Argumentele sunt ca nişte ciomege în capul
aproapelui. Argumentele sunt nevoia noastră de a avea ultimul cuvânt, de a avea
dreptate, de a-l birui pe celălalt. Niciodată nu vom birui prin argumente.
1.
Ce
vrea celălalt?; 2. Ce vrea Dumnezeu de la mine?
Singurul
fel în care putem să trecem printr-un conflict şi să beneficiem de tensiunea pe
care o aduce acesta, este să ascultăm, nu să vorbim. Să ascultăm ca să vedem,
să înţelegem,
pe de o parte ce voieşte fratele meu de la mine şi, pe de altă parte, ce vrea
Dumnezeu de la mine în situaţia respectivă.
Şi
dacă zice „Iartă-mă!”,
să iertăm, dacă vrea cămaşa, dă-i şi haina… Dar să nu le luam ad litteram (căci vor fi puţini cei care ne cer haina de pe noi), ci metaforic: dacă
cineva vrea ceva de la noi, să-i dăm mai mult decât se aşteaptă. Acest „mai
mult” poate fi un zâmbet, un cuvânt bun, o iertare, o renunţare la „evidenta”
noastră dreptate…
Argumentele
sunt cei mai puternici vrăjmaşi ai minţii
noastre, pentru că acolo, veţi vedea, nu urmărim decât să-l punem pe celălalt
în inferioritate. Rivalitatea dintre oameni îşi are izvorul în nevoia omului
căzut de a fi mai bun decât celălalt. Pentru asta judecăm, acuzăm, ne scuzăm pe
noi înşine...
Argumentele
nu fac decât să spună: „Nu vezi că eu am
dreptate, nu vezi că eu sunt mai bun, nu vezi că eu sunt mai grozav?”. Şi celălalt nu vede, pentru că el vede că el e mai
bun şi mai grozav; nu are cum să vadă. Dacă va
fi biruit va fi umilit, dar nu va fi convins de superioritatea ta, ci doar
siluit, abuzat. Convingerea prin argumente este o formă de abuz!
A-l
înţelege pe celălalt nu înseamnă a fi de acord cu el
Dacă
de la început cedăm şi nu
aducem niciun
argument, ci încercăm doar să-l înţelegem pe celălalt, celălalt, simţindu-se înţeles, va simţi şi
el nevoia să ne asculte, să ne înţeleagă. A înţelege pe cineva nu înseamnă a fi
de acord cu el. Să zicem că vine cineva la mine şi zice: „Maică, mi-a plăcut la
o conferinţă de-a mata şi vreau să mă însor cu mata. Că sunt singur şi văd că
înţelegi ce
e dragostea şi
te rog să-mi acorzi mâna.”. Dacă-l voi asculta, voi înţelege că suferă că n-a
avut „noroc” în dragoste, că nimeni nu l-a înţeles, că simte că eu îl înţeleg… Şi zic:
„Te înţeleg – şi chiar
îl înţeleg – dar eu nu pot să mă mărit: că sunt monahie, că
sunt bătrână, că nu doresc să mă mărit…”. Şi zice: „Ia uite, da, săraca, m-a înţeles, da’ nu poate şi nici nu vrea.” Dar dacă îi
spun: „Nu ţi-e ruşine, să-ţi treacă aşa o prostie prin cap?”, el se va simţi rănit, nu?
Respectul
pentru părerea celuilalt
Să
reţinem, aşadar: înţeleg, dar nu sunt de acord. Pentru că eu altfel
văd problema. Acesta e punctul tău de vedere, acesta e punctul meu de vedere,
nici o forţă nu mă va putea obliga să fac ca tine, dar te înţeleg.
Să vedeţi câtă armonie aduce acest fel de a fi între noi!
Copilul zice: „Vreau să mă duc la discotecă, vreau să fiu cu X…”. „Înţeleg. Dar
nu te las.” Dacă tu zici: „Iar începi…? Acolo
se întâmplă tot felul de dezmăţuri…
etc.”, îl cerţi degeaba. El nu se duce acolo pentru dezmăţ,
ci ca să nu fie singur, sau să fie cu Măriuca. Atunci poţi să-i spui: „Înţeleg
că vrei să fii cu copii de vârsta ta. Dar mie mi-e frică să nu ţi se întâmple
ceva rău şi, de frică, nu te las.”
Atunci se va simţi înţeles şi te va
înţelege şi pe tine… Sunt exemple copilăreşti cumva, dar e
foarte important să nu argumentăm şi să ne înţelegem unul pe altul. Respectul pentru punctul
celuilalt de vedere aduce armonie şi înţelegere.
Maica
Siluana Vlad
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 71 – ianuarie-februarie 2013
Nu este niciodată
nimeni degeaba lângă tine
Milostenia
nu este numai să dai din traistă. Milostenie este că accepţi pe un om să stea
lângă tine, fără să îl alungi în gând. Ai un coleg care are un necaz, trebuie
să ştii să-i faci o mângâiere, să-i descreţeşti fruntea. La săraci poţi să faci
o rugăciune scurtă: „Doamne, miluieşte-l!”, dacă nu poţi să-i dai, că eşti în
tramvai şi el este pe trotuar. Întrebarea se pune:
cum ne este inima noastră în legătură cu suferinţa din jur? Cel mai mare lucru
de care vom fi întrebaţi la Judecata de apoi este de ce nu am dat mai multă atenţie
semenilor noştri.
Nu
este niciodată nimeni degeaba lângă tine. El este cu ştiinţa lui Dumnezeu, ca
tu să-l ajuţi sau să te foloseşti. Te foloseşti, că poate are o putere de duh
mai mare. Sau îl ajuţi tu, în sensul de a-l suporta. Este o mare greşeală
atunci când certăm pe unul sau pe altul! Îl rabdă Dumnezeu şi pe acela şi de
aceea l-a pus în calea ta, ca să-l rabzi şi tu şi să te încununezi!
Dumnezeu
nu ne ţine că suntem noi foarte vrednici. Ne ţine că este foarte milostiv El.
Părintele
Arsenie Papacioc, în vol. 3 din „Ne vorbeşte Părintele Arsenie”
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 71 – ianuarie-februarie 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu