Floarea
salcâmului se unduie-n vânt,
lumina din
mirişti mă-ndeamnă să cânt,
două boabe de
seară în gene,
liniştea
ierbii rămase-n poiene.
Pământul îşi
leagănă grâul fecund,
luna îşi
leagănă sufletul mult mai curând,
vremea
se-nalţă în ritmuri şi dansuri sonore,
viaţa vibrează
înalt şi se-mprăştie-n ore.
În palme
se-aude cum sufletul cântă încet
şi cerul îşi
stinge lumina toată la mine în piept.
Departe de
lume, la hotarul între suflet şi El
în dulce,
senina cântare se-nalţ-un menestrel:
„-Tu Doamne,
ce-ţi laşi Fiinţa sfântă adânc să pătrundă
în orice
făptură, de la firul de iarbă la ultima undă,
de la puiul de
om, la zborul plăpând al bietei albine,
orice suflare
de viaţă prin Tine se ţine.
Îmi plec umil
fruntea-n ţărâna uscată din drum
şi-mi las sufletul
cruce să fie, aici şi acum.
O lacrimă-mi
cade din candela genei fierbinte,
o rugă am
fost, Dumnezeul meu, acum şi-nainte
şi seara,
culcat pe ramuri de vişin în floare
în
irişi-albaştri viitorul nu mă mai doare.
Căci inima mea
cântă suav printre ierburi,
cu degetul
scris-am adânc
ale dragostei cercuri,
ale dragostei
cercuri,
ale
dragostei cercuri:”
Amin!
Adrian Moraru
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 69 - noiembrie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu