vineri, 27 aprilie 2012

Din Betania la Emaus sau Drumul vieţii noastre


Fiecare din noi a citit cel puţin de două sau trei ori „scripturile” care ne vorbesc despre momentul în care Iisus ajunge în Betania şi-l învie din morţi pe Lazăr, prietenul Său, dar şi toate cele ce s-au întâmplat până în momentul în care S-a arătat, înviat din morţi, lui Luca şi Cleopa, în Emaus. Trebuie să spunem în primul rând că acele cuvinte cu care-l cheamă afară din moarte (şi din mormânt) pe Lazăr, ne sunt adresate nouă tuturor celor ce ne numim creştini.

Betania – să ieşim din întunericul păcatului
Acel îndemn: „Lazăre, vino afară!”[1], ne este adresat nouă tuturor. Pe noi toţi Iisus ne cheamă să ieşim afară din „moartea” în care ne-am cufundat, adică să ieşim din neascultare, din neiertare, din nedreptate, din neiubire. Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, ne cheamă pe noi toţi să ieşim din întunericul păcatului şi al morţii şi să întrăm în lumina ascultării şi a vieţii celei adevărate, prin împlinirea poruncilor şi practicarea virtuţilor.
Dar trebuie să amintim şi faptul că rugămintea pe care o adresează Luca şi Cleopa lui Iisus cel Înviat, adică: „Rămâi cu noi...”[2], este rugăciunea pe care noi toţi trebuie să o adresăm Domnului. Aceasta este în fapt rugăciunea pe care o face Biserica la fiecare Sfântă Liturghie.

Ierusalim – vânzare, lepădare, răstignire, Înviere
Ce se întâmplă însă între cele două momente de care am amintit mai înainte este deosebit de important. Aflăm, astfel, că Iisus cunoaşte nestatornicia noastră şi înclinarea noastră spre păcat, de vreme ce ne spune că dintre noi este cel care-L va vinde[3] şi ştie că o să vină ceasul când ne vom risipi toţi[4] dar şi că suntem asemeni lui Petru, cel ce se va lepăda de El de trei ori până la cântatul cocoşului[5]. Cântatul cocoşului nu înseamnă însă numai sfârşitul nopţii (păcatului lepădării) lui Petru cât mai ales începutul zilei (plânsului, al pocăinţei) acestuia, dar şi începutul plânsului nostru, pentru păcatele noastre.
Nu trebuie să uităm, apoi, că tot noi suntem şi cei ce i-am cântat lui Iisus, alături de cei din Ierusalim: „Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului... !”[6], pentru ca mai apoi să strigăm, alături de aceiaşi oameni din Ierusalim, cumplitul „ Răstigneşte-l!”[7], ca răspuns la întrebarea lui Pilat. Tot noi suntem cei care ne-am ascuns împreună cu apostolii, „de frica iudeilor” (adică a ispitelor şi încercărilor), după ce am şezut la piciorul Crucii Domnului, alături de Fecioara Maria, mama Lui, şi de femeile mironosiţe şi apostolul Ioan, punându-i înainte „crucea noastră” (adică puţina noastră nevoinţă în urmarea poruncilor Lui). Şi tot noi suntem alături de femeile mironosiţe şi de Sfinţii Apostoli atunci când se încredinţează de Învierea Domnului nostru Iisus Hristos văzându-L, ascultându-L, pipăindu-L .

Emaus – deschiderea ochilor
Eu sunt Luca şi tu eşti Cleopa şi cu noi Domnul călătoreşte de la Ierusalim la Emaus. Eu sunt Petru şi tu eşti Ioan şi împreună alergăm şi vedem mormântul gol. Pe ei toţi (apostoli, ucenici, femei mironosiţe) dar şi pe noi, deopotrivă, vrea să ne încredinţeze Domnul că „Hristos a înviat!”. Putem zice că drumul nostru către încredinţare începe de la acel „Lazăre, vino afară!”, adresat nouă tuturor încă de la Botez – pentru că încă de atunci suntem ridicaţi din moarte şi din păcat (asemenea lui Lazăr) – şi se desăvârşeşte odată cu rugămintea noastră ca Domnul să rămână cu noi în Emaus. Răspunsul nostru că „Adevărat că a înviat!” vine imediat după deschiderea ochilor noştri, odată cu frângerea pâinii şi binecuvântarea dată de către Hristos, care ne însoţeşte pe toţi în această grea dar necesară călătorie.

De la promisiune la încredinţare
Aşadar, călătoria spre Emaus nu începe propriu-zis de la Ierusalim, ci mai degrabă din Betania. Încă de acolo Hristos ne promite că toţi „prietenii” Lui vor fi înviaţi asemeni lui Lazăr în Betania. Dar trebuie să înţelegem că nu putem călători din Betania până la Emaus decât trecând prin Ierusalim. Astfel în Betania promite, în Ierusalim împlineşte iar în Emaus încredinţează. Deci drumul din Betania până în Emaus este drumul de la promisiune la încredinţare. E un drum în care nu strigăm numai „Osana...!”, ci şi „ Răstigneşte-L!”. Acest drum este presărat de ezitările noastre, de slăbiciunile noastre, de îndoielile noastre. Avem şi noi ochii sufletului „ţinuţi” (de îndoială), la fel ca Luca şi Cleopa, ca să nu-L cunoaştem pe Hristos cel Înviat.
Drumul din Betania la Emaus este drumul vieţii noastre. Nu pot face singur, însă, drumul, ci numai însoţit de aproapele meu, pentru că Hristos numai cu noi va merge (unde sunt doi sau trei acolo este şi Hristos). Biserica ne asistă permanent şi ne sprijină în drumul nostru din Betania la Emaus, pentru că în şi prin Biserică primim chemarea să ieşim afară din moarte şi păcat (prin Taina Botezului), precum şi Lazăr a fost chemat, şi tot în Biserică Hristos ne tâlcuieşte „scripturile” şi frânge pâinea, o binecuvintează şi ne-o dă nouă. Să vă fie vouă călătoria aceasta nu scurtă şi nu lungă ci până la capăt, folositoare spre încredinţare. Hristos a înviat!
Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 63 - aprilie 2012

[1] (Ioan 11,43)
[2] (Luca 24, 29)
[3] (Matei 26, 21; Marcu 14, 18; Luca 22, 21; Ioan 13, 21)
[4] (Matei 26, 31; Marcu 14, 27; Ioan 16, 32)
[5] (Matei 26, 34; Marcu 14, 30; Ioan 13, 38)
[6] (Ioan 12, 13; Matei 21, 9; Marcu 11, 9; Luca 19, 38)
[7] (Ioan 19, 6; Matei 27, 22-23; Marcu 15,13-14; Luca 23, 21)

Niciun comentariu: