Să te rogi, şi apoi să vorbeşti

Să te rogi şi, atunci când trebuie, să le vorbeşti copiilor cu iubire. Mai mult să te rogi, şi mai puţine cuvinte să le spui celorlalţi. Să nu devenim stânjenitori, ci să ne rugăm tainic şi apoi să vorbim, iar Dumnezeu ne va încredinţa lăuntric dacă este primit de ceilalţi cuvântul nostru. Dacă nu-i primit, nu mai vorbim. Ne vom ruga numai, în taină. Căci şi prin a vorbi devenim stânjenitori şi-i facem pe ceilalţi să se împotrivească, şi câteodată să se răzvrătească. De aceea este mai bine să spună cineva în chip tainic, în inima celorlalţi, prin rugăciunea tainică, decât în urechile lor.

Ascultă-mă: să te rogi, şi apoi să vorbeşti. Aşa să faci copiilor tăi. Dacă le dai necontenit sfaturi, o să devii plictisitoare, şi când vor creşte, vor simţi un fel de apăsare. Să preferi, deci, rugăciunea. Să le vorbeşti prin rugăciune. Să le spui pe toate lui Dumnezeu, iar Dumnezeu le va pune înlăuntrul lor. Adică nu trebuie să-i sfătuieşti pe copiii tăi aşa, cu glas tare, pe care să-l audă cu urechile lor. Poţi s-o faci şi pe asta, dar înainte de toate trebuie să-i vorbeşti despre copiii tăi lui Dumnezeu.

Să spui: „Doamne Iisuse Hristoase, luminează-mi copilaşii. Eu Ţie Ţi-i încredinţez. Tu mi i-ai dat, dar eu sunt neputincioasă, nu pot să-i pun pe Cale. Pentru aceasta, Te rog, luminează-i.” Şi Dumnezeu le va vorbi.

(Părintele Porfirie, „Ne vorbeşte părintele Porfirie”)

Ah, am uitat! Ştiu cinci limbi

Odată, pe când mă aflam unde mă aflam [în India, n. ed.], un misionar străin a venit la mine şi mi-a spus:

— Sunteţi un om bun, dar nu sunteţi o bună creştină.

I-am zis:

— De ce?

— Fiindcă sunteţi aici de atâta vreme şi vorbiţi doar în engleză. Ce limbi ale băştinaşilor aţi învăţat?

I-am răspuns:

— N-am izbutit să învăţ nicio limbă a locului, fiindcă călătoresc foarte mult dintr-un loc în altul. De îndată ce învăţ un dialect, cei din jur încep să vorbească altul. Am învăţat să spun doar „Bună dimineaţa” şi „Bună seara”. Nimic altceva.

— Aaa, nu sunteţi creştină. Cum puteţi evangheliza? Toţi catolicii şi protestanţii învaţă dialectele locale ca să poată face asta...

Atunci mi-am zis: „Doamne, dă-mi un răspuns pentru el”. Am cerut aceasta din toată inima, şi apoi i-am spus:

— Ah, am uitat! Ştiu cinci limbi.

— Cu adevărat? Care sunt acestea?”

— Cea dintâi limbă este zâmbetul; cea de-a doua, lacrimile. Cea de-a treia este a mângâia. Cea de-a patra este rugăciunea, iar cea de-a cincea este dragostea. Cu aceste cinci limbi mă plimb în toată lumea.

Atunci el s-a oprit şi mi-a zis:

— O clipă. Puteţi să repetaţi, ca să notez ce aţi spus?

Cu aceste cinci limbi poţi călători în tot pământul şi toată lumea va fi a ta. Iubeşte-i pe toţi ca pe tine însuţi – fără să-ţi pese de religie sau rasă, fără să-ţi pese de nimic. Peste tot sunt oameni ai lui Dumnezeu (zidirea lui Dumnezeu, n. ed.). Nu poţi şti niciodată dacă cineva pe care-l vezi astăzi va ajunge mâine sfânt.

Maica Gavrilia Papaiannis

Părintele Dionisie Ignat de la Colciu: „Secunda pe care o trăim, doar aceea-i a noastră”

— Cum putem ţine paza minţii, mai ales în oraş, unde suntem agresaţi de tot felul de lucruri rele?

— Trebuie luptă, trebuie osteneală. Ştii prea bine, ca şi creştin, lucrurile care te vatămă, nu-i aşa? Ei, să te osârduieşti să nu le faci. Ştii foarte bine şi faptele care te pot ajuta, faptele bune. Fă-le şi te mântuieşti cu ele. De aceea, să te consideri ca şi cum ai fi într-un război, ca şi cum ai fi un soldat care te lupţi şi în dreapta şi în stânga să-l omori pe duşmanul tău, să nu-l laşi să dea înainte. Aşa şi noi, creştinii, să ne luptăm cu patimile care ne vatămă, cu vrăjmaşul sufletelor, şi să ne osârduim să facem faptele cele bune. Şi chiar dacă ne osârduim, omul e totdeauna neputincios, nu şi-ar putea împlini dorinţa, dar este Dumnezeu Care ne ajută. Dumnezeu, dacă vede că aplecarea inimii tale nu-i falsă, atuncea ţi-ajută neapărat, e cu neputinţă să nu-ţi ajute. De multe ori întârzie să ajute ca să vadă hotărârea ta, osârdia ta. Dar dacă ne osârduim cu ajutorul lui Dumnezeu, bineînţeles, Dumnezeu ajută.

— Spuneţi de „linişte”, dar cum putem noi în linişte să ne apropiem de Dumnezeu când la noi sunt atâtea probleme? Telefoane, griji de fiecare zi, e foarte greu să vorbim de linişte într-un oraş.

— Dacă n-o putem dobândi, să facem ceea ce putem. Să ne osârduim, să nu fim nepăsători, că nepăsarea e cea mai mare primejdie pentru sufletul fiecăruia din noi. Zici: „Eh, nu-i nimica aceea, da’ aceea nu-i nimic. Eh, îi post, dar hai să mâncăm, nu-i nimic!”, „Uite, nu trebuie să fac fapta aceea ruşinoasă, dar ştie Dumnezeu…” Asta se cheamă nepăsare. N-ai milă singur de sufletul tău ş-atuncea sigur că-i primejdie. Dar cât se poate, să ne osârduim. Sunt şi în mijlocul Bucureştilor, sunt oameni apropiaţi de Dumnezeu, care-şi caută de mântuire. Mai greu, dar sunt. Dar dacă se împuţinează, şi pentru acei puţini ţine Dumnezeu toată omenirea… N-aţi văzut acolo, când cu Sodoma şi Gomora, zicea Avraam: „Doamne, da’ dacă or fi treizeci, pedepseşti?” „Nu.” „Da’ dacă or fi 20?”, până s-o pogorât la cinci. Vine vorba că şi în mijlocul lumii sunt oameni apropiaţi de Dumnezeu. Da.

— Părinte, nu prea avem poftă de rugăciune. O tot amânăm: mai târziu, mâine, o să fac cutare, poimâine, de săptămâna viitoare mă apuc…

— Asta-i lucrarea ispititorului. Niciodată să nu zici că „voi face mâine”, fiindcă secunda pe care o trăim, doar aceea-i a noastră. Altă secundă, alt minut mai încolo nu-i al nostru, nu ştim dacă-l ajungem, că omu-i ca iarba, zice sfântul prooroc, „omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului”. Nu putem zice „Las’ că voi face mai pe urmă”. Să punem înaintea noastră cuvântul acesta: „Dacă vrea Dumnezeu, să-mi ajute să ajung mâine la biserică, să mă spovedesc şi să fiu atent ce-mi spune duhovnicul, căci el are harul Sfântului Duh şi ce mi-a spus el, aceea trebuie să mă osârduiesc să îndeplinesc ca să pot căpăta împărăţia Cerurilor”.

Fără spovedania păcatelor nu putem intra întru împărăţia Cerurilor. Vedeţi cât de mare este bunătatea lui Dumnezeu? A binecuvântat ca prin binecuvântarea arhiereului să-l facă pe preot să poată fi şi duhovnic, şi ce zice el, aceea face Dumnezeu. Vezi? N-a pus Dumnezeu îngeri ca duhovnici, ci un om, o persoană ca toţi oamenii, ca să poţi să te duci să-i spui tot, cu sinceritate. Că dacă nu te duci cu sinceritate, nu primeşti dezlegarea păcatelor; trebuie să fii sincer. Mila Domnului să fie cu noi!

  Din volumul „Staretul Dionisie, duhovnicul de  la Sf. Munte Athos”

• ·         Mântuirea atâta-i de uşoară dacă suntem noi sinceri, dar dacă suntem vicleni, vai de capul nostru!
• ·         Dacă nu facem greşeală înaintea lui Dumnezeu, apoi ne binecuvântează  Dumnezeu şi totdeauna suntem veseli, fiindcă sufletul nu-i supărat, nu-i apăsat.
• ·         Să nu spui niciodată: „Am dreptul să fac asta...”  Pentru că este îndreptăţire de sine şi înălţare a minţii şi ajungi să crezi mai mult părerilor minţii tale decât sfatului altuia.

Părintele Dionisie Ignat s-a născut în 1909, în comuna Vorniceni din judeţul Botoşani, într-o familie de ţărani cu opt copii. Bucurându-se de-a lungul vieţii de sfaturile duhovniceşti ale multor părinţi înduhovniciţi, stareţul Dionisie a devenit unul din cei mai experimentaţi părinţi duhovniceşti din Muntele Athos, unde a ajuns la vârsta de 17 ani. De-a lungul timpului, mulţi monahi români, greci sau de alte neamuri, dar şi mii de pelerini veniţi din întreaga lume au găsit la părintele Dionisie de la Colciu (schit al Mănăstirii Vatopedi) linişte sufletească şi sfat duhovnicesc. Părintele a trecut la cele veşnice în 2004, la vârsta de 95 de ani, dintre care 78 de ani petrecuţi în Sfântul Munte.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 81, septembrie-octombrie 2014

Corabia cu cruce

Azi roşul din hlamidă, cu nuanţe apăsate,

Separă-n gând prezentul de amintiri uitate.

Pe Argeş e furtună... Corabia e-n spume,

Dar nu-i potop de ape, deşi se-neacă lume.

Sub viitura vremii se prăbuşeşte timpul,

E smuls din rădăcina de veacuri anotimpul.

Valuri zdrobesc clepsidra, iar timpurile noi

Înghit nisipul vremii, îl mestecă-n noroi.

Cad zilele-nsorite ca spicele sub seceri,

Se calcă în picioare rodirea-atâtor treceri.

Orele-s urmărite, secundele pândesc,

Ceasul mărşăluieşte în pas muncitoresc.

Se-ntunecă-n cer Luna, iar Soarele orbeşte

Pe firmamentul zării minciuna străluceşte.

Apusurile roşii se uită înapoi,

În petele de soare sunt semne de război.

Sub prigonirea vremii alt Noe la catarg,

Cu crucea-n mână ţine Corabia în larg.

Talazurile vremii izbesc necontenit,

Dar Sfântul mult se roagă din zori în asfinţit.

Lumina minunată e pusă la păstrare,

Căci Sfântul o ascunde pictând-o sub culoare

Şi, neştiut de oameni, condus de Dumnezeu,

Salvează de pieire Preasfântul Curcubeu!

