătorie etc. După fiecare cerere, strana şi credincioşii zic: Doamne, miluieşte! În ectenie se cer multe lucruri de la Dumnezeu, iar credincioşii întăresc aceste rugăciuni cu una singură, aceea de a cere mila lui Dumnezeu. Să spui Doamne, miluieşte! înseamnă de fapt să ceri împărăţia lui Dumnezeu, căci miluiţi vor fi de Dumnezeu cei ce sunt milostivi (Mt. 5,7), iar cei milostivi vor auzi de la Dumnezeu cuvintele: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii (Mt. 25,34). Prin faptul că cerem de la Dumnezeu mila şi deci împărăţia Sa, împlinim cuvintele: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă (Mt.6,33).
Antifoanele I, II şi III. Sunt nişte imne, cântări care vestesc slava şi lauda ce i se cuvin lui Dumnezeu. Primul Antifon este primul verset din Psalmul 102: Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi toate cele din lăuntrul meu, numele Cel sfânt al Lui. Este strigătul sufletului către Dumnezeu, pentru toate binefacerile lui. Cel de al doilea Antifon este un imn de slavă prin care se exprimă adevărurile de credinţă referitoare la persoana lui Iisus Hristos, a doua Persoană a Sfintei Treimi. Antifonul al treilea îl constituie Fericirile, adică partea de început a Predicii de pe munte rostită de Mântuitorul şi cuprinsă în Evanghelia după Matei, capitolele 5, 6 şi 7.
Vohodul mic. Ieşirea preotului din Altar cu Sfânta Evanghelie îl reprezintă pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care a venit în lume şi a adus lumina cea adevărată a credinţei şi a cunoştinţei.
Citirea Apostolului. Cartea Apostolul cuprinde fapte, sfaturi, îndemnuri sfinte, învăţături din scrierile Sfinţilor Apostoli.
Evanghelia. Cuprinde faptele şi învăţăturile Domnului nostru Iisus Hristos.
Rugăciuni speciale pentru cei chemaţi la botez (catehumeni) şi îndemnul să iasă din biserică. După acest moment urmează liturghia credincioşilor, a celor botezaţi.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010

Necesitatea slujbelor

Biserica este locul în care Dumnezeu ne cheamă pentru a ne manifesta credinţa faţă de El. Este loc de întâlnire a omului cu Dumnezeu, pe corabia pe care suntem la adăpost de grijile apăsătoare ale lumii. Cu toate acestea, Dumnezeu nu ne forţează mântuirea, ci ea depinde de libertatea, de voinţa noastră.

Slujbele Bisericii sunt esenţiale pe drumul spre mântuire, sunt puncte de reper şi de sprijin de care nu ne putem lipsi în viaţa aceasta. Putem vorbi despre fericire în viaţa aceasta? Cu siguranţă că da. Această fericire însă nu o putem trăi cu adevărat decât în Dumnezeu şi în Biserică, unde ne manifestăm comuniunea unii faţă de alţii şi faţă de Dumnezeu, unde totul capătă sens. Să luăm aminte la două ipostaze din Sfânta Scriptură:
- una este aceea în care ni se spune că acela care spune că pe Dumnezeu iubeşte şi pe aproapele îl urăşte este mincinos. În acest sens, întâlnim mulţi oameni care se numesc pe ei înşişi credincioşi, însă în viaţa de zi cu zi, prin comportamentul lor, se arată străini de Biserică şi de rugăciunea comună.
- a doua este cea a vameşului şi a fariseului, şi ne învaţă despre necesitatea smereniei şi despre răutatea mândriei pentru sufletul creştinului.
De ce să participăm la slujbele Bisericii? Motivarea trebuie să o avem în noi înşine, nu în exterior. În Biserică învăţăm să ne rugăm lui Dumnezeu unii cu alţii, unii pentru alţii. Învăţăm să trăim împreună, să ne respectăm, să ne îngăduim unii altora neputinţele şi să ne sprijinim reciproc în lupta împotriva păcatului. În Biserică, dacă trăim slujbele şi ne străduim să înţelegem ce se întâmplă în cadrul lor, primim harul lui Dumnezeu. Har care ne curăţă de mizeriile acumulate în fiecare zi, har care ne ajută, ne dă putere pentru ziua de mâine, ne pune sub ocrotirea Tatălui, Care le poartă de grijă în fiecare clipă tuturor celor ce se încredinţează Lui.
Vrem ceva mai bun pentru viaţa noastră? Atunci este momentul să luăm atitudine şi să mergem la Biserică, să fim vii. Sigur că în primul rând este nevoie să abandonăm ideile şi influenţele exterioare, prin care ni se şoptesc tot felul de motive şi pretexte care ne abat de la adevăr, de la chemarea lui Dumnezeu.

Pr. Gheorghe Dan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010

Sf. Liturghie, Taina Tainelor. Proscomidia

Dacă scopul vieţii noastre este să ne mântuim, atunci pentru noi cel mai important eveniment din istorie este jertfa lui Hristos, adică Întruparea şi Răstignirea Sa pe cruce pentru noi. Această Jertfă a fost un eveniment petrecut în istorie; însă, pentru ca şi noi, cei care trăim în alt timp istoric, să primim roadele ei, Hristos ne-a lăsat Sf. Liturghie, prin care El vine iar şi iar şi se jertfeşte, de data aceasta în Sf. Altar.

