Numărul 36 din Apostolat

• Editorial: În palma lui Dumnezeu
• Cine suntem noi, creştinii? - Astăzi, mai mult ca niciodată, se simte nevoia ca noi, creştinii, să înţelegem cine suntem şi ce facem pe acest pământ.
• Lupta mântuirii: Fii destoinic, ştiind Cui crezi, cu ale Cui arme baţi război - un cuvânt al Părintelui Arsenie Boca
• Pe cine deranjează simbolurile creştine?- De ce imaginile imorale promovate de televiziune şi internet sunt tolerate, iar icoanele sunt intolerabile?
• Părintele Arsenie Boca – 20 de ani de la trecerea la Domnul - o nouă filă de jurnal de pelerin, tot de la Prislop.
• Certurile care se nasc între creştini - ultima predică a Părintelui Daniil Sisoev

Rubrica Pas în doi:

• La ce să fii atent(ă) când îţi alegi soţul/soţia
• Schimbarea poate veni prin necazuri, boală sau probleme la serviciu
• A vă ruga pentru rezolvarea problemelor materiale nu e păcat

Rubrica "Educaţie creştină":

• Cum să vă distrugeţi, în mod practic, copilul - sau... reţeta unui eşec sigur în educaţie
• Familia centrată pe copil / familia centrată pe Dumnezeu

Căsuţa copiilor:

• Vameşul şi fariseul

Rubrica "Fii tânăr cu Hristos":

• De ce băieţii devin nesimţiţi, iar fetele pierd încet, încet, orice urmă de feminitate?
• A FI TÂNĂR ORTODOX - o lămurire
• DOUĂ GENERAŢII DE CARNE-DE-TUN - gânduri la un priveghi

Catehism: Simbolul de credinţă (XI)

Rubrica "Cu Dumnezeu în casă":

• Câteva recomandări pentru o slăbire sănătoasă
• Prăjitură Rafaello
• Supă de conopidă cu morcovi (de post)

Evenimente din Ţara Făgăraşului:

• Comoară de spiritualitate în haine româneşti - parada cetelor de feciori 2010
• Au fost buni de Crăciun - spectacolul de binefacere organizat de Parohia "Sf. Ilie" din Victoria
• Concert de colinde la muzeu
• Nou preot la Parohia Recea Vaida
• Iisus în inimile copiilor
• Dar de bucurie - grupul vocal "Apostolia" din Ţara Făgăraşului

Rubrica "Trecut şi prezent"

• Bisericile din Parohia Recea Nouă

Editorial: În palma lui Dumnezeu

Cu ceva ani în urmă, pe vremea când eram elev de liceu, am intrat la un moment dat într-o biserică. La intrare m-a surprins o imagine, care îl reprezenta pe Domnul Iisus Hristos într-o postură cât se poate de tristă... Cred şi acum că este, poate, cea mai tristă pe care am văzut-o vreodată. E o reprezentare destul de rară, dar este posibil să o fi văzut şi dumneavoastră pe undeva. Este vorba de Domnul Iisus Hristos Care stă într-o poziţie îngenunchiată, ghemuită, îmbrăcat într-o cămaşă albă, pătată de stropi de sânge. Într-o palmă ţine trupul neînsufleţit al unui copil avortat, iar cu cealaltă palmă îşi acoperă faţa, dar se observă totuşi că este foarte îndurerat şi plânge.
Această imagine vrea să ne arate adevărul că lui Dumnezeu îi pare rău pentru păcatele noastre, suferă pentru durerile noastre. Şi dacă imaginea pe care am descris-o vrea să ne arate cât de mult plânge Dumnezeu pentru un anumit păcat, respectiv pentru pruncucidere şi pentru fiecare copil avortat, de fapt se întâmplă la fel pentru orice păcat făcut de om. Dumnezeu ne ţine în braţe şi plânge pentru fiecare dintre noi atunci când păcătuim, pentru că păcatul nu este altceva decât o faptă prin care ne auto-mutilăm, ne auto-distrugem, chiar şi în cazurile în care pe moment ne provoacă plăcere.
Vă propun să facem fiecare dintre noi un exerciţiu de imaginaţie. Să ne gândim la păcatele noastre, la momentele şi împrejurările în care le-am făcut. În clipa aceea când săvârşeam păcatul, Domnul Iisus Hristos era alături de noi, îndurerat. Ne ţinea în palmă, aşa cum ţine în palmele sale lumea întreagă şi tot universul. Bucata aceea de pământ pe care ne aflam, încăperea aceea în care ne găseam atunci când am săvârşit păcatul nu era altceva decât palma lui Dumnezeu. Păcatul l-am făcut chiar sub privirea îndurerată a Mântuitorului.
Părerea de rău a lui Dumnezeu este aceea că nu suntem aşa cum ne-a făcut El să fim. Îi pare rău că în loc să-l căutăm pe El căutăm împlinirea şi fericirea în altă parte, în lucrurile materiale, vremelnice. Vrem să ne vină bucuria de la făpturi, de la lucrurile stricăcioase, de la persoanele neputincioase ca şi noi şi nestatornice. Dar adevărata fericire şi împlinire o găsim doar la El, doar atunci când suntem cu El, pentru că doar El ne oferă Bucuria pe care nimeni nu o poate lua de la noi.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 36 - ianuarie 2010

Cine suntem noi, creştinii?

Astăzi, mai mult ca niciodată, se simte nevoia ca noi, creştinii, să înţelegem cine suntem şi ce facem pe acest pământ. Noi ştim că ne numim creştini, însă de foarte multe ori felul în care ne comportăm, gândim şi ceea ce facem arată clar că mai degrabă doar numele îl mai purtăm şi că singura diferenţă dintre noi şi cei necredincioşi este faptul că noi ne auto-intitulăm creştini, eventual că mergem (din când în când) la biserică şi… cam atât.




Ce pretindem şi ce suntem, de fapt?

Creştinii sunt oameni obişnuiţi; nu au mai multe daruri sau înzestrări decât ceilalţi. Numele de „creştin” vine însă de la „Hristos”, Cel care oferă puterea de a te deosebi de cei mânaţi de duhul lumii, puterea de a birui răul din suflet. De aceea creştinul ar trebui să aibă ceva în plus faţă de cei care i-au întors spatele lui Hristos: o viaţă curată. Să fie cinstit, bun, corect, să-i iubească pe cei din jurul său, astfel încât oricine ar intra în legătură cu el să ştie că a intrat în vorbă cu urmaşul lui Hristos.
Dumnezeu ne-a zis: "Fiţi sfinţi, precum sunt Eu." Nu sunt vorbe goale. El chiar ne dă puterea de a ne schimba. Vine El şi schimbă răul din noi, doar să-L chemăm şi să-L lăsăm să facă asta: să descopere, să cureţe, să vindece. Din păcate, aşa cum ne arătăm noi astăzi în comportamentul nostru, nu facem altceva decât să-i scârbim pe cei încearcă să se apropie de noi. În loc să le arătăm dragoste, noi le arătăm cât de tare putem să vorbim; în loc să le fim modele de curăţie, noi le trezim dezgustul prin cât de beţivi şi desfrânaţi putem fi; în loc ca cinstea să ne călăuzească viaţa, minciuna e la noi acasă ca şi la cei care nu au de-a face cu credinţa. Ba dimpotrivă, mulţi necredincioşi sunt mai curaţi şi mai cinstiţi decât cei care vin la biserică.
Încă din Vechiul Testament, Dumnezeu a lăsat oamenilor cele 10 porunci, cunoscute fiecăruia. Hristos ni le-a rezumat în două:

• 1. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău.
• 2. Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

Creştinismul se bazează pe aceste două porunci. Ele sunt piatra de temelie, în care se ascunde chiar Dumnezeu. Împlinindu-le, Îl vom afla. Creştinul nu trebuie decât să le respecte pentru a se putea mântui. Noi facem aşa? Iar dacă nu facem, atunci ne mai putem numi creştini? Există o lege pe care nu o va putea păcăli nimeni: atunci când una zici şi alta faci, încrederea celorlalţi în tine se pierde şi ce zici nu va mai fi crezut.

Cu Dumnezeu nu se poate trişa

Hristos ne cere să lucrăm fiecare la măsura lui. El nu a venit numai pentru cei puternici sau foarte deştepţi sau învăţaţi. El a venit pentru toţi. El este Dumnezeu şi este sufletul lumii, al universului. Şi tot El ne învaţă ce să facem pentru a ieşi din robia păcatului, a durerii, a necazurilor. Trebuie doar să-L întrebăm, să fim sinceri, să căutăm sincer. Dacă vom încerca să trişăm, ne jucăm cu sufletele noastre. Omul se plânge că toate în lume merg rău. Sfinţii Părinţii spun clar: toate relele care vin, vin din cauza păcatelor oamenilor. Pentru că dacă oamenii ar asculta de cuvintele lui Dumnezeu, ar fi fericiţi.
Aşadar, nu ne rămâne decât să luăm aminte la noi înşine: suntem creştini sau nu? Vrem să fim fericiţi? Atunci să ne încredinţăm viaţa în mâinile lui Dumnezeu şi să începem prin dorinţa sinceră de a respecta cele două porunci!

Pr. Marius Corlean

Cum trăiesc creştinii în lume

Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin grai, nici prin haine; fiindcă nu locuiesc în oraşe proprii, nu se folosesc de un dialect paralel şi nici nu duc o viaţă paralelă. Învăţătura lor n-a fost găsită printr-o invenţie sau cugetare a unor oameni curioşi, nici nu promovează vreo doctrină omenească, ca alţii.
Locuind în cetăţi greceşti ca şi barbare, cum s-a hărăzit fiecăruia, şi urmând obiceiurilor locului în ce priveşte hainele, regimul hranei şi restul vieţii, arată o vieţuire minunată şi recunoscută de toţi ca nemaivăzută.
Locuiesc în ţări proprii, dar ca nişte emigranţi, iau parte la toate treburile publice ca nişte cetăţeni şi suportă toate îndatoririle ca nişte străini. Orice pământ străin le este patrie, şi orice patrie le este străină.
Se căsătoresc toţi, nasc prunci, dar nu-şi aruncă odraslele. Stau la o masă comună, dar nu şi la un pat comun. Sunt în trup, dar nu vieţuiesc după trup. Petrec pe pământ, dar au cetăţenia în cer. Se supun legilor hotărâte şi prin vieţile lor biruie legile. (…)
Sunt necinstiţi şi se slăvesc în necinstiri. Sunt umiliţi şi sunt îndreptaţi. Sunt defăimaţi şi binecuvintează; sunt ocărâţi şi cinstesc pe cei ce-i ocărăsc. (…)
Simplu spus, ceea ce este sufletul în trup aceasta sunt creştinii în lume. Sufletul e răspândit ca o sămânţă în toate mădularele trupului, iar creştinii sunt răspândiţi în cetăţile lumii. Sufletul locuieşte în trup, dar nu este din trup; iar creştinii locuiesc în lume, dar nu sunt din lume. Sufletul nevăzut e deţinut într-un trup văzut, iar creştinii sunt cunoscuţi că sunt în lume, dar cinstirea pe care o aduc lui Dumnezeu rămâne nevăzută.
Trupul urăşte sufletul şi se războieşte cu el, deşi nu e cu nimic nedreptăţit de el, pentru că e împiedicat să se bucure de plăceri, şi pe creştini lumea îi urăşte, deşi nu e cu nimic nedreptăţită de ei, pentru că se împotrivesc plăcerilor.
Sufletul iubeşte trupul care-l urăşte şi mădularele lui; iar creştinii iubesc şi ei pe cei ce îi urăsc pe ei. Sufletul e închis în trup, dar el ţine la un loc trupul; şi creştinii sunt deţinuţi în arestul lumii, dar ei ţin la un loc lumea.
Sufletul nemuritor locuieşte într-un cort muritor; iar creştinii locuiesc şi ei în corturi stricăcioase aşteptând nestricăciunea în ceruri. (…)
Într-o atât de mare poziţie i-a pus Dumnezeu, pe care nu le este îngăduit a o părăsi.

Epistola către Diognet

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 36 - ianuarie 2010

Lupta mântuirii: Fii destoinic, ştiind Cui crezi, cu ale Cui arme baţi război

Calea mântuirii ne desprinde de pământ spre Cer, ca pe unii ce ştim că de la Dumnezeu am ieşit şi iarăşi la Dumnezeu ne-ntoarcem şi lăsăm lumea. Fericit cine se-ntoarce...

Duşmanii

Pe o asemenea mărită cale, nimeni nu poate merge singur, de nu va veni mai întâi în obştea Bisericii ca să fie condus de mâna nevăzută a Mântuitorului prin preoţi, ucenicii Săi văzuţi, trimişi de El în fiecare rând de oameni. Căci au zis Părinţii de demult cuvântul acesta: cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească; pentru că omul, care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor sau din gâlceava fărădelegilor, se va trezi deodată că i se vor ridica împotrivă trei vrăjmaşi, unul după altul. Iar vrăjmaşii mântuirii sunt aceştia: lumea, trupul şi diavolul. Pe aceştia îi arată ca atare toţi Sfinţii Părinţi.

Ruşinea de a fi bun

Prin "lume" se înţelege categoria păcatului, adică turma oamenilor necredincioşi, cei ce din toată voia s-au unit cu sfaturile dracilor. E lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul (Ioan 17, 9). E gura satului, gura vecinului şi, de multe ori, gura şi faptele celor dintr-o casă cu tine. Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai da îndărăt cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun. Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată ruşine de a fi buni. Bunătatea ta îi arde, şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase. "Lumea" e veacul viclean, placul oamenilor şi slava deşartă. Gura lumii grăieşte ale stăpânitorului ei. De aceea avem poruncă: "Nu iubiţi lumea, nici cele din lume: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, care nu sunt de la Tatăl." (1 Ioan2, 15-16)

Plăcerea se plăteşte cu durere

Cine vrea să biruie această primă piedică în calea mântuirii, are la îndemână aceste trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea. Cu arătarea răbdării suntem datori în primul rând pentru că, mai înainte de a veni la calea lui Dumnezeu sau la ostenelile mântuirii, făceam şi noi ale lumii, umblând în fărădelegi şi chinuind pe alţii, şi astfel ne-am băgat datori; deci acum trebuie să plătim ale noastre cele de atunci, ca pentru răbdare să dobândim mântuirea de la Dumnezeu. Aşa trebuie să plătim acum cu durere cele ce le-am făcut odinioară cu plăcere. (…)
Căci multe din cele ce ni se întâmplă, ni se întâmplă

• spre îndrumarea noastră,
• sau spre stingerea păcatelor trecute,
• sau spre îndreptarea neatenţiei prezente,
• sau spre ocolirea păcatelor viitoare.

Cel ce socoteşte aşadar că pentru una din acestea i-a venit încercarea, nu se răzvrăteşte când e lovit - mai ales dacă e conştient de păcatul său - nici nu învinovăţeşte pe acela prin care i-a venit încercarea, căci fie prin acela, fie prin altul, el a avut să bea paharul judecăţilor dumnezeieşti...
Nebunul însă roagă pe Dumnezeu să-l miluiască; dar venind mila nu o primeşte, fiindcă n-a venit precum a vrut el, ci precum Doctorul sufletelor a socotit că e de folos. Şi de aceea se face nesimţitor şi se tulbură şi uneori se războieşte aprins cu dracii, alteori huleşte pe Dumnezeu; astfel, arătându-se nemulţumit, nu primeşte decât bâta.

Arma iertării întoarce răul spre bine

Cine vrea să biruie lumea e dator să ia arma rar folosită a iertării, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii acesteia, ca unul ce vede că fraţii săi stau legaţi într-o robie străină, în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de ei înşişi.
Cine vrea să biruie lumea se roagă Tatălui său în ascuns sau în gând, pentru orice fiu al lui Dumnezeu, oricât de întunecată purtare ar avea şi oricâte rele i-ar face. Căci răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns au mare putere înaintea lui Dumnezeu, căci pentru ele biruie El în locul omului, întorcând spre bine cele pornite de la lume cu răutate.
Stăruind în acestea te-ai făcut pricină de mântuire şi pentru fratele tău din lume. Rugăciunea nu judecă, ci se smereşte, aducându-ne aminte greşelile noastre, nu ale lumii. Rugăciunea adevărată cere iertarea lumii, nu osândirea ei. Iar asupra smereniei vrăjmaşul nu poate nimic.
Deci, făcând aşa, ori de câte ori întâmplarea o cere - dar şi când n-o cere - ajutat de Dumnezeu, treci cu bine peste prima piedică a potrivnicului pe care ţi-o ridică în cale prin fraţii tăi din lume, care sunt mai slabi de înger (1 Tesaloniceni 5, 14).

Răbdarea răului nu este o slăbiciune

Cine are darul dragostei, al răbdării şi al gândului smerit, în vremea de luptă - dacă luptă după lege, iar legea este dragostea - poate vedea lucruri minunate, întoarceri neaşteptate la Dumnezeu. Aşa de pildă, noi nu ştim tainele lui Dumnezeu: pe cine mântuieşte din lume şi pe cine osândeşte. Dacă pe cel ce se sălbăticeşte asupra ta, din pricina întunecimii sale, îl ştie Dumnezeu că se va mântui, mântuirea lui o va face şi cu ajutorul tău, prin aceea că-ţi dă darul răbdării, al iertării din inimă şi al rugăciunii. Astfel pentru smerenia ta îl va birui Dumnezeu şi va alunga duhul potrivnic dintr-însul. Dacă însă fratele acela mai are de chinuit în robie străină, sau chiar îşi va pierde sufletul, la purtarea ta cea după Dumnezeu, răutatea lui va creşte şi se va sălbătici cu totul împotriva oamenilor şi împotriva lui Dumnezeu. Prin urmare, nicidecum să nu uităm că ostaşi ai lui Dumnezeu suntem. Deci fii destoinic, suflete, ştiind Cui crezi, cu ale Cui arme baţi război, Cine îţi ajută, - ca să nu piardă Dumnezeu pe cineva pentru neiscusinţa ta. De aceea au zis Pă-rinţii, că pricina mântuirii este aproapele.
Cei ce biruie lumea nu sunt nicidecum o adunare de neputincioşi, o turmă de inactivi, oricât s-ar părea răbdarea răului o slăbiciune a binelui, ci ei sunt ostaşii împăratului, care prin răbdarea Crucii a biruit nu numai lumea, ci şi toată stăpânia morţii. Mântuirea e cununa acestei biruinţe. Iar despre nevoinţa care dovedeşte răbdarea şi credinţa sfinţilor, putem spune că e singura cale îngăduită şi în stare să mistuie puterea răului şi să o facă fără rost şi fără vlagă în lume.

Părintele Arsenie Boca – Cărarea Împărăţiei

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 36 - ianuarie 2010

Pe cine deranjează simbolurile creştine?

De ce imaginile imorale promovate de televiziune şi internet sunt tolerate, iar icoanele sunt intolerabile?

„… a respinge chipul şi icoana lui Hristos înseamnă a refuza comuniunea cu El. Acest lucru se cere afirmat cu tărie într-o vreme în care chipul, adică icoana şi celelalte însemne creştine – expresii şi reprezentări ale comuniunii sfinte – sunt atacate cu o agresivitate de neînţeles într-o lume care, formal, a proclamat drept „zeu” toleranţa.

Prigoană în numele toleranţei
Vă amintiţi de aşa numitul „război al icoanelor” de acum trei ani, când unii compatrioţi de-ai noştri au cerut – culmea, tocmai „în numele democraţiei” -, expulzarea icoanelor din şcoli, iar Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în virtutea aceleiaşi „democraţii”, a constatat „nocivitatea” sfintelor icoane? Sunteţi la curent, apoi, cu recenta decizie a Curţii Europene pentru Drepturile Omului, prin care a fost incriminată prezenţa crucifixelor în şcolile din Italia? Nu vi se pare că am mai văzut clişeele acestea? Ba da... însă în „era dictaturii comuniste”, când ne erau prigonite însemnele şi manifestările religioase de către un regim care, cel puţin, îşi asuma pe faţă ideologia atee.
De data aceasta, surpriză!? Avem de-a face cu o toleranţă dusă până la fanatism... şi, cine ar fi crezut că şi toleranţa îşi poate avea fanaticii ei?... Multă vreme, personal am considerat că cel mai mare rău al libertăţii greşit înţelese este „cultivarea” nepăsării şi a indiferentismului religios. Constat însă că „cineva” şi-a pierdut cu totul răbdarea şi bate din picior nemulţumit de ritmul prea lent (?!) al secularizării şi descreştinării. Pe cine, oare, deranjează sfintele icoane şi crucifixele? Într-o lume care cultivă cu insaţietate „imaginea” prin televiziune şi internet, pe cine supără „imaginile” sfinte ale simbolurilor noastre religioase? Nu vi se pare decizia autorităţilor Uniunii Europene, cu privire la interzicerea crucifixelor în şcoli, ridicolă? Sau este, de fapt, aceeaşi obsesie a Revoluţiei Franceze care tocmai a dezbrăcat uniforma stalinistă pentru a-şi pune, de data aceasta, papionul european?

Democraţie sau „demono-craţie”?
Am crezut, în decembrie ‘89, că democraţia înseamnă inclusiv libertate religioasă şi, pentru aceasta, am consimţit cu toţii la toleranţă. De aceea, consider că avem tot dreptul acum că, privind cum ne sunt „demonizate” reprezentările creştine, sub pretextul unei „toleranţe intolerante”, să ne întrebăm dacă nu cumva avem de-a face, de fapt, cu o „demono-craţie”, iar nu cu o democraţie autentică?! Pentru că, dacă imaginile (adeseori imorale) promovate de televiziune şi internet sunt tolerate, imaginile sfinte, adică icoanele, de ce sunt intolerabile? Dacă marşurile stradale ale persoanelor care cer dezincriminarea păcatelor împotriva firii sunt morale, simbolurile religioase de ce sunt „imorale”? Şi dacă prostituţia şi drogurile se cer, până şi de către cea mai înaltă instituţie a Statului, dezincriminate, de ce sunt condamnate crucifixele? Ce sunt mai nocive – imaginile sfinte, ori cele imorale? Ce provoacă mai mult pervertirea firii omului şi pierderea echilibrului fiinţei lui – simbolurile noastre religioase, ori demonstraţiile neruşinate şi sfidătoare ale unor persoane care au nevoie mai degrabă de doctor decât de legi speciale? Şi ce afectează mai mult coeziunea familiei şi sănătatea spirituală a unui popor – afişarea însemnelor religioase, ori dezincriminarea şi liberalizarea prostituţiei şi a drogurilor, fie ele şi uşoare?

Să păstrăm cu sfinţenie
Dragii mei! Cred că a venit vremea să ne întrebăm şi să căutăm cu toţii un răspuns cât se poate de clar la întrebarea: Pe cine deranjează simbolurile noastre creştine în Europa, câtă vreme ele sunt vechi de 2000 de ani, iar popoarele ei s-au născut toate pe rând în cristelniţa Sfântului Botez şi a Mirungerii creştine? Cu ce impietează o identitate, mai sigură şi decât vârsta însăşi a naţiunilor creştine europene? Cine are interes să schimbe prematur istoria şi cultura bătrânului continent, mai înainte ca acesta să agonizeze singur, sub spectrul secularizării şi descreştinării ce îi pândesc avide ultimele zvâcniri de spiritualitate?
De aceea, la o zi sfântă că cea de astăzi, în care sărbătorim mai bine de 2000 de ani de când „Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi...” (Ioan 1, 14) ca Icoană şi Chip al Tatălui, nu ne rămâne decât să ne rugăm şi să luptăm ca Binele să se arate, ca totdeauna de altfel, mai puternic decât răul; ca tot ce avem mai sfânt şi mai valoros în noi să nu poată fi niciodată răpus de o logică cel puţin stranie, a unei democraţii interpretată într-un mod halucinant. Să ne păstrăm cu sfinţenie însemnele religioase, obiceiurile şi datinile sfinte, pentru ca tăvălugul globalizării să nu ne poată înghiţi tot ceea ce a mai rămas creştinesc şi românesc în noi – credinţa şi cultura străbună.

PS SEBASTIAN, Episcopul Slatinei
(fragment din cuvântul pastoral la Naşterea Domnului, 2009)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 36 - ianuarie 2010

Părintele Arsenie Boca – 20 de ani de la trecerea la Domnul

La 28 noiembrie 2009 s-au împlinit 20 de ani de la plecarea la Domnul a Părintelui Arsenie Boca. Făgărăşenii au o evlavie deosebită faţă de Părintele care, în anii petrecuţi la Mănăstirea Sâmbăta, a marcat definitiv viaţa duhovnicească a Ţării Făgăraşului; de aceea au participat în număr mare la parastasul săvârşit cu această ocazie la Mănăstirea Prislop, iar rubrica noastră Jurnal de pelerin continuă cu o nouă împărtăşire a emoţiei şi bucuriei trăite, primită la redacţie de la un tânăr din Ucea de Sus:

LA PAS PE URMELE PĂRINTELUI ARSENIE. E greu să vorbească un păcătos despre cel ce a fost Sfântul secolului XX în Ardeal, Preacuviosul Părintele nostru Arsenie Boca, însă nădăjduiesc să mă ierte atât Sfinţia Sa din ceruri, cât şi milostivul Dumnezeu, că am îndrăznit să scriu aceste rânduri.
S-au împlinit douăzeci de ani la trecerea la Domnul a Părintelui nostru Arsenie. Tineri şi bătrâni, ardeam de nerăbdare să vină ziua de 28 noiembrie, să mai ajungem o dată la mormântul său, să fim aproape de locurile în care şi-a petrecut o parte din viaţă şi să ne împărtăşim din cuvântul său viu care există la Mănăstirea Prislop.
Oraşul Victoria a fost sâmbătă, 28 noiembrie, punctul de plecare pentru zeci de credincioşii din împrejurimi către Prislop. La ora 4 dimineaţa, după binecuvântarea părintelui Sorin Suciu, din Şinca Nouă, împreună-pelerin cu noi, am plecat parcă zburând, ajungând în jurul orei 7 în satul Silvaşul de Jos, unde un echipaj de poliţie ne spune că de acum pelerinajul poate continua doar pe jos (ce frumos, mulţumim Părinte!).
Fără nici o eschivare ne-am luat bagajele şi am plecat spre mănăstire, până la care mai aveam cel puţin 7 km de mers pe jos. Părintele ne învredniceşte să-i călcăm pe urme la propriu, străbătând acelaşi drum pe care au călcat paşii dânsului. Minunat, minunat lucru să vezi cum zeci, sute, mii, zeci de mii de oamenii merg fără a se plânge de povara drumului, vin chemaţi de duhul Părintelui, vin să-şi plângă păcatele, vin, după cum spunea Preasfinţitul Daniel Partoşanul, să-şi aprindă luminile sufletelor lor de la candela părintelui Arsenie, candelă care arde nesfârşit.

„SĂ ÎMI CEREŢI AJUTORUL!”. Intraţi în curtea mănăstirii, fără urmă de oboseală şi cu o dorinţă de netăgăduit, ne-am aşezat la rând pentru a ajunge la mormântul Părintelui. Miile de oameni din faţa noastră nu reprezintă nici un obstacol, am fi stat la cozi ore în şir, doar ca să ajungem acolo sus, unde Părintele îşi are locaşul său pământesc. O dorinţă atât de mare nu credeam să mai văd în zilele noastre la mii de oamenii – copii, tineri şi vârstnici; să vezi zeci de oamenii cântând colinde, citind acatistul închinat Părintelui Arsenie, sute de tineri rugându-se, să auzi zeci de mărturisiri despre minunile Părintelui… Nu există cuvinte pentru a descrie ceea ce poţi simţi atunci când, cu ajutorul Părintelui şi prin poveţele sale, vezi cum oamenii se schimbă, lepădând haina păcatului, cum încep să se iubească între ei, se respectă, iubesc pe Dumnezeu şi lasă să intre în sufletele lor iubirea desăvârşită a Domnului nostru Iisus Hristos.
După câteva ore de rugăciune, mulţumiri şi cereri adresate Părintelui, ne învredniceşte Dumnezeu să-i sărutăm Sf. Cruce de la mormânt, cu credinţa că se va ruga Domnului pentru iertarea păcatelor noastre şi pentru cererile noastre, după cum însuşi spunea înainte să treacă la Domnul: “De acolo unde voi pleca o să vă ajut mai mult decât de aici, numai să îmi cereţi ajutorul”. Părinte, ajută-ne!

EVLAVIA OAMENILOR APROPIE CANONIZAREA. În curtea mănăstirii a început Sfânta Liturghie, săvârşită de Preasfinţitul Daniil Partoşanul – episcopul românilor din Serbia, şi de un sobor impresionant de preoţi şi diaconi. Răspunsurile au fost date de elevele seminarului mănăstirii şi de miile de credincioşi. Parcă pluteam cu toţii, nu ne venea să credem că, deşi curtea era plină, era o linişte extraordinară; oamenii înălţau rugăciunii către Dumnezeu, către Părintele Arsenie, către Maica Domnului.
Deosebită şi foarte frumoasă a fost şi predica Preasfinţitului Daniil, care ne pune mereu în atenţie o fidelă imagine a Părintelui Arsenie, a Sfântului nostru Părinte Arsenie de la Prislop care, atunci când va rândui Dumnezeu, va fi trecut în rândul sfinţilor. De la an la an curtea mănăstirii devine tot mai neîncăpătoare pentru zecile de mii de credincioşii care vin chemaţi de duhul Părintelui, lucru care va apropia canonizarea, după cum ne-a încredinţat acum câţiva ani Înaltpreasfinţitul Laurenţiu Streza, iar anul acesta, din nou, Preasfinţitul Daniil.
Parastasul Părintelui – o slujbă sobră, cântată de asemenea de toată curtea mănăstirii, s-a săvârşit după Sf. Liturghie. Soborul de preoţi în frunte cu PS Daniil au urcat apoi la mormântul Părintelui, cântând minunatele colinde ale Naşterii Domnului.
Am plecat de la mănăstire cu sufletul plin de bucurie, pentru că Dumnezeu ne-a învrednicit să ajungem aici în această zi, dar purtând în inimă şi dorinţa de a împlini ce ne-a învăţat Părintele Teofil: “Cea mai bună cinstire adusă sfinţilor este urmarea lor”.

Gheorghe-Sebastian Stoia, Ucea de Sus

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 36 - ianuarie 2010

Comori liturgice: La praznicul Întâmpinării Domnului

Slujbele Bisericii noastre, alcătuite de Sfinţi Părinţi, conţin adevărate comori de credinţă, învăţătură şi poezie liturgică, care înmoaie sufletul şi îl umplu de duhul sfinţeniei. Comori adesea neremarcate, aflate în special la îndemâna cântăreţilor la strană. Comori care se cer împărtăşite.

"Să se deschidă astăzi porţile cerului, că luând început sub ani, Cuvântul Tatălui cel fără de început, nedespărţindu-Se de a Sa Dumnezeire, ca un prunc, la patruzeci de zile, este adus de bunăvoie în Templul Legii, de Fecioara Maică, şi pe Acesta în braţe Îl primeşte bătrânul, strigând: slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, că văzură ochii mei mântuirea Ta. Cel ce ai venit în lume, să mântuieşti neamul omenesc, Doamne, slavă Ţie!"


"Iubitorul de oameni, plinind Legea cea din Scriptură, este adus acum în Templu şi îl primeşte pe El în braţe bătrâneşti dreptul Simeon, strigând: acum slobozeşte-mă la fericirea cea de acolo; că Te-am văzut astăzi îmbrăcat cu trup muritor pe Tine, Cel ce domneşti peste viaţă şi peste moarte stăpâneşti."


"Să mergem şi noi cu cântări dumnezeieşti, să întâmpinăm pe Hristos a Cărui mântuire a văzut-o Simeon şi să-L primim pe El. Acesta este Cel vestit de David, Acesta este Cel ce a grăit prin prooroci, Care S-a întrupat pentru noi şi a mântuit pe om. Acestuia să ne închinăm."


"Ziditorul cerului şi al pământului este ţinut astăzi în braţe de sfântul Simeon bătrânul, care plin de Duh Sfânt zicea: de acum sunt slobod, că am văzut pe Mântuitorul meu."


"Cercetaţi Scripturile, precum a zis în Evanghelii Hristos Dumnezeul nostru; că într-însele îl vom afla pe Dânsul născut şi înfăşat, în iesle pus şi cu lapte hrănit, tăiere-împrejur primind şi de Simeon fiind purtat, nu ca închipuire şi nici ca nălucire, ci cu adevărat precum lumii S-a arătat. Către Care să strigăm: Cel ce eşti mai înainte de veci, Doamne, slavă Ţie!

(din Vecernia şi Utrenia praznicului)"

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 36 - ianuarie 2010

Certurile care se nasc între creştini. Ultima predică a părintelui Daniil Sisoev

În numărul trecut v-am prezentat cazul Părintelui Daniil Sisoev, ucis în biserica «Sf. Ap. Toma» din sudul Moscovei, cel mai probabil de o grupare islamică extremistă. Părintele Daniil le predica musulmanilor şi a ajutat la convertirea a câteva zeci dintre aceştia la ortodoxie. Din această cauză primea zilnic ameninţări cu moarte de la musulmani. Uciderea părintelui Daniil Sisoev nu este un caz unic, din 1990 în Rusia fiind omorâţi 25 de preoţi ortodocşi. Iată un fragment din ultima predică a Părintelui, ţinută duminică, 15 noiembrie 2009:

Vă felicit cu ocazia zilei Învierii! Iar acum, în aceste zile de toamnă, vreau să vă atrag atenţia asupra unei ispite care vine din ce în ce mai des printre oameni. Această ispită este a certurilor care se nasc între creştini. Din păcate, am senzaţia că în ultima vreme vrăjmaşul neamului omenesc se ocupă exclusiv cu înveninarea creştinilor unii împotriva altora, pentru cele mai neînsemnate motive. Oamenii au devenit, într-adevăr, neobişnuit de agitaţi şi se află permanent într-o stare sufletească anormală, inumană.

Desigur, pe de o parte, psihologia spune că un stres de toamnă tot mai puternic afectează oamenii; dar, pe de altă parte, cel mai important lucru este că oamenii au uitat că sunt, mai întâi de toate, creştini – copii ai Tatălui ceresc şi fraţi şi surori între ei, pentru că noi toţi ne-am născut din apa aceluiaşi Botez, suntem mirunşi de acelaşi Duh Sfânt şi ne împărtăşim din acelaşi Sfânt Potir. Iar Domnul spune: «Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema».

Cel care îi împacă pe oamenii învrăjbiţi săvârşeşte un act de mare virtute. Şi Sf. Ap. Pavel spune: «Pe cât se poate, întrucât depinde de voi, trăiţi în pace unii cu ceilalţi». Şi totuşi, în mod constant, creştinii ortodocşi cad în această capcană. «Din ce partid eşti?», «În ce relaţie te afli cu o tendinţă sau alta? », «Cu cine ţii?» Nu-i aşa?
Acelaşi lucru se petrecea şi în biserica din Corint: „Ai cui sunteţi voi ? Ai lui Pavel? Ai lui Chefa? Ai lui Hristos? Sau ai lui Apollo?”. Ce-a spus Sf. Ap. Pavel? “Oare S-a împărţit Hristos? S-a răstignit Pavel pentru voi? Sau aţi fost botezaţi în numele lui Pavel?”

Adevărat, nu este potrivit unui creştin să se ralieze niciunui partid. Noi toţi aparţinem partidului Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Voi şi eu suntem Creştini. Suntem partea Lui. Suntem aleşi de Dumnezeu dintre toate naţiile pământului. Suntem aleşii lui Dumnezeu. Suntem preoţie împărătească. Oameni pe care Dumnezeu i-a despărţit de întuneric, i-a adus la miraculoasa lumină a dragostei dumnezeieşti. De ce ne comportăm ca şi cum am trăi în condamnabila răzvrătire a acestei lumi?
De ce îi slujim diavolului care desparte şi nu lui Hristos, Care uneşte? De ce ne considerăm pe noi înşine îndreptăţiţi să urâm, să fim mânioşi, să bârfim continuu şi să provocăm scandaluri? De ce credem că avem dreptul să ne umplem de indignare?
Aşa ceva nu-I place Domnului, aşa ceva este de la satana, care vrea să-i despartă pe creştini şi să distrugă pacea. Amintiţi-vă că soarta lumii şi a acelor ţări în care ne aflăm, inclusiv Rusia, nu depinde de acţiunile ateilor. Ce puteţi lua de la ei? Un asemenea om este în întuneric şi sub influenţa diavolului. Sigur că pe cei din alte grupuri el îi urăşte şi se înfurie împotriva lor. Nu te poţi aştepta la nimic altceva de la asemenea oameni. Dar uimitor este că oamenii, în loc să-şi amintească această mare datorie a noastră de a trăi în pace, încep să aducă duhul răzvrătit al acestei lumi în Sfânta Biserică. În mod clar, acesta iese din gura diavolului. Numai el ne inspiră monstruoasa idee de a ne învrăjbi unii cu alţii în interior.

Noi nu putem trăi la fel cu cei care sunt în afara lui Dumnezeu. Cum spune Domnul: "Cum vor şti oamenii că sunteţi ucenicii mei? Dacă veţi avea dragoste unul pentru altul". Nu dacă, după cuvântul Apostolului, vă veţi urî, invidia şi jigni unul pe altul".
Într-adevăr, acum diavolul vrea să-i dezbine pe creştini şi aşa să distrugă toate cele pe care se sprijină ei. Datorită creştinilor Dumnezeu mai ţine lumea. Datorită creştinilor Dumnezeu dă pace popoarelor. De ce există războaie? Ele se petrec atunci când creştinii uită să fie uniţi, când îşi leagă sufletul de această lume...

Părintele Daniil şi-a întrevăzut plecarea cu mulţi ani înainte de asasinarea sa

„Mereu a vrut să fie aflat vrednic de martiriu şi Domnul i-a oferit această cunună. Cei care l-au împuşcat au vrut să scuipe în faţă Biserica, aşa cum odinioară au scuipat în faţă pe Hristos, dar n-au obţinut ce-au vrut, fiindcă au dat greş în întinarea Bisericii. Părintele Daniil a urcat pe Golgota lui chiar în biserica pe care o construise şi în care îşi pusese toată energia şi puterea. L-au ucis ca pe unul din vechii profeţi, între altar şi locul de sacrificiu, şi pe drept şi-a câştigat titlul de martir. El a murit pentru Hristos pe Care L-a slujit cu toată inima. (…) În ultimii trei ani, muncea susţinut, fără oprire în vacanţe sau la sfârşit de săptămână. Cârteam, aş fi vrut ca măcar uneori să am fericirea simplă de a-l avea pe soţul şi tatăl copii lor mei alături de mine şi de ei. Dar el era chemat pe alt drum.
A spus că va fi ucis. L-am întrebat cui ne lasă, pe cei trei copii ai lui şi pe mine. Mi-a răspuns că ne lasă în mâini bune. <>”.