Maria Gabor (din volumul Fereastra Sâmbetei)

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 81, septembrie-octombrie 2014

10 recomandări pentru bărbaţi

1. Într-o căsnicie, dragostea trebuie să vină îndeosebi dinspre bărbat spre femeie. Acest lucru l-a făcut şi Hristos faţă de Biserica Sa. S-a dat pe Sine Însuşi ca să o facă slăvită. 

2. Bărbatul să nu înceteze să-i arate soţiei dragostea sa, precum şi faptul că toata truda şi toată strădania lui au un singur scop: ca ea să fie fericită. 

3. Soţul ar trebui să fie pentru soţie – în funcţie de împrejurări – uneori tată, alteori frate, altădată prieten şi întotdeauna bărbat al ei. Dacă va face asta, va avea parte de o atitudine netulburată şi armonioasă din partea soţiei, care, de multe ori este mai binevoitoare şi mai jertfelnică, dar alteori, în faţa unor evenimente neînsemnate, se descurajează şi se teme. 

4. Bărbatul, care este cap familiei, să nu trădeze dragostea şi legătura cu soţia, deoarece diavolul şi slujitorii lui nu vor înceta niciodată să-i războiască, pentru a lovi însăşi rădăcina vieţii. 

5. Bărbatul „Să trăiască în înţelepciune cu femeia sa, ca fiind făptură mai slabă”, (1Pt. 3,7). Asta înseamnă că înstrăinarea femeii se vindecă prin iubire şi prin delicateţe, nu prin dojană şi mânie.

6. Firea femeii este atât de slabă, încât îndată ce vede că soţul arată o oarecare amabilitate unei alte femei, fie colegă de serviciu, fie prietenă, în sufletul femeii se aprinde invidia. Nu pentru că ar fi o pornire pătimaşă, ci din pricina dragostei ce i-o poartă soţului. De aceea soţul trebuie, prin tandreţe, să găsească „butonul” de îmblânzire a soţiei. 

7. Femeia, după naşterea primului copil, nu mai doreşte atât rolul sexual al soţului, cât tandreţea şi afectivitatea acestuia. De aceea soţul trebuie să cunoască acest lucru şi să fie tandru cu soţia sa. 8. Niciodată nu trebuie ca soţul să-i facă observaţie soţiei în prezenţa altora, pentru că de multe ori, din egoism, soţii îşi mustră soţiile mai ales în prezenţa propriilor rude. 

9. Sau, dacă soţia dă telefon soţului la serviciu, acesta să nu-i răspundă răstit: „Lasă-mă, n-am timp acum!”, vorbindu-i cu asprime. Ci să-i spună: „Iubito, am treabă acum, însă te voi suna eu puţin mai târziu”. Când soţia va înţelege şi se va convinge că soţul o iubeşte, atunci devine de bunăvoie aşternut picioarelor lui, gata de orice jertfă. 

10. Soţiei nu trebuie să-i ascundeţi nimic, pentru că va veni vremea când veţi fi descoperiţi. Să-i spuneţi totul şi să vă consultaţi cu ea în toate. Nu e bine ca soţia să afle cele ascunse ale voastre de la rude, de la colegi, ori de la prieteni. 

Dacă femeia nu simte tandreţea soţului, golul din inima ei nu va fi umplut nici de dragostea părinţilor, nici a propriilor copii. Atât de mare e taina căsătoriei, încât golul creat în inima femeii de lipsa afectivităţii soţului nu poate fi umplut nici măcar de dragostea propriilor copii! Aşadar, cea mai mare responsabilitate pentru orice rău care intervine în căsătorie o au bărbaţii, deoarece nu îşi manifestă dragostea faţă de soţiile lor. Iubesc femeile, dar, din nefericire, nu pe ale lor. Aceasta este rădăcina răutăţii. Atunci apar gelozia şi bănuiala. 

Părintele Iosif Vatopedinul, în „Mărturie athonită în România”