În credinţa noastră ortodoxă Sf. Liturghie nu înseamnă o comemorare, sau un simbol, ci Hristos este prezent în chip REAL în pâinea şi vinul care se transformă în cadrul Sfintei Liturghii. Prima parte a acestei slujbe centrale din viaţa Bisericii este Proscomidia, în care pâinea (prescura) şi vinul aduse de credincioşi sunt pregătite de către preot pentru Sf. Liturghie. Biserica leagă această parte pregătitoare de aducerea aminte a începutului vieţii lui Hristos pe pământ, de aceea ea se săvârşeşte cu uşile altarului închise şi cu dvera (perdeaua uşilor împărăteşti) trasă, pentru că prima parte a vieţii Mântuitorului nu a fost cunoscută de către popor.
La jertfelnicul din stânga credincioşilor, numit proscomidiar, preotul are 5 prescuri (sau una singură mai mare, formată din 5 părţi), însemnate cu o pecete. Fiecare din cele 5 are o destinaţie specială:

1. din prima se scoate partea care va deveni Trupul Domnului. Prin scoaterea acestei părţi centrale, în formă de cub, se preînchipuie întruparea lui Hristos. Înfigând copia (un fel de cuţit în formă de suliţă) în prescure, preotul rosteşte următoarele cuvinte, prin care arată jertfa care se întâmplă din nou, pentru noi: Ca un miel nevinovat spre junghiere S-a adus. Continuând apoi : Şi ca o oaie, fără de glas împotriva celui ce-o tunde, aşa nu si-a deschis gura Sa. După ce aşează Sfântul Agneţ (Miel) (bucata care preînchipuie trupul lui Hristos) pe disc, adaugă: Se junghie Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii. Împunge Sf. Agneţ în partea dreaptă şi spune: Şi unul dintre ostaşi cu suliţa coasta lui a împuns; şi turnând în Sf. Potir vin şi apă, adaugă: şi îndată a ieşit sânge şi apă (In. 19, 34).
Din următoarele prescuri se scot părticele care se aşează ca sfinte daruri pe Disc, alături de Agneţ (Hristos), pentru Maica Domnului şi sfinţi, mulţumind lui Dumnezeu pentru aceştia, dar şi pentru vii şi apoi pentru morţi, cerând pentru aceştia iertarea păcatelor.
Părticelele se scot astfel:

2. din a doua - întru pomenirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (o parte în formă de triunghi mai mare);

3. din a treia – întru cinstirea şi pomenirea sfinţilor (9 triunghiuri mai mici);

4. din a patra – pentru pomenirea celor vii (ierarhi, conducători şi pentru creştinii ortodocşi de pretutindeni, iar cu numele sunt pomeniţi toţi cei care aduc pomelnic pentru Sf. Liturghie)

5. din ultima – pentru pomenirea celor adormiţi

Discul devine astfel imaginea Bisericii, în care Hristos apare printre sfinţii Săi – Biserica nevăzută, triumfătoare, din ceruri – dar şi printre oameni, care alcătuiesc Biserica luptătoare, de pe pământ.
După ce acoperă Sfintele Daruri, pregătite acum pentru Sf. Liturghie, preotul iese din altar cu cădelniţa, pentru a umple de bună mireasmă întreaga biserică şi pentru a-i saluta şi a le ura bun venit oaspeţilor veniţi la Cina Domnului – credincioşi din biserică dar şi sfinţii din icoane, care nu lipsesc la Sf. Liturghie. Este momentul în care ar trebui să fim deja toţi prezenţi, pentru că se apropie momentul începerii Sfintei Liturghii.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 45 - octombrie 2010

La ce folosesc slujbele?

Ortodoxia se caracterizează şi se defineşte înainte de toate prin cultul ei, iar esenţa credinţei noastre se trăieşte şi este practicată prin participarea la slujbe. De aceea vom încerca, în cadrul acestei rubrici, să înţelegem mai bine care este rostul slujbelor, ce se întâmplă în cadrul lor şi ce înseamnă asta pentru noi.

Scopul cultului ortodox este stabilirea unei relaţii vii şi directe între Dumnezeu şi om, realizată prin dialog. Cultul este de două feluri:

• 1. public (social, colectiv) - rugăciunea pe care o facem fiecare dintre noi împreună cu alţi membri ai Bisericii, în general în biserică, în forme rânduite de Biserică;
• 2. particular (individual, personal) - atunci când fiecare dintre noi intră în dialog cu Dumnezeu prin rugăciune, în orice loc şi în orice timp, atunci când ne rostim rugăciunile personale de dimineaţă, de seară, înainte şi după masă etc.

Cultul Bisericii Ortodoxe imprimă în sufletele noastre firescul, pacea sufletească, nădejdea. Dumnezeu este la uşa sufletului fiecăruia dintre noi şi bate, însă această uşă se deschide numai şi numai din interior. Participarea la slujbe exprimă dragostea noastră faţă de Dumnezeu, care creşte prin prezenţa noastră la rugăciunea publică, prin mişcarea noastră către Hristos, Care ne aşteaptă, şi unirea în cuget şi în duh cu ceilalţi membri ai Bisericii.
Pe Dumnezeu Îl putem găsi şi putem vorbi cu El în orice moment al vieţii noastre, atât în mod particular cât şi în mod public. Cu toate acestea, în cadrul cultului public, în cadrul slujbelor, dacă participăm cu adevărat la ele, şi trăim ceea ce se întâmplă acolo, Îl cunoaştem pe Dumnezeul Cel Adevărat, aşa cum ni S-a descoperit. Astfel dobândim o credinţă autentică, bazată pe Adevăr, nu pe impresiile personale – care creează un dumnezeu după chipul şi mintea noastră, văzut prin prisma păcatelor noastre.
Singura modalitate de a intra în relaţie cu Dumnezeu este rugăciunea, o lucrare permanentă pe care o deprindem cu mult efort, numai cu ajutorul Duhului Sfânt: „Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 26). Această lucrare se întăreşte prin prezenţa noastră la slujbele Bisericii, care ne introduc în spaţiul împărăţiei lui Dumnezeu. Prin diversitatea lor, slujbele ne ajută să Îl purtăm pe Dumnezeu ca ocrotitor al vieţii noastre şi în momentele cotidiene, prin slujbele zilnice, dar şi a celor deosebite, fie că sunt prilej de bucurie, fie de întristare. Le putem pune pe toate în grija lui Dumnezeu, chemându-L să fie prezent în orice moment al vieţii noastre, cu tot ce implică ea: bucurie, necazuri, greutăţi, tristeţe sau frică.

Pr. Gheorghe Dan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 45 - octombrie 2010

Catehism: Liturghia înseamnă Jertfă pentru toţi cei care participă la ea

Sfânta Liturghie reprezintă cel mai preţios dar pe care ni l-a încredinţat Dumnezeu nouă, Bisericii Sale, şi nouă personal, fiecărui creştin în parte. Actul împărtăşirii cu însuşi Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos reprezintă supremul act de comuniune dintre om şi Dumnezeu şi, totodată, cea mai puternică legătură între noi, oamenii, mădularele vii ale Bisericii Sale.


Mâncarea, de la egoism la iubire
Prin Înţelepciunea Sa infinită, Dumnezeu a rânduit ca acţiunea umană prin care am căzut din starea paradisiacă, mâncarea (din Pomul cunoştinţei binelui şi răului), actul care devenise unul banal şi prilej al satisfacerii plăcerilor, mai ales la popoarele păgâne (doar poporul evreu mai păstra o anumită sacralitate a mesei), să fie convertit într-o acţiune de supremă iubire şi comuniune.
Una dintre acuzaţiile care erau aduse de farisei şi cărturari Mântuitorului Hristos, era aceea că stă la masă cu vameşii şi cu păcătoşii. Cu un an înainte de Patima Sa, Domnul Hristos proclamă în sinagoga din Capernaum că nu ne vom mântui dacă nu vom mânca Trupul Său şi nu vom bea Sângele Său, căci acestea sunt adevărata mâncare şi adevărata băutură (Ioan 6). De asemenea, prima împărtăşire a Sfinţilor Apostoli a avut loc în cadrul unei Cine. Dumnezeu a conferit o nouă semnificaţie acestei necesităţi umane, care dintr-o formă a egoismului (lupta concurenţială pentru hrană) a fost transformată în prilej de manifestare a iubirii (semnul preţuirii cuiva este să îl inviţi la masă, să-l primeşti la masa ta). Ba mai mult, hrana care ne uneşte este însuşi Trupul şi Sângele Domnului, dăruite nouă.

Jertfa stă la baza Sfintei Liturghii
Acest act al supremei iubiri dumnezeieşti a fost realizat prin jertfă, pentru că iubirea înseamnă dăruire de sine, iar această dăruire a sinelui propriu este întotdeauna un act de jertfă. Însuşi actul creaţiei nu trebuie văzut ca o autonegare a lui Dumnezeu, cum sugerează unii filozofi, ci trebuie văzută aşa cum este, o jertfă a iubirii dumnezeieşti. La baza a tot ce există stă iubirea jertfelnică a lui Dumnezeu. Jertfa lui Dumnezeu de pe Cruce este una mântuitoare, pentru că a fost înfăptuită de Dumnezeu Fiul, Care a binevoit să fie purtător de trup şi să-Şi asume toate neputinţele şi toate păcatele omenirii.
Această jertfă a stat la baza primei celebrări euharistice, cea din foişorul Cinei celei de Taină, înfăptuită de Domnul Hristos. Această Jertfă a fost prefigurată de toate sacrificiile sângeroase din cadrul cultului iudaic; în acelaşi timp, această Jertfă stă la temelia Bisericii şi a poruncii date de Mântuitorul Apostolilor şi urmaşilor Săi, de a săvârşi Sfânta Liturghie până la sfârşitul veacurilor, atunci când Domnul va veni.
Sfânta Liturghie poartă un caracter de jertfă care nu este unul adiacent, ci unul fundamental, principal. Această trăsătură evidentă a Sfintei Liturghii este purtată ca o pecete neştearsă la care au făcut referire şi de care au ţinut seama toţi liturghisitorii (săvârşitorii Sfintei Liturghii) şi liturgiştii (comentatorii Sfintei Liturghii) din toate timpurile şi locurile. Toate anaforalele liturgice (anafora = partea centrală a rugăciunii euharistice, care conţine prefacerea darurilor în Trupul şi Sângele Mântuitorului) au la bază şi fac referire la Jertfa Mântuitorului. Toate gesturile preotului care săvârşeşte Sfânta Liturghie (împungerea, turnarea, frângerea, tămâierea, înălţarea) asupra materiilor de pâine şi vin fac de asemenea referire la Jertfa Domnului Hristos.

Noi ce jertfim?
În zilele noastre, din cauza secularizării şi indiferenţei prezente în mijlocul creştinilor, a început să se piardă din conştiinţa noastră acest sens al Liturghiei. Trebuie să redescoperim că acest caracter de jertfă al Sfintei Liturghii nu este imprimat doar de faptul că pe Sfânta Masă a Altarului pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele Domnului. Caracterul de Jertfă al Sfintei Liturghii trebuie să ne angajeze şi pe noi, în mod personal şi comunitar în acelaşi timp, ca înaintea lui Dumnezeu să ne prezentăm în stare de jertfă.
Darurile de pâine şi vin, pe care le ducem la biserică la Sf. Liturghie, ne reprezintă pe noi înşine, viaţa noastră, jertfa noastră. De asemenea, în timpul Sfintei Liturghii trebuie să aducem jertfa buzelor noastre prin intonarea cântărilor, trebuie să avem conştiinţa că aducem înaintea lui Dumnezeu „toată grija cea lumească” pe care o încredinţăm Proniei Sale, trebuie să fim cu mintea trează atunci când îi spunem lui Dumnezeu duminică de duminică faptul că îi aducem „milă, pace, jertfă de laudă”, şi aceasta să exprime o realitate trăită în cursul săptămânii care tocmai a trecut. Trebuie, atunci când ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului care se găseşte în stare de jertfă, ca şi noi să ne găsim tot în stare de jertfă, realizată prin smerenie şi renunţare la plăcerile proprii, prin rugăciunea făcută la momentele importante ale zilei sau legate de lucrul nostru cotidian, prin postul rânduit de Biserică, prin punerea persoanei noastre în slujba aproapelui şi prin toate celelalte fapte bune.
Numai ţinând seama de toate acestea vom ieşi din biserică la sfârşitul Sfintei Liturghii schimbaţi în mai bine, vom păstra în inimile noastre dumnezeieştile cuvinte care s-au rostit acolo, vom putea conlucra cu harul primit la fiecare Împărtăşanie, vom fi părtaşi ai vieţii veşnice în comuniune cu toţi Sfinţii, în Împărăţia Tatălui.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 44 - septembrie 2010

Alianţă conjugală sau Taina Cununiei?

După învăţătura Bisericii noastre, familia creştină se poate întemeia numai prin căsătorie religioasă, adică prin Taina Cununiei. Astăzi se întâlnesc două feluri de cununii: civilă şi religioasă (canonică). Această situaţie există însă doar din 1865 când, prin Codul Civil al lui Al. I. Cuza, s-a reglementat ca orice cununie religioasă să se săvârşească numai după săvârşirea căsătoriei civile, prevedere preluată şi de Constituţia României. Cununia civilă însă nu are valoare canonică şi până la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX nici nu exista în ţările ortodoxe, mirii cununându-se numai în Biserică.

Ce este important de reţinut este faptul că cei care se căsătoresc doar civil nu au primit binecuvântarea şi harul lui Dumnezeu, ei nu sunt consideraţi „soţi” în Biserică şi nu se pot împărtăşi, deoarece trăiesc în curvie. Ei nu alcătuiesc de fapt o familie creştină, ci doar o „alianţă conjugală”. Căsătoria civilă oferă doar o „alianţă” (adică o înţelegere între părţi), pe când Taina Cununiei oferă o „unire” (şi încă una sfântă, tainică, divină).

Despre cununia religioasă, părintele Cleopa Ilie spunea: ”Nunta este Taina în care un bărbat şi o femeie, învoindu-se liber să trăiască împreună toată viaţa, pentru a se ajuta reciproc şi a naşte şi a creşte prunci, primesc prin preot harul care sfinţeşte legătura lor şi ajută la împlinirea scopului lor”. Iar Părintele Teofil Părăian spunea: ”Să nu vă închipuiţi că Taina căsătoriei este numai când zice preotul: <>. Atunci începe taina, dar toată viaţa trebuie să fie o taină, toată viaţa trebuie să fie o trăire, prin care se aduce darul lui Dumnezeu în această lume.”

Aşadar, familia creştină se întemeiază numai prin cununie religioasă şi este o Taină în care cei doi soţi primesc neîncetat harul lui Dumnezeu pentru a face faţă bucuriilor, necazurilor, rutinei sau ispitelor.

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010

Catehism: Lăcaşul de cult

Rugăciunea obştească, despre care am vorbit în numărul trecut, se face în clădiri special construite, numite biserici. Aceste construcţii sunt realizate după rigorile unei arhitecturi specifice, cu părţi componente bine stabilite, după o anumită logică liturgică. În acest număr vom vorbi despre felul în care se construiesc bisericile ortodoxe.

Dintotdeauna Biserica a avut nevoie de biserici
Încă de la începutul creştinismului a existat nevoia ca adunările comunităţilor creştine să se facă în anumite locuri stabilite. La început, creştinii se adunau în case particulare ale credincioşilor pentru a săvârşi sfintele slujbe; dar nu pentru multă vreme, căci au început să fie consacrate anumite clădiri doar pentru acest scop.

Părţile componente ale bisericii
Cu toate că există o diversitate de moduri în care se exprimă arhitectura bisericească exterioară, orice biserică are în interior aceleaşi trei părţi componente: pronaos, naos şi altar. Unele biserici au la intrare şi un pridvor, închis sau deschis, de obicei cu arcuri sprijinite pe stâlpi de piatră.

Credinciosul când intră în biserică mai întâi intră în Pronaos. Aici, în vremurile vechi, stăteau catehumenii (cei care urmau să fie botezaţi) iar în vremurile mai târzii stăteau femeile, obicei păstrat şi azi, mai ales la ţară. De aici se pătrunde în Naos, partea de mijloc a bisericii. Naosul este despărţit de Altar printr-un perete de lemn sau zid, numit Iconostas, pentru că pe el sunt aşezate icoane. Iconostasul are trei uşi: cea centrală, în două canate - numite uşi împărăteşti, şi cele două uşi laterale, numite diaconeşti. Pe uşile împărăteşti e aşezată icoana Bunei Vestiri, iar pe uşile diaconeşti sunt pictaţi Arhanghelii Mihail şi Gavriil sau Sfinţii diaconi Laurenţiu şi Ştefan.
Icoanele de pe Iconostas sunt aşezate după o anumită rânduială. De o parte şi de alta a uşilor împărăteşti sunt aşezate icoanele mari, numite şi icoanele împărăteşti: în partea dreaptă Mântuitorul iar în stânga, Maica Domnului. În dreapta uşii diaconeşti din dreapta este aşezată icoana hramului bisericii, iar în stânga iconostasului Sfântul Ioan Botezătorul sau un sfânt ierarh. Deasupra uşilor împărăteşti se găseşte icoana Cinei celei de Taină, iar de o parte şi de alta se găsesc icoanele praznicelor împărăteşti. Deasupra Cinei celei de Taină se găseşte icoana Mântuitorului stând pe tron, iar de o parte şi de alta icoanele celor doisprezece Apostoli. Deasupra acestora, la mijloc se găseşte icoana Maicii Domnului sau a Sfintei Treimi, iar de o parte şi de alta doisprezece icoane cu proorocii Vechiului Testament. Deasupra tuturor este aşezată Crucea cu Domnul Iisus Hristos răstignit, cu Maica Domnului în stânga şi Sfântul Evanghelist Ioan în dreapta.

Altarul este partea cea mai importantă a bisericii, locul către care se îndreaptă atenţia credincioşilor şi locul de unde slujesc preoţii. În centrul Altarului se găseşte Sfânta Masă, pe care sunt aşezate: Sfânta Evanghelie, Antimisul (o pânză care are imprimată pe ea Icoana punerii în mormânt a Domnului), Sfânta Cruce, Chivotul în care se păstrează Împărtăşania pentru bolnavi şi sfeşnice pentru lumânări. În altar se mai găsesc: în parte stângă Proscomidiarul, adică locul în care se pregătesc Sfintele Daruri pentru Sfânta Liturghie, iar în partea dreaptă diaconiconul, locul unde se păstrează veşmintele preoţeşti şi alte obiecte necesare slujbelor.


Biserica, locul în care se coboară cerul pe pământ
Pereţii bisericii sunt pictaţi cu chipurile sfinţilor şi cu icoane după o rânduială bine stabilită. Totul în biserică este rânduit ca să înalţe sufletele credincioşilor către Dumnezeu, să îndemne la rugăciune şi la evlavie, pentru că aici este locul în care se săvârşesc lucruri cereşti pe pământ, cea mai importantă slujbă fiind Sfânta Liturghie.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010

Catehism: Rugăciunea obştească

Rugăciunea, vorbirea omului cu Dumnezeu şi hrana sufletului, este făcută de către creştini în mod particular dar şi în mod organizat, în biserici sau în alte locuri. În acest număr vorbim despre această a doua formă de rugăciune, organizată după anumite rânduieli, care se numeşte rugăciunea obştească.

Împreună ne rugăm, împreună ne mântuim
Dintru început, Biserica s-a organizat ca adunare şi este ştiut faptul că nu ne mântuim de unii singuri, ci în legătură şi prin slujirea iubitoare a aproapelui. De fapt, una dintre definiţiile Bisericii ar putea fi: totalitatea credincioşilor adunaţi în jurul unui Sfânt Potir. Mântuitorul Hristos, atunci când a început să propovăduiască cuvântul Evangheliei, Şi-a ales 12 Apostoli iar mai apoi, după Pogorârea Duhului Sfânt, aceşti Apostoli s-au răspândit în mod organizat pe tot cuprinsul Imperiului Roman şi mai departe de hotarele acestuia, pentru a pune bazele unor comunităţi după modelul celei din Ierusalim.

Creştinii au trăit dintotdeauna în comunităţi conduse de un slujitor sfinţit şi în cadrul acestor comunităţi se adunau împreună pentru a se ruga, centrul rugăciunii tuturor comunităţilor fiind, de atunci şi până astăzi, Sfânta Liturghie.

La rugăciunile obşteşti Hristos e prezent în mod real şi nevăzut
Noi, ca şi creştini, ar trebui să avem o mare dragoste în a ne aduna împreună şi a ne ruga, fiind însufleţiţi de cuvintele Domnului Hristos, Care a spus: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 19-20). La sfintele slujbe noi ne adunăm în numele lui Dumnezeu, stăm în faţa lui Dumnezeu şi cerem de la El mântuirea, iar Mântuitorul este în mijlocul nostru. Şi această adunare fizică, într-un loc, a mai multor persoane de aceeaşi credinţă şi de acelaşi gând, care cer de la Dumnezeu acelaşi lucru, are rolul de a ne apropia unii de alţii şi pe toţi de Dumnezeu.

Preotul conduce şi susţine rugăciunea obştească
Toţi membrii Bisericii sunt mădulare vii ale unui întreg, capul acestui organism fiind Domnul Iisus Hristos: „Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte” (I Corinteni 12, 27). Toţi credincioşii care participă real la sfintele slujbe nu sunt spectatori, ci sunt slujitori. Însă, după rânduiala dumnezeiască lăsată de la Sfinţii Apostoli, există un conducător şi susţinător al acestor slujbe, şi anume preotul. Toate rugăciunile rostite de preot sunt la plural, iar alcătuirile de rugăciune, aceste îndemnuri şi afirmaţii rostite de preot, aşteaptă un răspuns din partea credincioşilor. Slujbele sunt concepute ca un dialog, o alternanţă a rugăciunilor între preot şi credincioşi, îndreptate către Dumnezeu. De asemenea, rugăciunile astfel concepute şi transmise în Biserică descriu o anumită traiectorie, care are menirea de a-i înălţa către Dumnezeu pe toţi cei care participă la ele.