Matuşca Iulia Sisoeva

Traducere de Iuliana Tenchiu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 36 - ianuarie 2010

Pas în doi: La ce să fii atent(ă) când îţi alegi soţul/soţia

Când vă veţi alege soţul, încredinţaţi-vă că nu este un om necomunicativ – în care caz nu va avea prieteni. Şi dacă azi n-are prieteni, mâine va socoti anevoios să vă aibă drept prieten şi tovarăş. Păziţi-vă de oamenii nemulţumiţi, plângăcioşi şi întunecaţi, ce se aseamănă unor păsări mohorâte. Păziţi-vă de cei ce se jelesc mereu, zicând: „Nu mă iubeşti, nu mă înţelegi” şi altele de acest fel. Ceva la aceste făpturi ale lui Dumnezeu nu e în regulă.

Păziţi-vă şi de fanaticii religioşi şi cei excesiv de evlavioşi; adică de cei ce se supără din pricina unor lucruri mărunte, care critică tot şi sunt hipersensibili. Cum veţi putea trăi cu un astfel de om? Veţi şedea ca pe ghimpi. Feriţi-vă şi de cei ce socotesc căsătoria ceva rău, ca un soi de întemniţare, de cei ce zic: „Dar niciodată în viaţă nu m’am gândit să mă căsătoresc!”

Păziţi-vă de falşii creştini, care văd în căsătorie ceva dezgustător, asemenea unui păcat, şi şi coboară grabnic ochii când aud vorbindu-se despre ea. Dacă vă veţi căsători cu unul ca acesta, vă va fi un ghimpe în trup, şi o povară pentru mănăstirea sa, dacă se va călugări. Păziţi-vă de cei ce se cred desăvârşiţi şi nu află greşeală într-înşii, dar găsesc mereu greşeli la ceilalţi. Păziţi-vă de cei ce se cred aleşi de Dumnezeu ca să-i îndrepte pe ceilalţi.

Mai este o problemă serioasă căreia trebuie să-i daţi atenţie: ereditatea. Căutaţi să-i cunoaşteţi bine pe tatăl, mama, bunicul, bunica, unchiul celuilalt. Trebuie să existe şi minime condiţii materiale. Mai presus de toate, îngrijiţi-vă să aflaţi despre credinţa celuilalt. Are el sau ea credinţă? Are idealuri persoana pe care vă gândiţi să v-o faceţi tovarăş de viaţă? Dacă pentru el Hristos nu înseamnă nimic, cum vei putea să intri tu în inima sa? Dacă n-a fost în stare să Îl preţuiască pe Hristos, crezi că te va preţui pe tine? Sfânta Scriptură îi spune bărbatului că soţia trebuie să fie a „legământului tău” (Maleahi 2,14), adică de credinţa ta, de religia ta, ca să ţi se poată alătura spre Dumnezeu. Doar atunci veţi putea avea, după cum zic Părinţii Bisericii, o căsătorie „cu încuviinţarea episcopului”, adică cu consimţământul Bisericii, şi nu un simplu act formal.

Discută mai înainte lucrurile cu duhovnicul. Examinează împreună cu el fiecare amănunt, şi el va sta de partea ta ca un prieten adevărat, iar când îţi vei atinge ţinta, căsătoria ta va fi un dar de la Dumnezeu (I Corinteni 7,7). Dumnezeu dăruieşte fiecăruia în parte darurile sale. Pe unul îl duce înspre căsătorie, iar pe altul înspre feciorie. Nu că Dumnezeu ar face această alegere zicând „tu du-te aici” şi „tu du-te acolo”, însă ne dă tăria de a alege după dorirea inimii noastre, precum şi bărbăţia şi puterea de a îndeplini această alegere.

Dacă ţi-ai ales astfel soţul, mulţumeşte Domnului! Fă-i cunoştinţă cu duhovnicul tău. Dacă n-ai unul, amândoi ar trebui să alegeţi împreună un duhovnic care să vă fie Stareţ, părinte, cel care vă va aminti de Dumnezeu şi vi-L va arăta.

Arhimandritul Emilian Simonopetritul

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 36 - ianuarie 2010

Pas în doi: Schimbarea poate veni prin necazuri, boală sau probleme la serviciu

Cum îl poate ajuta un soţ pe celălalt, dacă el spune: „Dumnezeu este în suflet şi nu am nevoie să merg la biserică”, în caz că exemplul personal al celui îmbisericit nu dă roadele dorite?

În acest caz, nu se poate vorbi despre nişte trucuri metodologice care să dea rezultate, deoarece relaţiile interumane diferă de la o familie la alta. Eu însă continui să insist asupra ideii că există un principiu creştin general al vieţuirii în comun: „Doamne, converteşte-l la Biserică, dă-i pocăinţă în felul în care ştii Tu şi cu preţul pe care-l cunoşti”. Această rugăciune trebuie făcută, în primul rând, din credinţă. Dacă însă te rogi amintindu-i lui Dumnezeu în felul următor: „Doamne, converteşte-l pe soţul/soţia mea pentru ca să mă asculte şi să meargă la aceeaşi parohie cu mine, să citească şi el cărţile pe care le citesc eu şi să se spovedească la acelaşi duhovnic, trăind după aceeaşi rânduială creştinească” – acestea s-ar putea să nu se întâmple. În acest caz, ca şi în general, în viaţă, trebuie să ai încredere totală în Cel de Sus: „Doamne, dă-i soţului/soţiei mele pocăinţă în felul în care ştii mai bine”. Această rugăciune trebuie să fie sinceră şi responsabilă, pentru că astfel de căi alese de Domnul pot însemna şi necazuri în viaţă, boală sau probleme la serviciu.

Pr. Maxim Kozlov – Familia, ultimul bastion

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 36 - ianuarie 2010

Pas în doi: A vă ruga pentru rezolvarea problemelor materiale nu e păcat

Vă tulbură situaţia Dumneavoastră exterioară, atât cea prezentă, cât mai cu seamă cea viitoare. Vă tulbură nu atât din grija pentru sine, cât din grija pentru familie. Vărsaţi-vă la Domnul grija şi rugaţi-vă să rânduiască aşa cum este plăcut sfintei Lui voi. Oare familia Dumneavoastră nu-i a lui Dumnezeu?! Şi oare El nu poartă de grijă de ea, cum poartă grijă de toţi?
A vă ruga pentru rezolvarea problemelor materiale nu e păcat... Cel ce ne-a învăţat să spunem în rugăciune: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi” nu se va simţi jignit când ne vom ruga şi pentru celelalte lucruri lumeşti – bineînţeles, încredinţând deznodământul voinţei Lui sfinte. Familia este o cruce pentru capul ei! Răbdaţi supunându-vă Domnului; făcând tot ce vă stă în putere, încredinţaţi totul în voia lui Dumnezeu.

Sf. Teofan Zăvorâtul

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 36 - ianuarie 2010

Cum să vă distrugeţi, în mod practic, copilul

Dacă într-un număr trecut am vorbit despre „Când începe educaţia?”, de data aceasta facem din nou apel la sfaturile Sfântului Irineu de Ecaterinburg, care ne avertizează despre ce se întâmplă dacă formarea nu se face la timp şi cum trebuie. Fragmentul ne-a fost trimis din dragostea unui părinte român din Muntele Athos, unde publicaţia noastră a fost primită cu bucurie, de curând. Iată deci reţeta unui eşec sigur în educarea copilului:

De mic nu-i refuzaţi nimic. Daţi-i tot ce doreşte, tot ce cere, mai cu seamă atunci când stăruie cu încăpăţânare şi plânge. Astfel va creşte şi va crede că ceilalţi îi sunt datori mereu şi întru toate, că are doar drepturi.

Când începe să înjure şi să spună nerozii, dumneavoastră să râdeţi. Astfel îi veţi da de înţeles că este foarte deştept.

Nu-i spuneţi niciodată: „Asta-i rău!”. Aşa spun cei de modă veche, cu mentalităţi depăşite şi îngustime de minte. Când, mai târziu, va întâmpina greutăţi în viaţă şi va suferi, atunci va fi convins cu desăvârşire că societatea este cea care îl nedreptăţeşte.

Strângeţi dumneavoastră în urma lui tot ce lasă aruncat ici şi colo: cărţi, haine, încălţăminte… Nu care cumva să-i spuneţi vreodată: „Strânge-ţi lucrurile, pune-le la locul lor!”. Astfel va avea certitudinea că mama este sclava lui, şi că pentru toate sunt întotdeauna ceilalţi răspunzători.

Lăsaţi-l să vadă orice (mai ales la televizor), să citească orice, fără ca să-l îndrumaţi niciodată. Copilul dumneavoastră este supradotat şi ştie să discearnă! În acest chip instruirea şi educaţia lui va avea o gamă mai largă şi mai variată!

Nu-i daţi vreo povăţuire duhovnicească. În faţa lui, luaţi în zeflemea şi batjocură credinţa, Biserica, preoţii şi pe cei ce-i urmează. Când copilul creşte, „va alege singur”.

Daţi-i bani de buzunar cu nemiluita, ca să nu se simtă inferior celorlalţi şi „să fie în lipsă, aşa cum aţi fost dumneavoastră cândva”. Când va creşte, va fi convins că valoarea omului i-o dă banul, indiferent cum a fost obţinut.

Nu-i spuneţi niciodată: „Fă asta!” sau „Nu face cealaltă!”, căci aşa îl constrângeţi, nu-i respectaţi libertatea şi personalitatea. Ba chiar se poate să-i cauzaţi şi… traume sufleteşti! Când va creşte, va crede vă viaţa înseamnă doar să porunceşti, niciodată dă asculţi!

Certaţi-vă, vorbiţi-vă urât unul altuia în faţa lui, fără pic de ruşine. Nu vă neliniştiţi, astfel nu-i veţi provoca… traume sufleteşti! Mai târziu, când se va căsători, îi va părea firesc să facă la fel.
Când începe să se încurce în mrejele plăcerilor trupeşti, dumneavoastră închideţi ochii. Nu-i spuneţi nimic. Nu-l povăţuiţi. Nu-l sâcâiţi cu sfaturile dumneavoastră. Lăsaţi-l să se tăvălească în mocirla curviei, de vreme ce „asta-i ceva normal”.

Să-i ţineţi întotdeauna partea în faţa profesorilor şi vecinilor. Să nu credeţi niciodată că „îngeraşul” dumneavoastră poate să facă lucruri de ruşine şi probleme. Ocărâţi-i pe aceia ce prieteneşte şi bine intenţionaţi vă aduc la cunoştinţă ceva în legătură cu asta. Sunt… clevetitori şi invidioşi!

***

Când veţi ajunge la secţia de Poliţie, unde l-au dus pentru că a furat sau a luat droguri, strigaţi tare de faţă cu toţi că este un nemernic şi o lichea, un golan; că v-aţi jertfit pentru binele lui, dar n-aţi reuşit niciodată să îl cuminţiţi. Astfel veţi ieşi cu obrazul curat.
Pregătiţi-vă pentru o viaţă plină de suferinţă şi remuşcări. O veţi avea…

Episcopul Irineu, „Mamă, ai grijă!”
(traducere de monahul Gherontie Nica, din periodicul „Fluierul păstoresc ortodox”, editat de Mitropolia de Avlonos şi Viotia)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 36 - ianuarie 2010

Familia centrată pe copil / familia centrată pe Dumnezeu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 36 - ianuarie 2010

Căsuţa copiilor: Vameşul şi fariseul

Într-o zi, Domnul Hristos se afla în mijlocul unor oameni care credeau că felul în care se poartă ei este foarte bun şi plăcut lui Dumnezeu. Ei priveau de sus la alţi oameni, despre care credeau că nu duc o viaţă la fel de bună ca a lor. Pentru a-i face să înţeleagă că mândria nu este plăcută lui Dumnezeu, Domnul Hristos le-a spus povestea vameşului şi fariseului:
Doi oameni au mers la templu ca să se roage. Unul era fariseu, iar altul vameş. Fariseii erau oameni care respectau foarte exact Legea Vechiului Testament; adesea ei îi criticau pe ceilalţi, considerându-se mai buni decât aceştia. Vameşii erau cei care adunau impozitele de la oameni. Erau consideraţi oameni răi, mincinoşi, care adesea înşelau şi cereau mai mulţi bani decât trebuia, pentru a păstra şi ei o parte din ei.
În biserică, fariseul stătea în picioare şi se ruga aşa: Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, lacomi, nedrepţi, sau ca acest vameş! Eu postesc de două ori pe săptămână şi dau la templu o parte din tot ce câştig.
Vameşul stătea mai departe de altar, cu capul plecat. Nu îndrăznea să îşi ridice ochii către cer, şi doar repeta: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!
Şi Domnul Hristos încheie, spunând că rugăciunea vameşului a fost mai bine plăcută în faţa lui Dumnezeu, pentru că era o rugăciune smerită, în timp ce fariseul era foarte mândru, iar Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, în timp ce celor smeriţi le dă har.

Activităţi:

Pagina de colorat (clic pentru a imprima)
Adevărat sau fals?
1. Dumnezeu a fost mulţumit şi de rugăciunea fariseului şi de a vameşului. (F)
2. Dumnezeu a refuzat să asculte rugăciunea păcătosului. (F)
3. Şi vameşul şi fariseul erau păcătoşi. (A)
4. Fariseul şi-a recunoscut păcatul. (F)

Smerit sau mândru?
1. „Am făcut 5 fapte bune azi.”
2. „Dumnezeu mi-a dat azi şansa să fiu de ajutor.”
3. „Aş vrea să fiu ca tatăl meu, care este foarte răbdător.”
4. „Eu ştiu mai multe decât oricine din clasa mea.”
5. „Colegul meu de bancă e cam prost. Nu rezolvă problemele la fel de repede ca mine.”

Întrebări:
1. Este suficient să facem fapte bune ca să fim buni?
2. Avem cu ce să ne dăm mari în faţa lui Dumnezeu? Există ceva ce am făcut noi singuri, fără ajutorul Lui?

Versetul de memorat:
„Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Matei 11, 29)


Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 36 - ianuarie 2010

De ce băieţii devin nesimţiţi, iar fetele pierd încet, încet, orice urmă de feminitate?

Sărut-mâna, Maică! Aş vrea să vă scriu despre un fenomen îngrijorător: libertinajul adolescenţilor. Am o groază de colegi care vorbesc extrem de urât în prezenţa fetelor, iar ele acceptă, ba chiar le place să vadă toată lumea cât de „şmecheri" sunt iubiţii lor. De ce? De ce băieţii devin nesimţiţi, iar fetele pierd încet, încet, orice urmă de feminitate? Am auzit de zeci de ori fete între ele discutând (chiar dacă sunt băiat) şi chiar râzând de acel obicei de a fi fecioară până-n noaptea nunţii. Exemplu (citez întocmai... scuzaţi expresiile): „Dar ce, fă, tu vrei să rămâi virgină până te măriţi? Ha, ha, ha!" De ce, Maică? De ce? De multe ori, eu, ca băiat, am roşit la expresiile fetelor... expresii triviale...
:(
Marius

***

Dragul meu Marius,
Plânge şi inima mea dimpreună cu a ta, dar şi tresare de nădejde şi ascunsă bucurie. De ce nădejde? De ce bucurie? Pentru că, iată, şi tu eşti adolescent şi eşti încă sănătos!
Revenind la „de ce? -ul” pus de tine, răspunsul meu simplu şi direct este: pentru că sunt copii abuzaţi de părinţii lor, de mediul în care au crescut, de şcoala care vă formează, de media care vă consumă. Aceşti copii sunt „formataţi” cu totul şi cu totul viciat. În ei a fost distrusă dimensiunea delicateţei şi gingăşiei, a frumuseţii şi adevărului. Au fost minţiţi, umiliţi, neglijaţi, violaţi, loviţi, înşelaţi! Ei sunt răniţi, înspăimântaţi, derutaţi, neliniştiţi, anxioşi şi singuri! Cumplit de singuri. Şi se apără cum pot. Nesimţirea colegilor tăi e un mecanism de apărare! Râsul isteric şi vulgar al colegelor tale, la fel! Dincolo de ele se află suflete delicate de copii care tânjesc după dragoste adevărată, după bucurii adevărate, după comunicare adevărată! Dar cine să-i înveţe toate acestea? Dacă până acum tot ce a fost mai „frumos” în viaţa lor a fost ficţiune de film de duzină sau telenovelă?
Roagă-te pentru ei, copile drag, şi încearcă să te împrieteneşti cu ei, să le vorbeşti şi chiar să-i înveţi ce ştii tu pe cei care tresar la încercările tale. Sunt mulţi care, sub acele măşti, aşteaptă cu înfrigurare imposibilul!
Roagă-te pentru ei în taină şi Domnul te va învăţa şi-ţi va oferi ocazii să le fii de folos. Şi un suflet dacă vei ajuta, va fi mare bucurie în cer.
Cu dragoste, preţuire şi recunoştinţă,

Maica Siluana
www.sfintiiarhangheli.ro

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 36 - ianuarie 2010

A FI TÂNĂR ORTODOX - o lămurire

A fi tânăr ortodox nu înseamnă a nu mai asculta muzică, ci a asculta muzică bună. Bună pentru suflet, cel prin firea sa însetat de liniştire, de despătimire, de limpezime interioară, de care are nevoie pentru a putea iubi curat...

A fi tânăr ortodox nu înseamnă a nu te distra, ci a nu te arunca, în numele divertismentului, în mocirla păcatului...

A fi tânăr ortodox nu înseamnă a nu avea prieteni, ci a nu te face prin ceilalţi prieten cu păcatul...

A fi tânăr ortodox nu înseamnă a nu face voia părinţilor, ci a refuza cu o fermitate smerită doar ceea ce e păcătos în ea...
Într-un cuvânt, tânărul ortodox face orice, dar fără de păcat ...

El nu-şi refuză părinţii sau prietenii, ci păcatul... Căci păcatul desparte de Hristos... Iar despărţirea de Hristos e despărţire de adevăr şi lumină... Şi ce viaţă e aceea lipsită de adevăr şi lumină?
...................................................................

Ştiu, cititorule, că noţiunea de păcat plictiseşte, pentru că a fost burduşită, timp de secole, cu moralism sec.... Ce diversiune!
Sf. Scriptură numeşte păcatul " boldul morţii"; PĂCATUL E DE FAPT ACUL DE LA SERINGA MORŢII, CEL PRIN CARE SE SCURGE MOARTEA ÎN NOI!!!
Şi, culmea, părinţii tinerilor care se întorc astăzi în Biserică, sunt revoltaţi că Hristos a smuls din inimile copiilor lor acul morţii! Şi că nu mai trăiesc acea "viaţă" care nu-i decât efectul subtil al pieirii ce se insinuează, prin păcat, în toată fiinţa lor!
Părinţii care îi despart pe copii de Hristos le ucid sufletele!
Să nu fie!

www.oameni-si-demoni.blogspot.com

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 36 - ianuarie 2010

DOUĂ GENERAŢII DE CARNE-DE-TUN - gânduri la un priveghi

După 20 de ani, adevărul despre Revoluţia din Decembrie, oricât de crud, poate fi spus: nu mai stârneşte, oricum, nici o emoţie. Energia care ar fi transformat acest adevăr într-o revoluţie reală, lăuntrică, s-a consumat în cele două decenii care au trecut: evenimentul s-a prescris emoţional...

În decembrie 89 cel care a preluat puterea asupra poporului român a fost Televizorul. Eroii de atunci au fost primii lui figuranţi, iar politicienii, primele staruri: prin ei Balaurul roşu a dat puterea sa icoanei Fiarei, aşa cum prezice Apocalipsa... Dictatura nu s-a sfârşit: doar s-a sublimat...

Adevărul despre evenimentele din decembrie 89 nu eliberează pe nimeni... Eroi sau terorişti, curajoşi sau "fraieri", tinerii din cimitirele Revoluţiei tot morţi rămân... Ei au fost carnea-de-tun a revoluţiei: tinerii de azi sunt carnea-de-tun a integrării în U.E., a globalizării... Singura diferenţă dintre aceste generaţii este că celor dintâi le-a fost stimulată altă zonă corticală şi altă glandă decât celor din urmă...
Moartea şi-a schimbat mantia roşie cu cea albastră înstelată...

Revoluţia din decembrie 89 e încă un argument istoric în favoarea Adevărului IISUS HRISTOS: SINGURUL ADEVĂR CARE NU IA, CI DĂ VIAŢĂ! SINGURUL CARE TE POATE SCOATE DIN TOATE "SCENARIILE" POSIBILE, LA REALITATE!
Singurul Care îi poate salva pe tinerii de azi din rolul de "fraieri" şi de carne-de-tun ai "adevărurilor" ce fac tranziţia de la o minciună la alta: mai puternică, mai rafinată şi mai cuprinzătoare...

După 20 de ani, ca şi de două milenii încoace, singura revoluţie, al cărei adevăr te face liber, rămâne cea a credinţei ortodoxe în Iisus Hristos: cea care face trecerea, nu de la o împărăţie la alta a lumii, ci de la lume la Împărăţia lui Dumnezeu.

Singurul curaj autentic, singura îndrăzneală pură a sufletului este cea a sfinţeniei: restul e fiziologie...

www.oameni-si-demoni.blogspot.com

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 36 - ianuarie 2010

Simbolul de credinţă (XI)

Ultimele două articole din Simbolul Credinţei se referă la viitorul nostru, pe care îl mărturisim, îl dorim şi îl aşteptăm: Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin. Învăţătura despre învierea morţilor şi viaţa de veci este una din învăţăturile fundamentale ale creştinismului.




Învierea morţilor cu trupuri duhovniceşti. Odată cu moartea, sufletul omului iese din trup. Trupul rămâne neînsufleţit şi este lăsat în pământul din care a fost alcătuit, pentru a se descompune, iar sufletul omului merge la Dumnezeu. Atunci când Domnul nostru Iisus Hristos va veni pentru a doua oară pe pământ, de această dată cu slavă şi cu putere, va avea loc învierea morţilor. La înviere, trupurile celor răposaţi se vor uni din nou cu sufletele lor şi vor deveni duhovniceşti (imateriale) şi nemuritoare. În legătură cu trupurile noastre de după Înviere, Sfântul Efrem Sirul zice: La Înviere toţi vor lua un trup ce corespunde faptelor pe care le-au făcut în viaţă. Trupurile drepţilor vor străluci de şapte ori mai puternic decât soarele iar trupurile păcătoşilor vor fi negre şi vor răspândi în jurul lor un miros neplăcut. Astfel trupul fiecăruia va arăta ce fapte a făcut în viaţă, căci faptele pe care le-am făcut au rămas imprimate pe trupurile noastre şi le purtăm cu noi în viaţa aceasta şi în viaţa viitoare.

Hristos a Înviat, noi toţi vom învia. Temelia credinţei noastre în învierea morţilor este însăşi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia. (I Cor: 15, 20-22). Fără credinţa în învierea morţilor creştinismul ar fi nimic mai mult decât o regulă de conduită morală. Sfântul Apostol Pavel spune: dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră...

Cer nou şi pământ nou. Odată cu învierea se va schimba şi natura. Natura a fost creată pentru a fi veşnică. Însă căderea omului a însemnat şi căderea naturi. Blestemul asupra oamenilor s-a răsfrânt şi asupra naturii. Păcatele oamenilor au făcut ca şi natura să sufere şi să fie supusă morţii şi stricăciunii. Învierea va însemna sfârşitul morţii nu doar pentru fiinţa umană ci şi pentru natură. Ultima zi din istoria omenirii va fi şi ultima zi pentru întreaga creaţie. Soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui (Mt. 24,29) şi toate se vor înnoi, căci noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea (II Pt. 3, 13).

Domnul Hristos va judeca viii şi morţii. La cea de a doua Venire, Domnul va face judecata universală şi definitivă. Aceasta va cuprinde toţi oamenii din toate timpurile. Nici un om nu va putea scăpa de ea. Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău (II Cor. 5, 10). La judecată Domnul va răsplăti fiecăruia după faptele făcute. El ştie inimile oamenilor şi se va lua în consideraţie totul, până la cele mai mici amănunte. Toţi vom da răspuns nu numai pentru faptele făcute ci şi pentru gândurile ascunse. De asemenea, vor fi judecate şi consecinţele faptelor noastre asupra celorlalţi.

Viaţa veşnică. Pentru drepţi va fi o veşnicie fericită, iar pentru cei păcătoşi o veşnicie în chinuri, determinate de lipsa iubirii şi durerea mustrărilor de conştiinţă, care va fi cel mai aspru judecător. Nu vă miraţi de aceasta; căci vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii (In. 5, 28-29). Fericirea veşnică constă în faptul că veşnic vom fi cu Domnul în Bucuria Lui, va fi o Liturghie şi o împărtăşire veşnică cu Dumnezeu, o împărtăşire continuă de Viaţă.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 36 - ianuarie 2010

• Simbolul de credinţă (I)
• Simbolul de credinţă (II)
• Simbolul de credinţă (III)
• Simbolul de credinţă (IV)
• Simbolul de credinţă (V)
• Simbolul de credinţă (VI)
• Simbolul de credinţă (VII)
• Simbolul de credinta (VIII)
• Simbolul de credinta (IX)
• Simbolul de credinţă (X)

Câteva recomandări pentru o slăbire sănătoasă

• Nu mâncaţi pâine multă. Cea care v-ar prisosi, dăruiţi-o în bani vreunei familii numeroase şi sărace, ce trebuie să hrănească atâtea guri şi nu are posibilitatea.
• Evitaţi dulciurile. Îngraşă. Caramele, bomboane, ciocolată, prăjituri, nu strică niciodată copiilor de la vreun orfelinat sau celor de la vreo şcoală a unui sat de munte sărac.
• La mâncare să fiţi cumpătaţi. Să vă ridicaţi întotdeauna de la masă fiind încă flămânzi un pic. Mulţi – nu uitaţi asta! – nu şed la masă deloc, pentru că nu au uneori ce mânca. Asta v-ar prinde bine să o aveţi în minte.
• Seara, bine ar fi să aveţi stomacul uşor. Mâncaţi un fruct sau beţi puţin lapte. Astfel veţi dormi foarte frumos. Alţii nu pot dormi, nu ca unii, de îmbuibare, ci întrucât sunt flămânzi. Şi atunci când, fără de nădejde, îi ia somnul, visează… pâini.
• Îngrijiţi-vă să faceţi mişcare. Când staţi, de pildă, pe scaun multe ore, jucând cărţi, sau sunteţi tolăniţi în fotoliu şi ascultaţi muzică monotonă sau vedeţi lucruri neplăcute la televizor, asta vă vatămă. Ajută la îngrăşare.
• Dacă nu aveţi treburi de făcut în casă, care nu lipsesc niciodată, spălat măturat, şters praful, geamurile (care sigur sunt puţin murdare de la ploaie), săpat în grădină, atunci mergeţi şi faceţi o vizită la vreun spital. Se găseşte acolo vreun bolnav ce nu are pe nimeni, care să vă aştepte. Asta ne readuce cu picioarele pe pământ şi ajută mult la slăbit.
• Faceţi plimbări pe jos. Asta să n-o omiteţi niciodată. O să vă facă foarte bine. O să eliminaţi kilogramele în plus ce vă vatămă. Cu siguranţă, o plimbare în pădure sau în parcul din apropiere, la nevoie chiar şi pe drum cu o mică oprire la vreo biserică pentru odihnă vă va ajuta. O să vă umpleţi de experienţe. Veţi trăi frumuseţea copacului şi o să gustaţi din dulceaţa rugăciunii, fără pericolul de a vă strica silueta.
• Înainte de toate şi mai presus de toate goliţi-vă de egoism şi mândrie. Scoateţi-vă fumurile din cap crezând că sunteţi cineva. Debarasaţi-vă de patimi. De ce să duceţi în spate o greutate inutilă? Vă împiedică să fiţi sprinteni. Împiedică înălţarea duhovnicească a sufletului dumneavoastră.

Toate cele de mai sus, într-un timp scurt, ajută la o slăbire corectă şi sănătoasă. Aduc pace şi linişte sufletească. Nu costă nimic, deşi oferă atâtea.
N-aveţi decât să încercaţi.

Traducere de monahul Gherontie Nica, din periodicul „Fluierul păstoresc ortodox”, editat de Mitropolia de Avlonos şi Viotia

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 36 - ianuarie 2010

Cer şi pământ

Cer odihnind pe pământ
Văd, înainte, privind,
Oricât încerc să-l ajung
N-apuc nicicând să-l ating.

Cer coborât pe pământ
Văd, la Tine, privind
Şi oricât, eu, ţi-am greşit,
Mi-ai iertat, cu blândeţe, plângând.

Cer aşezat în pământ
Văd, în mine, privind
Şi caut o stea strălucind,
Dar nu văd, că-i prea mohorât.

Cer odihnit în pământ
Văd, în ceilalţi, privind
Şi-n unii e cerul senin,
În alţii, ca-n mine-i, umbrit.

Cer ridicat din pământ
Văd, cimitirul, privind,
Domnul, milos, Şi-a luat,
Duhul în noi aşezat.

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 36 - ianuarie 2010

Prăjitură Rafaello

Ingrediente:
• 5 ouă, 5 linguri apă, 5 linguri zahăr, 2 linguri ulei, 6 linguri cu vârf faină, un praf sare
• 200 g cocos uscat şi mărunţit
• 250-300 g ciocolata albă de menaj
• 300 g smântână + 3 plicuri zahăr vanilat
• 200 g (o cană) lapte
• arome
• 1 cana apă + 1/2 cană zahăr pentru sirop (sau mai puţin, daca nu vă plac prăjiturile foarte dulci) + 1 plic zahăr vanilat

Blat: Se face un blat din 5 ouă în felul clasic: se separă gălbenuşurile de albuşuri, gălbenuşurile se freacă cu zahărul, apa, uleiul şi făina, se adaugă peste ele albuşurile bătute spumă cu un praf de sare; rezultă un blat uşor şi pufos, care se coace într-o tavă dreptunghiulară, până trece testul cu scobitoarea.

Frişca: se bate spumă smântâna ţinută în prealabil la congelator şi se amestecă cu zahărul vanilat (trebuie aleasă o smântână grasă, dar care să nu conţină amidon).
Crema : 2 folii de ciocolată alba de menaj (cam 300 g) se topesc cu 200 g lapte (1 cană).

Din blat se taie o foaie subţire care se frământă şi se adaugă în ciocolata topită în lapte. Se adaugă apoi 150 g nucă de cocos. Când crema e complet rece se adaugă 4-5 linguri frişcă. Toate se amestecă bine.
Se însiropează foarte puţin blatul cu un sirop fiert din apă, zahăr şi zahăr vanilat şi se aşează peste blat crema. Se acoperă apoi cu restul de frişcă şi deasupra se mai pun 50 g nucă de cocos. Se taie când e rece.

Reţetă oferită de doamna Nicoleta Cintar, Craiova

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 36 - ianuarie 2010

Supă de conopidă cu morcovi

Ingrediente:
• conopidă
• morcovi
• vegeta (de casă)
• pătrunjel
• sare

Se înfierbântă puţin un morcov ras pe răzătoarea măruntă, în puţin ulei (ceea ce îi dă o culoare roşietică, frumoasă). Se adaugă apa, apoi morcovii tăiaţi bucăţele, iar ceva mai târziu conopida spălată şi desfăcută bucheţele. La sfârşit – vegeta de casă (sau un amestec naturist de legume uscate) şi sare după gust, iar la servire pătrunjel. Este foarte simplu de preparat şi foarte gustoasă.

Reţetă oferită de doamna Maria Boeriu, din Făgăraş

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 36 - ianuarie 2010

Comoară de spiritualitate în haine româneşti

Slobozitu-s-au ficiorii Ţării Făgăraşului

Al patrulea an la rând s-au slobozit cetele de feciori din Ţara Făgăraşului de la satele lor spre cetatea Făgăraş, pentru a împodobi oraşul de sărbătoarea Sfântului Ioan cu straiele tradiţionale ale fiecărei vetre de sat. Acest moment tradiţional românesc s-a împlinit şi anul acesta cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului nostru Părinte Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, în găzduirea aleasă a Părintelui protopop Ioan Ciocan şi cu sprijinul Primăriei municipiului Făgăraş.

După datina creştinească cu mic, cu mare, făgărăşenii s-au adunat mai întâi creştineşte spre a participa la Sfânta Liturghie, oficiată de Părintele mitropolit împreună cu un sobor de preoţi şi diaconi, prăznuindu-l pe Marele Proroc Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, ocrotitor al catedralei Ţării Făgăraşului. Între timp, sosit-au şi preoţii de pe sate alături de întâistătătorii fiecărei comune, fiecare cu ceata lui, pentru că şi ei l-au prăznuit la vetrele lor pe Sfântul Ioan, săvârşind rânduielile praznicului în mijlocul comunităţii. După cuvântul de învăţătură al Înaltpreasfinţiei Sale şi binecuvântarea finală a Sfintei Liturghii, cetele, grupate pe comune, avându-i în frunte pe preoţi şi primari, au pornit în alai mare de bucurie şi sărbătoare spre piaţa din centrul Făgăraşului, unde prin osârdia Primăriei Făgăraş a fost amenajată o scenă.
Fost-a apoi cuvântul de bun venit al întâistătătorului gospodar al oraşului Făgăraş, primarul Sorin Mănduc, care a mulţumit cu drag şi bucurie în primul rând Înaltpreasfinţitului Laurenţiu, cel care a iniţiat în 2007 această zi de sărbătoare tradiţională, dar şi tuturor celor care fac posibilă continuarea obiceiului. Părintele mitropolit le-a vorbit din adâncul inimii tinerilor cetaşi, îndrumându-i să ducă vrednicia costumelor pe care le poartă şi în viaţa lor de peste an, întemeindu-şi cu cinste familii serioase, cu binecuvântarea lui Dumnezeu.
Ficiorii şi fetele lor au fost apoi invitaţi să urce pe scenă, pentru a-şi prezenta fiecare colinda specifică sau jocul tradiţional. Bucurat-au privirea şi încântat-au urechea ascultătorului 35 de cete de feciori şi fete, în mai bine de două ceasuri de comuniune prin cântec de colinde şi joc popular românesc, îmbinare minunată de credinţă, poezie şi măiestrie artistică a costumelor.

Pr. Marius Corlean

Parada cetelor din Tara Fagarsului

Haina care îl face pe om

Se spune că nu haina îl face pe om. Şi aşa este. Există însă şi o haină care îl schimbă pe om: costumul popular. Am simţit de mai multe ori acest lucru purtând haine tradiţionale, iar părerea îmi este întărită parcă şi mai mult de parada cetelor de feciori făgărăşene. Costumul popular îţi impune o ţinută elegantă, îţi ţine spatele drept şi îţi oferă o poziţie demnă. Purtând hainele străbunicilor noştri – oameni vrednici, cu credinţă tare, care se raportau în toate aspectele vieţii la Creatorul şi Atotţiitorul Dumnezeu, primim şi noi cel puţin o fărâmă din spiritualitatea ţăranului de altădată. Costumul popular scoate la suprafaţă tot ce e mai bun în fiecare dintre noi, adică chipul lui Hristos care există în tot omul. De aceea tinerii îmbrăcaţi româneşte sunt extraordinar de frumoşi. Deşi uneori mai vezi câte o combinaţie nefericită, de genul „armonizării” cămeşii şi pieptarului cu un fular „Steaua” sau cu un cercel în nas – strigăt al durerii adolescentine, haina populară alungă parcă toate patimile care urâţesc sufletul, atât de vizibile în alte circumstanţe. Iar cei care îşi lasă „ţoalele” la modă pentru straiele bunicilor, se curăţesc parcă şi ei, ca printr-un botez al albului pur, nelipsit din haina românească.


Există multe voci care condamnă, pe drept cuvânt, scăldarea tradiţiei într-o cantitate cam mare de alcool, amestecarea jocului cu balurile asezonate de multe manele şi alte tendinţe care strică autenticitatea obiceiurilor. Cred însă că în această lume – tot mai lipsită de orice reper, constrângere sau moralitate – organizarea tinerilor într-o ceată care le impune anumite reguli de disciplină şi ascultare, învăţarea jocului românesc – atât de curat, lipsit de vulgaritate sau senzualitate -, cât şi purtarea costumului popular, ne ţin încă în legătură cu un sistem de valori autentice, care ne oferă nădejdea că ne putem îndrepta.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 36 - ianuarie 2010

Au fost buni de Crăciun

„Fii bun de Crăciun” – aşa s-a intitulat spectacolul de binefacere organizat de Parohia Ortodoxă Sf. Ilie din Victoria în colaborare cu primăria oraşului. Iar cei care au răspuns îndemnului au fost enoriaşii din oraş şi din împrejurimi, împreună cu invitaţii lor, dar şi toţi cei care au făcut parte din program şi care au primit ca răsplată a ostenelii lor „doar” bucuria de a fi bun de Crăciun.



Spectacolul, ajuns la cea de-a treia ediţie, a avut loc în seara zilei de duminică, 20 decembrie. Cei care l-au deschis au fost copiii de la Centrul de Plasament „Azur” din Victoria, care ne-au oferit momente deosebit de emoţionante. Ei ne-au adus aminte că nu trebuie să fii bogat ca să poţi dărui, aşa cum spune proverbul: „Dacă ai mult, dă din averea ta; dacă ai puţin, dă din inima ta!”; iar dacă ai un cămin şi o familie eşti mai bogat decât mulţi dintre semenii tăi.
Tinerii şi copiii din Liga Tinerilor Creştini Ortodocşi Victoria au adus şi ei străduinţa într-un frumos dar de poezie şi colind, fiind urmaţi în program de liceenii sibieni din grupul „Perla”, îndrumaţi de profesorii Mariana Popa şi Dan Toader. Prin sceneta „Prinţul fericit”, după piesa lui Oscar Wilde, mijlocită de o interpretare foarte bună a rolurilor, ei ne-au vorbit despre generozitate, iubire şi împreună-trăire a durerii cu cei din jurul nostru.
Copiii din corul „Glasul îngerilor” al Parohiei Ucea de Jos, conduşi de părintele Ion Tărcuţă, ne-au umplut apoi inimile de bucurie printr-o serie de colinde interpretate, într-adevăr, cu voci îngereşti. Finalul spectacolului a aparţinut doamnelor muzicii făgărăşene Mariana Şandru, Viorica Cerbu şi Mioara Greavu, care cu multă generozitate şi-au făcut loc în programul aglomerat din preajma sărbătorilor pentru a răspunde îndemnului „Fii bun de Crăciun” şi ne-au oferit cu multă emoţie un dar din inimă, dar de colindă tradiţională făgărăşeană.
Suma strânsă în urnele de la intrare a fost folosită pentru a ajuta 20 de familii din oraş, fără venituri, unele având până la 8 membri în întreţinere, pe baza unei liste întocmite de Primăria oraşului. “Am iniţiat spectacolul de binefacere ”Fii bun de Crăciun” din dorinţa de a aduce mângâiere oamenilor aflaţi în lipsuri. Moşii şi strămoşii noştri ne-au spus ”de Crăciun, creştine să fi bun”, iar Biserica ne învaţă că bunătatea trebuie să fie modul nostru de viaţă. Prin spectacolul de binefacere, am transpus în faptă acest îndemn.” - ne-a spus părintele paroh Adrian Magda, cel care a iniţiat acest mod de într-ajutorare acum trei ani.
Partenerul Parohiei „Sf. Ilie” este Primăria oraşului Victoria: „A fost un spectacol de neuitat. Ne-a oferit ocazia să facem o bucurie oamenilor sărmani, dar, prin prestaţia artiştilor, să bucurăm şi sufletele celor din public“, ne-a spus Gheorghe Cristian, primarul oraşului.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 36 - ianuarie 2010