În timpurile noastre, divorţul este, din
păcate, o experienţă pe care o trăiesc din ce în ce mai multe persoane. Deşi
s-a împământenit opinia că această decizie de separare este soluţia multor
probleme ce par de nerezolvat sau pur şi simplu continuarea nestingherită a
drumului în viaţă pentru doi oameni care s-au înstrăinat şi nu mai găsesc
motive de a trăi împreună, la nivel individual impactul este cu totul altul.
Astfel,
deşi societatea pare să facă presiuni la nivel subtil, prin opinii, judecăţi de
valoare, modificarea ierarhiei valorilor, modele oferite, pentru a alege
aşa-zisa soluţie a divorţului, persoana care trăieşte o astfel de experienţă
este puternic afectată şi are nevoie de o perioadă de timp pentru a se vindeca
şi a putea să îşi continue viaţa. Deşi înaintea deciziei finale, sub impactul
stărilor puternice de mânie, frustrare, revoltă sau chiar frică, separarea în
cuplu poate părea eliberatoare, senzaţia de după este departe de a fi resimţită
drept eliberare. În această situaţie, oamenii se pot confrunta pentru perioade
îndelungate de timp cu stări de depresie, sentimente de vinovăţie, lipsa
încrederii în viitor şi mai ales în posibilitatea de a găsi din nou un
partener/parteneră alături de care să îşi continue drumul în viaţă, dificultatea
de a-şi relua vechile obiceiuri sau de a-şi contura un stil de viaţă
independent.
Etapele
pierderii
Tendinţa
de a se arunca imediat în relaţii, chiar şi pasagere, cu caracter de consolare,
pentru a încerca să umple în acest mod golul creat, sau tendinţa de a se izola
aproape în totalitate reprezintă două extreme în egală măsură nocive pentru
evoluţia persoanei. Aşa cum după pierderea, prin moarte, a unei fiinţe dragi,
este necesară o perioadă de refacere, recunoscută şi delimitată şi de către
psihologi drept „perioadă de doliu“, la fel şi după această pierdere, cu
puternic impact psihic, este necesară parcurgerea unor etape, care ulterior fac
posibilă refacerea. Trecerea, în prima perioadă, prin stări de negare, în care
persoana, oricât de pregătită părea iniţial, parcă nu reuşeşte să înţeleagă, să
creadă, să accepte că a finalizat o etapă din viaţă – fostul partener/parteneră
pare încă prezent/-ă, te aştepţi să deschidă uşa când vine de la serviciu, te
aştepţi ca atunci când sună telefonul să fie el/ea – este absolut firească.
Odată
traversată această perioadă, evenimentul este conştientizat la adevărata
dimensiune, pot apărea sentimente puternice şi uneori contradictorii –
afecţiune faţă de fostul partener, revoltă faţă de el, tristeţe faţă de
perioada de viaţă trecută, auto-învinovăţire, mânie. Deşi este o perioadă
tulburătoare şi foarte solicitantă din punct de vedere afectiv, este bine să
fie acceptată ca atare, pentru că, de cele mai multe ori, va trece de la sine
şi va fi calea spre o vindecare stabilă, nu una aparentă, contextuală. În
această etapă, orice sfat de genul „nu merită să suferi, fii tare, viaţa merge
înainte“, oricât de bine intenţionat ar fi, nu dă rezultate şi nu duce decât la
blocarea unor sentimente absolut fireşti, care, odată trăite, se vor estompa de
la sine. Abia după acestea suferinţa se mai diminuează, iar persoana poate
treptat să îşi restabilească priorităţi şi să îşi „refacă viaţa”, aşa după cum
se spune în limbaj comun, să se adapteze la schimbările apărute.
Recăsătorirea
Este
posibil în mod normal ca persoana să dorească să îşi găsească un nou
partener/parteneră, alături de care să formeze o nouă familie. Deşi unele
statistici demonstrează că trei din patru cupluri care se recăsătoresc ajung în
timp la divorţ, vestea cea bună este că, dacă este abordată în mod matur, cea
de a doua căsătorie poate fi durabilă. Pentru aceasta este important ca,
înainte chiar de a vă găsi un nou partener/parteneră, după ce furtuna afectivă
a mai trecut, să încercaţi să vedeţi şi să vă asumaţi partea dumneavoastră de
responsabilitate în relaţia trecută. De multe ori oamenii spun că vor să uite
tot ce a fost, pentru a putea merge înainte, şi au tendinţa de a atribui
întreaga responsabilitate şi implicit vina fostului partener. Deşi această
atitudine poate părea un balsam de moment bun pentru stima de sine, se va
dovedi o piedică în calea unei relaţii de lungă durată, a unei a doua
căsătorii.
Evitaţi
să convieţuiţi cu viitorul partener
De
aceea, înainte de a întemeia o a doua căsătorie, rugaţi-vă lui Dumnezeu să
vindece rănile din sufletul vostru, precum şi pe cele din ale viitorului
soţ/soţie şi să vă transforme în parteneri capabili să ofere şi să primească
iubire într-un mod sănătos, nedependent.
Evitaţi
să convieţuiţi cu viitorul partener înainte de a fi legaţi prin Taina Cununiei,
iar dacă deja aţi început acest lucru, luaţi decizia de a pune capăt relaţiilor
intime, până după momentul în care deveniţi soţ şi soţie. Deşi este larg
răspândită opinia conform căreia este bine să îţi cunoşti cât mai mult
partenerul înainte de căsătorie, mai ales atunci când ai mai trăit o experienţă
traumatizantă de divorţ, dacă îţi doreşti o căsătorie bine plăcută lui
Dumnezeu, este important să respecţi legile Sale.
Fiţi
conştienţi de riscurile de a vă implica într-o relaţie cu un partener imatur
din punct de vedere emoţional sau duhovnicesc. Este de dorit să evitaţi o
relaţie cu un partener care abia a finalizat o relaţie de durată şi este încă
implicat afectiv, este instabil emoţional, nu are independenţă materială,
suferă de o dependenţă, are trăsăturile partenerului abuziv, este codependent,
nu este credincios sau are o atitudine extrem de critică şi distructivă.
De
asemenea, pentru a construi căsătoria dvs. viitoare, este important să vă
dezvoltaţi abilităţile de comunicare – modul în care vă exprimaţi mulţumirile
şi nemulţumirile, tonul în discuţie – modul în care abordaţi disensiunile între
voi, modul în care discutaţi aşteptările fiecăruia cu privire la relaţie,
consolidarea legăturilor cu ceilalţi membri ai familiei extinse, precum
identificarea rolurilor şi responsabilităţilor care se potrivesc fiecăruia
dintre voi şi asumarea acestora.
Psiholog Dana Alecu,
doxologia.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu