Cuvinte precum „niciodată” şi „tot timpul”

Sadismul precum ştii, este oricum rău. Una dintre formele lui grave este să reproşezi celorlalţi lucruri pe care nu le pot schimba sub nici o formă. Chiar şi cea mai uşoară critică are nevoie de o anumită diplomaţie. Dacă o adresezi cu mânie, este posibil să-l determini pe celălalt să reacţioneze astfel încât să nu-l ajute, ci din contră, să-i dăuneze. În interiorul nostru se ascunde un mecanism de autoapărare care se declanşează de îndată ce ne ofensează cineva. Mulţi bărbaţi iau lecţii de autostăpănire de la soţiile lor. Dacă reuşeşti să-ţi controlezi limba, chiar dacă el nu poate, este posibil ca soţul tău să iasă din cearta voastră cu amintirea împrospătată despre nemaipomenita lui soţie, care-i dă lecţii prin tăcerea ei.

O altă armă care trebuie nimicită o reprezintă unele cuvinte des folosite, care, rostite cu năduf, vatămă. Cuvinte precum „niciodată” şi „tot timpul”; „niciodată nu vii acasă la timp” ori „tot timpul dai prioritate copiilor”, fac să izbucnească incendii care se sting foarte greu. Un cuplu înţelept, pe care-l cunosc, a luat hotărârea să şteargă aceste cuvinte din limbajul lor polemic. Să nu întârzii nici tu să descoperi cuvintele voastre care „incendiază ”, ca să imiţi prudenţa acestui cuplu.

Charlie W. Shedd, „Scrisori Caterinei”

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 78, martie-aprilie 2014

10 paşi pentru a scăpa de judecarea aproapelui

„Să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu…”

Cum să se deprindă omul să nu osândească, când osândirea a devenit un obicei general şi când în societatea contemporană există atât de multe motive pentru osândire? Întrucât osândirea fie ţâşneşte din noi înşine, fie se naşte din afară, vom examina întâi cinci mijloace de luptă cu ea pentru situaţia când izvorul osândirii este în noi, iar apoi alte cinci mijloace de luptă când osândirea este aprinsă în noi din exterior.

1. Primul mijloc este să conştientizăm şi să căpătăm simţământul că osândirea semenilor pentru slăbiciunile lor morale este păcat, şi încă un mare păcat. (…) Dacă omul îşi dă seama că osândind săvârşeşte un mare păcat, el lesne se va simţi ruşinat înaintea conştiinţei sale.

2. Luarea-aminte. Cine este cel care veghează la el însuşi? – Acela care este atent să nu păcătuiască cu nimic înaintea lui Dumnezeu şi care îşi dă osteneală să-şi aducă aminte în toate împrejurările, întotdeauna, porunca lui Dumnezeu: „Nu osândi!”

3. Osândirea de sine. Sfinţii Părinţi recomandă să ne aducem aminte permanent propria noastră stare de păcat şi să ne osândim pe noi înşine. Dacă omul este cinstit înaintea sa şi înaintea lui Dumnezeu, nu poate să nu vadă că el însuşi este plin de patimi şi de fapte rele.

4. Smerenia. Cel mândru osândeşte în stânga şi în dreapta. Cel smerit însă, ajuns până la pătrunderea harică a stării lui de păcat, se consideră mai rău decât alţii. Îi pare sincer rău de nefericita lui stare morală, plânge înaintea lui Dumnezeu pentru greşelile sale şi însetează doar pentru un singur lucru – după milă. El se simte vrednic de osândă. Când vede pe fratele său că greşeşte, nu-i socoteşte păcatul mai greu decât al său. Căci gustă pe viu greutatea propriilor lui păcate.

5. Dragostea este unul dintre cele mai eficace mijloace pentru a dezrădăcina osândirea. Fie-ţi milă de cel păcătos, iubeşte-l, şi vei înceta să-l ponegreşti! „Dragostea acoperă toate cusururile” (Pilde 10, 12), dar osândirea le descoperă! Poate oare cel ce iubeşte pe aproapele său să-l ponegrească în lipsa lui şi să-l vădească înaintea altora? Prin urmare, învaţă să iubeşti şi te vei dezobişnui să osândeşti!

6. Cum să procedăm în cazurile în care la noi ajung zvonuri că alţii ne osândesc? Trebuie să tăcem, să ne înfrângem iubirea de sine rănită şi să ne străduim să înghiţim medicamentul amar, lăsând toate pe seama lui Dumnezeu, după înalta pildă a Mântuitorului Hristos (vezi I Petru 2, 23). O astfel de purtare este plăcută lui Dumnezeu şi încununează sufletul răbdător cu cunună cerească. Desigur, nu este nicicum uşor să fii osândit, iar tu să taci şi să nu te aperi. Acest lucru este o foarte mare nevoinţă. Dacă creştinul înţelept care este osândit constată că cei care ce-l ponegresc au spus ceva adevărat, îndată ia notă şi se îndreaptă. Dacă vede însă că osânditorii răspândesc clevetiri şi minciuni la adresa lui, el Îi mulţumeşte lui Dumnezeu că s-a învrednicit să sufere nevinovat fiind şi ia seama să nu se dea mâniei. „Căci aceasta este plăcut lui Dumnezeu, să sufere cineva întristări pe nedrept, cu gândul la El” (I Petru 2, 19).

7. Adeseori nu avem dorinţa de a osândi, însă iată că cei cu care vorbim încep să ponegrească, predispunându-ne şi pe noi către săvârşirea acelui păcat. Ce să facem în asemenea cazuri?  Dacă ne nimerim printre oameni care osândesc pe semeni, cu tactică să abatem discuţia şi, pe nebăgate de seamă, să trecem la o altă temă. În unele cazuri este folositor să vorbim ceva bun despre cel osândit, care să destindă atmosfera. Dar dacă nu putem să facem nici una, nici alta, atunci, după sfatul lui Teofan Zăvorâtul, să nu participăm la osândire, ci să tăcem şi să ne rugăm atât pentru noi înşine, cât şi pentru cei ce osândesc, şi pentru cei osândiţi. Aici trebuie să subliniem cu multă tărie că, neparticipând la osândire nu trebuie în niciun caz să osândim în inima noastră pe cei ce osândesc.

8. Deoarece osândirea pare foarte captivantă şi distractivă, pentru a ne izbăvi de acest păcat este nevoie să ne îndepărtăm de acei cunoscuţi ai noştri care au slăbiciunea osândirii şi să nu mergem în companiile în care se spun bârfe. Căci „tovărăşiile rele strică obiceiurile bune” (I Cor. 15, 33).

9. Chibzuinţa duhovnicească este un moment extraordinar de important în lupta împotriva osândirii. Deoarece osândirea ni se prezintă în chip foarte iscusit ca fiind o virtute, este nevoie de mare înţelepciune duhovnicească pentru a vâna înşelăciunea diavolească ascunsă aici, astfel încât să fim demascaţi înaintea noastră ca unii cărora ne place să osândim. Întrucât la această înşelare acţionează patimile proprii, ea pătrunde foarte uşor în inimile noastre şi cu ajutorul nostru ne rătăceşte, încredinţându-ne că nu săvârşim nimic rău atunci când osândim.

10. Înfrânându-ne de la osândirea altora, noi înşine să priveghem asupră-ne cu multă luare aminte, ca să nu dăm motiv ca ei să ne osândească pentru diferitele păcate vădite. Căci după cum este păcat să osândeşti, de asemenea este păcat să provoci pe alţii să te osândească. „Deci să nu ne mai judecăm unii pe alţii, ci mai degrabă judecaţi aceasta: Să nu daţi fratelui prilej de poticnire sau de sminteală!” (Rom. 14, 13).

 Arhimandrit Serafim Alexiev, Vederea păcatelor noastre

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 78, martie-aprilie 2014

Jurnal de pelerin. Un popas necesar la icoana Maicii Domnului Luminarea Minţii din Chişinău

Bucură-te, Maică Pururea Fecioară!

Nesfârşit de mare este slava acestui cuvânt: Bucură-te! De la prima lui rostire de către Arhanghelul Gavriil, bucuria înveşniceşte toate sărbătorile bisericii noastre prin Taina Bunei Vestiri. Se cuvine, aşadar, să cântăm:

                                                                                       

„Bucură-Te, prin care răsare bucuria,

 Bucură-Te, prin care piere blestemul,

 Bucură-Te, prin care se înnoieşte făptura,

 Bucură-Te, prin care ne-am îmbrăcat cu slavă,

 Bucură-Te, prin care s-a deschis Raiul,

 Bucură-Te, prin care se ridică biruinţele!”

Cu aceste rânduri din Acatistul Bunei Vestiri, mă apropii de icoana Maicii Domnului Luminarea Minţii, descoperită mie în Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Chişinău. Până la această icoană n-am cunoscut o reprezentare mai evocatoare a însăşi Minunii. Măicuţa Domnului, atât de dragă mie, îmi grăieşte deodată înmulţit din toate reprezentările ei preasfinte din icoanele pe care le cunosc şi la care am ajuns să mă închin vreodată, în drumurile mele.

A trebuit, iată, să ajung la Chişinău, ca să-mi însuşesc într-o clipă revelaţia LUMINĂRII. În faţa icoanei trăiesc o sfielnică uimire. Maica Domnului, zugrăvită în picioare, laolaltă cu Pruncul, având trupurile înfăşurate în întregime într-un Acoperământ în formă de clopot, trezeşte în mine ecoul unui clinchet universal. Pruncul Iisus mă binecuvântează cu mâna dreaptă, din înălţime, iar din Aura Maicii Domnului, unită cu cea a Pruncului Sfânt, simt vâlvătaia Focului Dumnezeiesc. Stau ţintuită în închinare. Clopotul mă îmbie să mă apropii de veşmântul lui de lumină răsunătoare. Pe faţa lui sunt desenate şi cusute flori şi cruci brodate cu aur într-o împletitură strălucitoare care, unindu-se cu cele două aure ale Preasfintei Fecioare şi a Pruncului Iisus, emană, de jur împrejur, un nimb fin de lumină sonoră. Deodată, în mintea mea, clopotul se roteşte, mişcând universul imens, supus rugăciunii din Sfânta Liturghie. Văz şi auz se contopesc în armonia divină. De sub clopotul-acoperământ, un Heruvim cu aripile larg deschise îşi ia zborul, purtând în univers solia Duhului Sfânt. „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este Cerul şi Pământul de mărirea Lui” – îmi spun în gând.

Pe fundalul cerului plin cu stele, sub Poarta Raiului din icoană, cei doi îngeri în picioare, de pe părţile laterale, ca şi cei doi îngeri îngenunchiaţi pe nori, ţin în mâini câte o lumânare aprinsă. Siluetele bisericilor din partea de jos a icoanei, simbolizând Ierusalimul ceresc, îmi ridică cu turlele lor privirea până la cei trei heruvimi de pe Bolta Porţii Raiului. Mă umplu de slava auzită în Axion prin cuvintele „Cuvine-se cu adevărat”, care tocmai se cântă la strană. Şapte candele mici, aprinse la o altă icoană a Maicii Domnului, din apropiere, adaugă lumina lor la candelele mari, suspendate în catapeteasma aurie din ramă. Mintea mea face, deodată, legătura cu rostul nevăzut al tuturor lucrurilor. Policandrul, suspendat în tavanul bisericii de la subsol, înveleşte cu lumină două cercuri unul mai larg, celălalt mai mic, ca un suport de clopot şi ele, dar care nu au becuri în lăcaşurile obişnuite pentru becuri, ci, în locul lor, cercurile sunt încărcate cu lumânări care ard viu, adevărat, pe tot parcursul Sfintei Liturghii. Cineva le supraveghează arderea, urcând din când în când pe o scară aşezată sub policandru. Lumânările – mă luminez eu – nu sunt urcate la o aşa înălţime pentru a face mai multă lumină în biserica mai întunecată aici, la subsol, ci ca ofrandă sporită în marea nevoie de Luminare văzută şi prin însemnele noastre modeste de ardere şi de jertfă.

*

N-am ştiut de existenţa unei asemenea icoane, nici din surse istorico-culturale, nici din relatări care să-mi fi stârnit vreo curiozitate. N-am ştiut nici chiar de faptul că tocmai la Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, acum în construcţie în cartierul Buicani, al Chişinăului, am să întâlnesc o atât de expresivă copie, icoană făcătoare de minuni. Şi, iată minunea! M-am trezit pur şi simplu în faţa icoanei, cu de la Măicuţa Chemare şi mă gândesc dacă Părintele Arsenie Boca, în scurta şedere a sa la Chişinău, a ştiut de această icoană. Recunosc în aura Maicii Domnului şi a Pruncului Iisus acelaşi efect de redare a luminii profunde, vibrânde, a Focului Dumnezeiesc din aura Sfântului Ioan Botezătorul, pictat pe tavanul pronaosului din Biserica de la Drăgănescu. Dar, mai ales, recunosc, cu bucuroasă descoperire, puterea Părintelui Arsenie, „Arhanghelul de la Prislop”, de a mă călăuzi neobosit pe căile luminării mele-n credinţă. Citesc în Cuvântul înainte la Acatistul care poartă pe copertă Icoana Maicii Domnului Luminarea Minţii, citatul din „Cărarea Împărăţiei” a Părintelui Arsenie Boca. Şi am, dintr-odată, încredinţarea că duhul Părintelui m-a adus aici, pentru un popas necesar, în drumul meu spre Acasă..., acolo unde trebuie să ne întoarcem cu toţii.

 Maria GABOR, prin email din Chişinău

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 78, martie-aprilie 2014