"Drumeţule, nu există drum, drumul se face
mergând..." (Antonio Machado)
Vine o vreme când ne aducem aminte că suntem doar
călători prin viaţă. Sfârşitul de toamnă, cu frunze sfâşiate de vânt şi ploi,
cu petale ofilite şi zile mai scurte, ne conferă un bun prilej de meditaţie. Ne face să privim
adânc în noi înşine. Ascultând tăcerea norilor, îmi dau seama că în fiecare
dintre noi există bine şi rău, alb şi negru, întuneric şi lumină, toamnă şi
primăvară…
Vine o vreme când conştientizăm ce e important şi ce nu;
că un pumn de arginţi sau aşa-zisa "onoare" a vreunei funcţii înalte
nu ne aduc fericirea şi nici măcar nu ne ajută să o cumpărăm.
Vine o vreme când ne aducem aminte cine suntem noi cu
adevărat şi care este rostul vieţii noastre pe pământ, că omul a fost zidit
pentru nemurire iar viaţa noastră pământească încă de aici este o
pregătire pentru viaţa viitoare: "nu avem aici cetate stătătoare, ci o
căutăm pe cea viitoare" (Evrei 13, 14).
Vine o vreme când ne dăm seama ce merită şi ce nu: aici,
acum şi pentru acest trup stricăcios sau de aici, de acum şi pentru suflet, pentru
veşnicie. Pe pământ, omul – "acest pumn de ţărână umbrit de raza
veşniciei" – se pregăteşte
pentru a-şi împlini chemarea sa spre desăvârşire.
Vine o vreme când moşii şi strămoşii noştri, pierduţi în
negura amintirior, sunt lângă noi, cerându-ne socoteală pentru faptele noastre,
pentru alegerile noastre, pentru viitorul nostru şi – de ce nu? – al lor. Ei s-au jertfit pe altarul ţării şi al credinţei
strămoşeşti, iar noi ne căutăm identitatea printre străini sau ne mulţumim pur
şi simplu cu resemnarea şi pasivitatea. Uităm adeseori că adevărata putere a
unei naţii vine din determinarea, din munca şi din forţa fiecăruia dintre
membri săi.
Deşi trăim într-o lume care se schimbă de la o zi la
alta, trebuie să conştientizăm bucuria de a fi noi înşine împreună cu ceilalţi,
conştienţi de miracolele pe care le trăim zi de zi. Viaţa spirituală nu e o viaţă
de legi, ci o viaţă de împărtăşire şi de dragoste. Aici, în aceasta lume, e singurul loc unde ne
putem mântui. Oamenii nu pot trăi cu adevărat decât unii pentru alţii şi
împreună cu alţii, nu unii paralel cu alţii.
Vine o vreme când călătoria noastră pe pământ ia sfârşit,
iar corabia vieţii noastre ajunge în port. Atunci, doar faptele vorbesc în
locul nostru…
Diac.
Claudiu Păun
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 69 - noiembrie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu