Recomandări din arhivă: nr. 6

• Editorial: Surâs de copil
• Catedrala "Sf. Ioan Botezătorul", de la începuturi până în prezent
• "Din fiecare eşec trebuie să rămâi cu o lecţie de viaţă" - interviu cu Părintele Ion Tărcuţă din Ucea de Jos
• Românii plecaţi la muncă lasă în urmă copii răstigniţi
• Iubeşte şi vei fi iubit. Partea I: Dragostea, viaţa femeii
• O poveste pentru tine: Cum să găseşti un îngeraş
• Homosexualitatea: alegere sau destin?
• Sfânta Împărtăşanie

Tradiţie şi spiritualitate: Parada cetelor de sărbătoarea Sfântului Ioan

De ziua Sfântului Ioan Botezătorul, cetele din Ţara Făgăraşului s-au reunit pentru tradiţionala paradă care încheie sărbătorile de iarnă. Cu binecuvântarea şi în prezenţa Înalt Prea Sfinţitului Laurenţiu, mitropolitul Ardealului, tradiţia românească a încălzit încă o data inimile credincioşilor. Sărbătoarea a început cu Sfânta Liturghie, la Catedrala „Sfântul Ioan Botezătorul“, unde a fost sărbătorit hramul.

Oaspeţi de seamă
La invitaţia părintelui protopop Ioan Ciocan, Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Laurenţiu Streza a venit din nou în mijlocul credincioşilor făgărăşeni pentru oficierea Sfintei Liturghii arhiereşti. L-au însoţit părintele profesor Mihai Iosu, vicarul Arhiepiscopiei Sibiului, şi părintele Ilarion Urs, stareţul mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbătă de Sus.
Alţi invitaţi de seamă au fost primarul Făgăraşului, Sorin Mănduc, directorul Prefecturii Făgăraş, Lucian Gavrilă, deputatul Gheorghe Gabor, consilierul judeţean Radu Ispas, primari, consilieri locali din zonă şi alte oficialităţi ale judeţului.

Slujbă arhierească
Răspunsurile la Sfânta Liturghie au fost armonios date de cele două coruri reunite ale bisericilor din Şinca Nouă şi Viştea de Jos, dirijate de profesorul Gheorghe Malene. Cu această ocazie, Înalt Prea Sfinţia Sa a hirotesit întru preoţi iconomi pe părintele Adrian Precup şi pe părintele Mihai Piticaş (cunoscut medic făgărăşean) pentru activitatea şi jertfelnicia lor ca preoţi misionari ai Protopopiatului Făgăraş. De asemenea părintele diacon Nicolae Lie, slujitor la catedrala ortodoxă Făgăraş şi profesor cu frumoase rezultate la seminarul Teologic din Făgăraş a fost înaintat în treapta de arhidiacon.
Cetele de feciori şi-au prezentat rând pe rând colindul specific de la balconul catedralei, după care Înalt Prea Sfinţitul Părinte Mitropolit a rostit un înălţător cuvânt de învăţătura cu alese îndemnuri pastoral-misionare la păstrarea tradiţiilor autentice româneşti.

Parada cetelor
După oficierea Sfintei Liturghii, credincioşii alături de preoţi au ieşit în faţa catedralei. Cetele de feciori şi fete, îmbrăcaţi în costume româneşti specifice zonei din care veneau, au defilat pe strada Mihai Viteazu, între Casa Municipală de Cultură şi catedrală, în frunte cu primarii comunelor lor şi preoţii parohiilor din care fac parte. Au prezentat, pe rând, colinde sau jocuri specifice satelor lor. Tradiţia a prins viaţă dând prestanţă sărbătorii şi valorificând tezaurul colindelor româneşti din acest colţ de ţară. Încă o data inimile tinerilor băteau alături de cele de toate vârstele, regăsindu-se în trăirea colindului autentic românesc.

Valoarea tradiţiei
Mitropolitul Ardealului, IPS Laurenţiu Streza, a felicitat organizatorii acestui eveniment şi a subliniat importanţa implicării preoţilor în păstrarea tradiţiilor şi obiceiurilor româneşti, precum şi promovarea lor în rândul tinerilor.
La rândul său, primarul Făgăraşului, Sorin Mănduc, a subliniat în cuvântul său valoarea autenticităţii româneşti. Această a treia ediţie s-a bucurat de premierea tuturor celor 34 de cete de feciori printr-o diplomă de participare. Au fost şi premii speciale: „Cea mai reprezentativă ceată de feciori”: ceata de feciori din Recea pentru prima ediţie, ceata de feciori din Şinca Veche pentru ediţia a doua, iar ceata de feciori din Părău pentru prestaţia la sărbătoarea de anul acesta.

Pr.Cătălin Teulea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 24, ianuarie 2009

Editorial: Al doilea an de „Apostolat“

Iată că a mai trecut un an de la naşterea acestei publicaţii, în care ne-am dorit împărtăşirea bucuriei şi frumuseţii vieţii trăite după voia lui Dumnezeu. Trăim în această lume haotică şi debusolată, care aleargă necontenit după un „mai bine”, care atunci când devine realitate dispare subit, în locul lui apărând altă „ţintă”, un alt „mai bine” care ne consumă încă o perioadă; şi tot aşa, până vedem că viaţa trece, iar adevărul se vede clar doar în faţa morţii: "Unde este dezmierdarea cea lumească? Unde este nălucirea celor trecătoare? Unde este aurul şi argintul? Unde este mulţimea slugilor şi strigarea? Toate sunt ţărână, toate cenuşă, toate umbră."
În această lume, Dumnezeu a rămas singurul Care nu se dezminte, Care îşi împlineşte promisiunile, Care iubeşte necondiţionat, Care ştie şi ne spune adevărul. Şi care este adevărul? Că oricât am alerga şi am căuta plăcerea, ceea ce găsim după momentul consumării ei este tot durerea. Şi ajungem la această concluzie mai devreme sau mai târziu, la prima sau la a doua tinereţe, sau, mai trist, doar la bătrâneţe, când foarte greu mai putem schimba ceva.
De ce se întâmplă aşa? Pentru că noi avem impresia că Dumnezeu ne-a lăsat „poruncile” ca nişte restricţii, şi le luăm ca atare: nu ai voie să faci aia, nu ai voie să faci ailaltă, e păcat dacă faci asta… etc. Şi nu vrem să trăim îngrădiţi de restricţii. Or, Dumnezeu ne-a lăsat Poruncile pentru a ne schiţa un cadru în care, dacă alegem să trăim, vom avea o viaţă fericită. De multe ori nu ne dăm seama că, dacă trăim după poruncile lui Dumnezeu, suntem scutiţi de nenumărate suferinţe. Postul de exemplu, dacă îl ţinem constant (cele patru posturi şi miercurile şi vinerile de peste an) ne scuteşte de foarte multe boli provocate de lipsa unor perioade de dezintoxicare. Păstrarea fecioriei până la căsătorie ne scuteşte de multe dezamăgiri, ca să nu mai vorbim de nenumăratele boli care se transmit doar pe această cale, în faţa cărora niciun mijloc de „protecţie” oferit de medicina modernă nu oferă siguranţă 100%. (Şi oare ce ne face să credem că nu vom fi chiar noi printre cei 10 sau chiar 1% în cazul cărora „mijlocul de protecţie” se va dovedi neputincios?). Iertarea, o altă „poruncă”, ne eliberează de multe sentimente negative care lasă urme atât în sănătatea trupească precum şi în cea sufletească. Dacă ne creştem copiii în spiritul unei vieţi echilibrate bazate pe credinţă, în care Dumnezeu este un membru al familiei, de a Cărui prezenţă suntem conştienţi în fiecare clipă, vom creşte nişte copii care nu vor cădea aşa uşor în capcana abuzurilor de diferite feluri, nişte copii care vor şti să se bucure de lucrurile mărunte şi să fie fericiţi. Şi exemplele sunt nenumărate…
Sperăm ca în decursul celor doi ani de „Apostolat” să vă fi fost de folos cu ceva în creşterea duhovnicească, pentru ca împreună să mergem în continuare pe Calea pe care Hristos ne cheamă, mereu şi mereu, cu infinită dragoste.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 24, ianuarie 2009

Vreau să cresc… mic

- un articol adresat celor… mari -

Da, aţi citit bine. Vreau să cresc mic. Poate îmi veţi spune că o astfel de dorinţă este o nebunie. Şi într-adevăr este o nebunie. Dar o nebunie plină de valoare. O nebunie pe care Hristos o aşteaptă de la noi. O nebunie raţională. Şi acum ştiu că zâmbiţi. De parcă nebunia ar putea fi raţională. Şi totuşi este.
Oare nu era considerat nebun însuşi Hristos când a venit în mijlocul oamenilor de acum 2000 de ani, şi le vorbea despre marile paradoxuri ce păreau imposibil de înţeles din punct de vedere raţional? Le vorbea despre a doua naştere a lor. Şi ei nu înţelegeau. Le vorbea despre apa cea vie din care dacă cineva bea, nu mai însetează. Despre o pâine din care dacă cineva mănâncă nu numai că nu mai flămânzeşte ci, mai mult, îi va da viaţă veşnică. Dar lor le era greu să priceapă. Le explica despre înălţarea celui care se coboară şi despre căderea celui care se înalţă. Despre fericirea celor care plâng. Despre bucuria pe care o vor trăi cei ce sunt prigoniţi. Despre bucuria mai mare pe care o are omul atunci când dăruieşte decât atunci când primeşte. Şi cât de multe astfel de paradoxuri, de lucruri iraţionale, nu ne-a lăsat Hristos ca tratament celor ce dorim să ne însănătoşim spiritual…?
Vă aduceţi aminte că atunci când eram mici, bunicii sau părinţii se îngrijeau ca înainte de culcare să ne spunem „Îngeraşul”? Şi rosteam cu patos tocmai această frază „eu sunt mic, tu fă-mă mare”? Poate mulţi dintre noi gândeam că acesta este scopul vieţii noastre. Din oameni mici să creştem mari şi din oameni slabi să devenim tari. Apoi odată cu creşterea, întreaga societate ne-a inoculat ideea că pentru a putea avea ce e mai bun în viaţă trebuie să fim „oameni mari”. Şi acum, când suntem mari, ne dăm seama că nu acesta a fost scopul adevărat al vieţii noastre. Pentru că, dintr-o dată, viaţa noastră se complică. Ieşind din lumea celor mici, o lume lipsită de griji, intrăm dintr-o dată în lumea celor mari, o lume după care am tânjit atât de mult când eram copii. O lume în care ni se părea că vom avea mai multe drepturi decât îndatoriri. O lume în care noi vom fi liberi să facem ceea ce vrem, fără a mai fi constrânşi de regulile celor mari.
Şi, cu toate acestea, nu suntem atât de fericiţi ca atunci când eram copii. De multe ori nostalgia copilăriei ne apasă. Cât de frumos era atunci când cineva îţi purta de grijă. Se îngrijea ca dimineaţa să te trezeşti la ora fixă pentru a nu întârzia la grădiniţă sau la şcoală. Se îngrijea de ceea ce vei mânca şi cu ce te vei îmbrăca în ziua respectivă. Se îngrijea de tine ca să înţelegi că eşti iubit. Şi ştiind că cineva îţi poartă de grijă, te simţeai ocrotit, liniştit şi fericit. Bucuria copilăriei stă tocmai în această dependenţă de purtarea de grijă şi iubirea împărtăşită de părinţii noştri.
Odată cu creşterea, în zbaterea noastră de a ieşi din dependenţa celor care ne iubesc şi ne poartă de grijă, ne-am trezit că nu mai putem fi bucuroşi şi fericiţi ca şi atunci când eram copii. De ce? Pentru că dintr-o dată descoperim că noi trebuie să facem totul singuri. Noi trebuie să planificăm, noi trebuie să lucrăm şi de multe ori rezultatul obţinut nu este cel aşteptat. Şi atunci liniştea, bucuria şi fericirea sufletească încep să dispară.
Ce e de făcut atunci? E simplu. Cu ce noţiune putem asocia fericirea, bucuria, pacea? Cu împărăţia lui Dumnezeu. Ce ne spune Dumnezeu că trebuie să facem pentru a dobândi această împărăţie? Să fim ca şi copiii. Adică să recunoaştem în primul rând că nu suntem singuri pe lume. Că suntem copiii Tatălui Ceresc. Să acceptăm purtarea de grijă şi iubirea lui Dumnezeu. Să ne încredem în ceea ce El ne spune şi să facem ceea ce ne spune El. Să ne dorim, noi, oamenii mari, să nu ne mai considerăm orfani pe lume, crezând că ne purtăm singuri de grijă, ci să acceptăm că avem acolo sus un Părinte care ne poartă de grijă, mai mult decât au făcut-o chiar părinţii noştri trupeşti.
Şi era să uit ceva. Să nu uităm să ne spunem „Îngeraşul”: eu sunt mic, tu fă-mă mare… De fapt am ajuns mare, îngeraşule. Învaţă-mă să fiu din nou copil. Vreau să fiu copil. Vreau să cresc…mic. Te rog.

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 24, ianuarie 2009

Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică

În vremea Sfintelor Sărbători de iarnă care tocmai au trecut este imposibil să nu fi avut vreun gând măcar spre iubirea de oameni a lui Dumnezeu. În ceea ce priveşte credinţa noastră, iubirea pe care o are Dumnezeu faţă de noi este răspunsul la marile întrebări legate de relaţia Sa cu omul. În vremea Crăciunului ne-am întrebat şi ne-am minunat cum a fost posibil, cum a avut atâta bunăvoinţă Cel ce a făcut cerul şi pământul şi toate câte sunt, Cel ce este Dumnezeul, Stăpânul şi Guvernatorul tuturor lucrurilor, întregului Univers, să se întrupeze şi să se nască într-o iesle sărăcăcioasă, în cel mai smerit mod cu putinţă. Suntem uimiţi şi ne-am bucurat că avem un astfel de Dumnezeu, a Cărui Naştere ca Prunc în ieslea din Betleem am aşteptat-o şi am vestit-o prin minunatul glas al colindelor.
În vremea sărbătorii Botezului Domnului, prin intermediul cântărilor şi alcătuirilor liturgice care răsună în bisericile noastre ne-am pus aceeaşi întrebare: cum de acest Dumnezeu al nostru, Fiul lui Dumnezeu, vine să fie botezat de către Ioan? Stăpânul cere să fie botezat de robul său, făptura se atinge de creştetul Făcătorului. Mântuitorul vine la râul Iordan să primească botezul pocăinţei (El, Cel ce este fără păcat) şi, botezându-se, apa se sfinţeşte prin atingerea Lui, dăruind oamenilor Botezul ca poartă de intrare în Împărăţia Cerurilor.
În vremea Sfintelor Sale Patimi, atunci când vom retrăi alături de Domnul Iisus Hristos toate batjocoririle îndurate, toată umilinţa pe care a primit-o, când vom săruta şi ne vom închina Crucii pe care El a îmbrăţişat-o şi a primit-o de bunăvoie, pentru ca prin Moartea Sa să omoare moartea care ţine în robie neamul omenesc, ne vom pune aceeaşi întrebare, şi mai intens rămânând plini de uimire şi adâncă recunoştinţă: cum de a făcut atâtea Dumnezeu pentru noi şi pentru a noastră mântuire?
Răspunsul la toate aceste întrebări este: IUBIREA. Şi acest fapt îl cunoaştem din Sfânta Scriptură şi din Tradiţia Bisericii noastre. Acest răspuns este formulat în mai multe locuri din Biblie, iar versetul pe care vi-l propunem de această dată spre meditaţie şi eventual memorare conţine răspunsul la aceste întrebări: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan: 3, 16). Tot ce a făcut şi face Dumnezeu pentru noi este din iubire, pentru ca noi să dobândim viaţa veşnică. Cunoscând toate acestea, un mare teolog al Bisericii, pr. Alexander Schmemann, spunea: „Creştinismul este revelaţia iubirii, darul iubirii şi porunca iubirii“. Şi dacă ne bucurăm şi ne minunăm de iubirea lui Dumnezeu descoperită şi dăruită nouă, avem şi porunca de a răspândi şi înmulţi această iubire. Cuvintele acestea spuse de Mântuitorul Hristos: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică au şi o reciprocă, un revers: dacă nu ajungem să avem viaţa veşnică, înseamnă că nu am crezut în El, înseamnă că nu am răspuns cu iubire la iubirea Lui.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 24, ianuarie 2009