Textele slujbelor sunt comori duhovniceşti
În decursul secolelor şi odată cu adăugarea unor noi sfinţi la Biserica triumfătoare din ceruri, pe care cei de pe pământ au considerat că trebuie să-i cinstească în mod deosebit, ca fiind casnici ai lui Dumnezeu şi oameni întru care se odihneşte Dumnezeu, s-a îmbogăţit şi textul slujbelor. Cinstirea sfinţilor se face în biserici cu cântări şi rugăciuni prin care se pune în evidenţă viaţa lor înaltă şi lucrarea lui Dumnezeu prin ei.

Toate aceste texte liturgice sunt generatoare de gânduri frumoase, de gânduri odihnitoare de suflet, de gânduri care luminează cugetul şi aduc bucurie inimii. De aceea, este foarte bine ca toţi cei care mergem la biserică să fim cu mare atenţie la textele care se citesc şi se cântă, căci sunt adevărate comori duhovniceşti.

Slujbele Bisericii sunt sfinte şi sfinţitoare
Biserica noastră Ortodoxă are şi marele dar de a fi Sfântă, Sobornicească şi Apostolică, prin acest termen din urmă înţelegându-se succesiunea de har care s-a transmis de la Sfinţii Apostoli până în zilele noastre. Sfinţii Apostoli au transmis harul sfinţitor episcopilor, prin punerea mâinilor peste capetele bărbaţilor cu viaţă aleasă, în cadrul hirotoniei; i-au aşezat în cetăţile unde au întemeiat comunităţi creştine, iar aceşti episcopi au transmis acest har altor episcopi, din generaţie în generaţie, până în ziua de astăzi. De aceea persoana episcopului este foarte importantă în Biserica Ortodoxă, căci fără episcop nu poate exista Biserica. Acest har sfinţitor episcopii îl transmit preoţilor şi diaconilor care slujesc în parohii, preotul fiind în parohie trimisul episcopului.

Rugăciunile din biserică sunt sfinte, pentru că prin ele se invocă lucrarea sfinţitoare a Sfintei Treimi asupra credincioşilor. Tot ceea se face în bisericile ortodoxe sunt spre folosul credincioşilor şi au ca prim şi ultim scop sfinţirea lor.

Pr. Ovidiu Bostan

Rugăciunea obştească întăreşte rugăciunea inimii

În măsură în care se roagă, auzi ce zice Sfântul Nicodim Aghioritul: mintea este preot, inima este altar; jertfa care se aduce pe acest altar este alegerea şi bună voinţa, că de bună voie aleg să mă rog lui Dumnezeu, iar mirosul de bună mireasmă, tămâia, care se ridica de pe altarul inimii, este rugăciunea: să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta. De pe altarul inimii. Omul este un fel de biserică în biserică.

În zadar te duci în altarul ăsta, dacă nu ai rugăciunea cea din inimă. Puţin îţi foloseşte. De aceea, mergerea la biserică îţi ajută foarte mult ca să întăreşti rugăciunea din inimă, dar nu o schimbă pe aceea. Tocmai rugăciunile şi momentele Sfintei Liturghii, dacă tu ai lucrare lăuntrică, îţi întăresc această lucrare. Mai mult îţi învăpăiază inima de dragostea lui Dumnezeu, când auzi momentele Sfintei Liturghii, când iese cu Sfintele Daruri, căci credinţa vine prin auz.

Ai văzut că a întrebat cineva pe Sfântul Nichifor: "Dacă merg în biserică, să ascult strana şi Liturghia şi celelalte sau să zic rugăciunea inimii?" Dacă n-ai sporit în rugăciunea minţii, ascultă cu mare atenţie Liturghia şi strana, că te ajută să te concentrezi cu mintea în inimă. Foarte mult te ajută.

Iar dacă ai ajuns la rugăciunea de sine mişcătoare a minţii, este ca ceasul: ai pornit inima, eu dorm şi inima mea veghează. Permanent inima se roagă. Atunci şi fără să vrei vei rămâne cu rugăciunea asta lăuntrică şi în timpul Liturghiei şi în timpul celorlalte rugăciuni, că ajungi la o rugăciune de sine mişcătoare. Permanent se roagă inima. Neîncetat, cum zice apostolul.

Părintele Cleopa Ilie

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 42 - iulie 2010

Dumnezeu ne învaţă să ne rugăm: Rugăciunea Tatăl nostru (2)

În numărul trecut am început să vorbim despre „Tatăl nostru” – rugăciunea pe care am învăţat-o direct de la Domnul Hristos. O rugăciune pe care o ştim toţi, dar adesea nu ştim şi nu suntem atenţi la ceea ce rostim. După ce am vorbit despre primele trei din cele şapte cereri pe care le conţine, astăzi continuăm cu următoarele patru şi cu încheierea.

Sursa vieţii
A patra cerere este: Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Prin pâine putem înţelege pâinea obişnuită pe care o avem pe masă sau pâinea spirituală, care este cuvântul lui Dumnezeu. Astfel noi cerem ca Dumnezeu să ne dăruiască sursa vieţii noastre trupeşti şi sufleteşti. Dacă avem pe masă pâine, să mulţumim pentru aceasta. Să nu ne îngrijim pentru ziua de mâine, ci să cerem cu încredere pâinea de astăzi. Dacă avem Sfânta Scriptură să nu lăsăm să se aşeze praful pe ea, ci să ne hrănim sufletul prin citirea ei, căci nu numai cu pâine va trăi omul ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.

Iertarea
A cincea cerere din rugăciune este: şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri şi este singura cerere cu condiţionare. Problema iertării este fundamentală în relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu oamenii. Iertarea este o cale de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi a fi ca El. Este un proces conştient şi din convingerea inimii, prin care nu-i mai considerăm vinovaţi pe cei care ne-au greşit şi nu ne mai simţim vinovaţi faţă de cei cărora le-am greşit.
Fără a ierta şi fără a primi iertare nu ne putem mântui. De aceea este foarte important să exersăm iertarea, pornind de la lucrurile mici. De exemplu seara, înainte de culcare, înainte să ne cerem iertare de la Dumnezeu pentru ce am greşit în acea zi, e bine să rememorăm faptele zilei şi să îi iertăm pe cei care au greşit faţă de noi, să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să iertăm. Astfel nu vom duce răutatea mai departe, în ziua următoare. Iertarea este foarte importantă. Când iertăm se întâmplă ceva extraordinar, însă nu neapărat cu cel iertat, ci cu cel care iartă. Iertarea are o putere imensă, care vindecă, care ne dă pacea şi puterea de a ne ruga pentru celălalt, de aceea nu trebuie să iertăm aşteptând schimbarea celuilalt. Iertarea este un izvor de Har şi de eliberare de sub robia puterilor negative ale: mâniei, ţinerii de minte a răului, autocompătimirii şi amărăciunii.
Iar atunci când greşim, să ne recunoaştem greşeala, să ne smerim şi să rostim cuvintele mântuitoare: Iartă-mă! Să nu uităm că Dumnezeu este gata mereu să ne ierte şi să ne iubească fără nici o condiţie. Dificultatea vine din partea noastră, din partea neputinţei noastre de a ne lăsa iubiţi.

Puterea de a trece peste obstacole
Rugăciunea Tatăl nostru se continuă cu cuvintele: şi nu ne duce pe noi în ispită. Noi ştim că Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni (Iacov 1,13). Deci prin aceste cuvinte cerem lui Dumnezeu să nu ne lase să cădem în ispite, să nu ne lase să cădem sub povara ispitelor. Ispitele sunt încercări, obstacole în calea mântuirii noastre. Orice ispită poate să ne fie prilej de cădere în păcat sau prilej de întărire în bine. Iar prin această cerere dobândim de la Dumnezeu puterea de a trece peste aceste obstacole.

Izbăvirea de lucrarea celui rău
Ultima cerere din Rugăciunea Domnească este: şi ne izbăveşte de cel rău. În rostirea rugăciunii se întâlnesc mai multe variante: izbăveşte-ne, mântuieşte-ne de cel rău sau de cel viclean. Oricare variantă am folosi-o, în esenţă cerem acelaşi lucru. Cel rău sau cel viclean este diavolul şi prin această cerere îl chemăm pe Tatăl cel ceresc ca să ne scape, să ne elibereze de toată lucrarea cea potrivnică a diavolului. Aceasta este ultima cerere aşezată de Domnul Iisus Hristos între cele şapte cereri ale singurei rugăciuni pe care am primit-o în mod direct din sfânta Sa gură. Şi pentru că aceasta este ultima dintre cererile rugăciunii, atunci când o rostim să ne gândim mai ales la ultimele zile ale vieţii noastre, ca mai ales în acele momente Dumnezeu să ne izbăvească de cel rău.

Împăratul a toate
Rugăciunea se încheie cu: Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin. Aceste cuvinte alcătuiesc o formulă doxologică, o formulă de preamărire a lui Dumnezeu. Cerem toate acestea de la Dumnezeu pentru că pe El îl recunoaştem ca fiind Împăratul a toate, cel care are toată puterea în cer şi pe pământ şi singurul care are puterea de a împlini cuvintele rostite de noi în rugăciune. Lui i se cuvine să-i aducem toată slăvirea de care este capabilă fiinţa omenească.
În Biserica noastră s-a consacrat obiceiul ca la sfârşitul rugăciunii Tatăl nostru să se rostească o formulă extinsă, trinitară: Că a ta este împărăţia, şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Atotcuprinzătoare
Mare bucurie să ne cuprindă de fiecare dată când rostim Tatăl nostru! Rostind această rugăciune ne rugăm cu însăşi cuvintele Mântuitorului. Ne rugăm împreună cu El şi în numele Lui. Orice veţi cere de la Tatăl întru numele Meu, vă va da vouă (Ioan 16,23). Să ne bucurăm căci Dumnezeu însuşi prin această rugăciune ne-a învăţat cum ar vrea să fie rugat. Ea este atotcuprinzătoare, în cererile ei regăsindu-se toate nevoile sufleteşti şi trupeşti ale omului. Fericitul Augustin spunea: „De veţi străbate toate rugăciunile, nu veţi afla nimic care să nu fie cuprins în Rugăciunea Domnească.”

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 41 - iunie 2010

Dumnezeu ne învaţă să ne rugăm: Rugăciunea Tatăl nostru

După ce numărul trecut am vorbit despre rugăciune – convorbirea omului cu Dumnezeu, continuăm cu cea mai cunoscută şi mai răspândită rugăciune, rostită pentru prima dată de Iisus Hristos şi predată ucenicilor Săi: rugăciunea Tatăl nostru, numită şi Rugăciunea domnească.

Direct de la Domnul
Rugăciunea Tatăl nostru este o rugăciune pe care ne-a dat-o Domnul Hristos. Ea este consemnată în două din cele patru Evanghelii. În Evanghelia de la Matei, capitolul 6, în contextul Predicii de pe munte, şi în Evanghelia de la Luca, în capitolul 11, unde se spune că ucenicii au venit la Mântuitorul şi i-au cerut să-i înveţe să se roage. Iar Domnul i-a învăţat rugăciunea Tatăl nostru. Varianta de la Matei este puţin diferită de cea de la Luca şi e cea care a fost consacrată şi folosită în cultul Bisericii noastre.

Ştim ce spunem atunci când ne rugăm?
Această rugăciune este cea mai răspândită rugăciune, o spunem de la tinereţe până la bătrâneţe. Dar de multe ori rostim această rugăciune în mod mecanic, fără atenţie la cuvintele ei. Spunem cuvintele ca o formulă, în care ne punem nădejdea la vreme de necaz. Sunt chiar oameni care o spun fără să înţeleagă cuvintele pe care le rostesc. Însă rugăciunea ne obligă la o anumită atitudine, la o anumită conduită a vieţii noastre. De aceea este foarte important să înţelegem ce spunem atunci când ne rugăm. Vom face aici referire pe scurt la fiecare cuvintele rugăciunii Tatăl nostru.
Această rugăciune este alcătuită dintr-o invocare: Tatăl nostru Care eşti în ceruri, şapte cereri: 1) sfinţească-se numele Tău, 2) vie împărăţia Ta, 3) facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. 4) Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi 5) şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri 6) şi nu ne duce pe noi în ispită 7) ci ne izbăveşte ce cel rău. Şi o încheiere: Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin. (Mt. 6, 9-13)

Fii ai aceluiaşi Tată şi fraţi între noi
Invocarea Tatăl nostru Care eşti în ceruri ne dă mare mângâiere, dar ne şi responsabilizează. În cadrul Sfintei Liturghii, cu puţin timp înainte de primirea împărtăşirii cu Sfintele Taine, tocmai ca pregătire pentru această primire a Trupului şi Sângelui lui Hristos, rostim rugăciunea Tatăl nostru. Iar înainte de a o rosti există o alcătuire de rugăciune pe care o spune preotul şi prin care cerem de la Stăpânul şi Dumnezeul Cel ceresc să ne dea vrednicia de a-L numi Tată. Acesta este un dar al lui Dumnezeu şi înţelegem că El ne-a înfiat pe noi, făpturile sale şi astfel niciodată nu mai putem fi orfani, pierduţi, lăsaţi în voia determinărilor acestei lumi. Avem un Tată în ceruri. Consecinţa acestei înfieri este faptul că noi suntem fraţi între noi, fraţi cu toţi creştinii. Avem acelaşi Tată şi acelaşi sânge, căci sângele nostru este amestecat cu Sângele lui Hristos primit prin Sfânta Împărtăşanie. Ne comportăm noi ca fraţii unii cu alţii? Ni s-au făcut străinii ca nişte rude după trup?

Gânduri şi cuvinte sfinte
Sfinţească-se numele Tău este prima cerere. Dumnezeu este Sfânt. Spunem la biserică: Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru... Cântăm: Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare Sfinte fără de moarte.... sau Nu este Sfânt precum Tu, Doamne, Dumnezeul nostru... Dumnezeu este Sfânt dar totuşi cerem să se sfinţească numele Său. De ce? Pentru ca să se sfinţească şi în noi înşine. Cerem să se sfinţească numele Său în sufletele şi în viaţa noastră. Să avem gânduri şi cuvinte sfinte, gânduri şi cuvinte cuviincioase, gânduri şi cuvinte de preamărire. În mod practic se sfinţeşte numele lui Dumnezeu în noi atunci când Îi pomenim numele, atunci când Îl invocăm în rugăciuni scurte: Doamne ajută-le! Doamne miluieşte-ne! Doamne vindecă-l! Doamne curăţeşte-mă!

Împărăţia dinlăuntrul nostru
Vie împărăţia Ta este a doua cerere. Aceasta este o chemare şi o dorinţă de a se instaura Împărăţia lui Dumnezeu în lumea aceasta dar şi în noi înşine, căci a spus Domnul Iisus Hristos: Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru (Lc. 17, 21). Iar împărăţia lui Dumnezeu se instaurează în sufletul celui care Îl are pe Dumnezeu ca Împărat al vieţii sale şi face voia Lui. Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri (Mt. 7, 21).

Bucuria din cer să fie şi pe pământ
Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ este a treia cerere şi prin aceasta vrem să se facă voia lui Dumnezeu de către oameni pe pământ aşa cum se face de către îngeri în ceruri. Aşa cum îngerii au preocuparea şi bucuria de a face voia lui Dumnezeu, şi noi să împlinim pe pământ voia Lui, ca să avem bucurie. Voia lui Dumnezeu este ca toţi oamenii să se mântuiască (I Tim. 2, 4) şi noi, dacă vrem să facem voia lui Dumnezeu, trebuie să lucrăm la a noastră mântuire.
Într-un mod personal, cuvintele precum în cer aşa şi pe pământ putem să le raportăm la gândurile şi la faptele noastre. Aşa cum vreau să fac voia lui Dumnezeu în cerul gândurilor mele tot aşa să împlinesc şi cu pământul faptelor mele voia lui Dumnezeu. Să nu fie contradicţie între cerul şi pământul sufletului meu, între ceea ce gândesc că e bine să fac şi ceea ce fac de fapt.
(va urma)

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 40 - mai 2010