Sfântul Teofan Zăvorâtul

S-a născut pe 10 ianuarie 1815 într-un sat din apropierea Orlovului (Rusia), unde tatăl său era preot. Studiile teologice din seminar le desăvârşeşte la Academia Teologică din Kiev. Încă din timpul studiilor academice este tuns în monahism, iar după obţinerea licenţei, ieromonahul Teofan este însărcinat cu mai multe funcţii didactice, care, însă, nu-l mulţumesc şi cere să fie eliberat din serviciul academic.

În 9 mai 1859 este hirotonit episcop al Tambovului, iar peste patru ani este transferat la Vladimir unde slujeşte cu dăruire timp de trei ani.

În 1866 episcopul Teofan a făcut o cerere ca să fie eliberat din funcţia de episcop al Vladimirului, fiind numit mai-marele Sihăstriei Vasa; curând după aceea, la o nouă cerere a sa, a fost eliberat chiar şi de acea îndatorire.

Părăseşte, astfel, lumea, pentru a se dărui pe sine cu toate puterile şi gândurile sale lui Dumnezeu, fără a mai fi distras de vreo îndatorire administrativă.

Retras în Sihăstria Vasa, timp de şase ani participă la toate slujbele, iar în sărbători obişnuia să slujească. Din 1872 întrerupe toate legăturile cu oamenii, exceptându-i pe duhovnicul şi ajutorul său de chilie. Îşi construieşte cu propriile mâini în chilia sa un paraclis închinat Botezului Domnului. Aici, timp de 21 de ani, slujeşte Sfânta Liturghie. În singurătate obişnuia să se roage, să citească, să scrie, să picteze şi să sculpteze în lemn. Episcopul Teofan primea zilnic între 20 şi 40 de scrisori şi răspundea la toate cu căldură şi limpezime.

În 6 ianuarie 1891 episcopul Teofan se mută la Domnul. Trupul mort a rămas timp de trei zile în bisericuţa din chilia sa, iar alte trei zile a fost aşezat în catedrală – şi nu a dat semne de stricăciune. Când a fost îmbrăcat în veşmintele arhiereşti, faţa îi era luminată de un zâmbet de bucurie. Episcopul Teofan a murit la vârsta de 79 ani şi a fost îngropat în catedrala Kazan.

Printre scrierile rămase de la el se numără multe scrieri de teologie morală: Scrisori despre viaţa duhovnicească, Scrisori despre viaţa creştină, Scrisori variate despre credinţă şi viaţă, Ce este viaţa duhovnicească şi cum să te adaptezi la ea, Calea spre mântuire, Despre pocăinţă, Sfânta împărtăşanie şi îndreptarea vieţii, Despre rugăciune şi cumpătare, dar şi comentarii la Sfânta Scriptură: Comentarii la epistolele Sfântului Pavel (toate, cu excepţia celei către Evrei), Comentarii la Psalmii 33 şi 118.

În 1988 Biserica Ortodoxă Rusă îl canonizează cu data de prăznuire 6/19 ianuarie.

Adaptare de Pr. Ionuţ Paroş, după crestinortodox.ro 

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 75, septembrie-octombrie 2013

Cum pot scăpa de păcatul înjurării?

Doamne ajută, maică Siluana. Cum pot scăpa de păcatul înjurării???

Cu drag, Claudia

Bucurie sfântă, Claudia mea!

Este de mare folos să întrebi și să capeți răspunsuri care să te ajute să treci cu bine prin dificila vârstă a adolescenței în care ai intrat. În primul rând aș vrea să subliniez cât de important e pentru tine faptul că numești înjurătura „păcat”. E o dovadă că ai o conștiință vie și o finețe sufletească demne de apreciat. Apoi, este de admirat capacitatea ta de a numi răul rău și de a-l mărturisi, pentru că presupune o responsabilitate mai greu de dobândit la această vârstă. Mai mult, întrebarea ta e o adevărată lecție pentru morala lumii în care trăiești, o lume care nu mai știe ce este păcatul.

Nu e ușor pentru mine să-ți răspund în cuvinte potrivite ție dar și conforme cu învățătura Bisericii noastre despre păcat dar, cu rugăciunile tale, voi încerca.

De ce înjură omul?

Pentru că este mânios, nu? Și caută o formă de a-și ușura sufletul de presiunea furiei și a urii care o pot însoți. Deci cauza înjurăturii e mânia. Este mânia un păcat? Nu! Mânia este o emoție, o putere a sufletului care ne e necesară ca să ne apărăm de rău (sugestiile celui rău, diavolul) și să ne păzim integritatea fără a răspunde răului cu rău. Când răspundem cu rău devenim și noi răi! Doar că aproape nimeni nu mai folosește această putere spre binele său și al aproapelui, ci doar spre a se răzbuna sau a pedepsi pe cei ce-l împiedică să-și împlinească voia sau nevoia. Așadar, mânia nu este păcat, ci ceea ce facem cu această energie care țâșnește în noi când suntem împiedicați să facem ce voim sau ce este bun pentru noi. Ca urmare, înjurătura fiind o faptă pe care omul o face la mânie, fie cu cuvântul, fie cu gândul, este păcat. Dacă nu înțelegem acest aspect vom trăi în confuzie și vom numi păcat și ceea ce simțim, adică furia, durerea, mânia despre care vorbeam și cât vom trăi nu vom putea scăpa de păcat pentru că a fi viu înseamnă a simți. Așa cum trupul nostru simte realitatea din afară prin organele de simț, și sufletul simte realitatea lăuntrică prin aceste mișcări ale sale numite emoții și sentimente. Avem emoții numite pozitive când ne împlinim nevoile și dorințele și voia legată de ele și emoții negative când n-am putut, nu putem sau ne temem că nu vom putea să ni le împlinim. Și emoțiile negative sunt bune pentru că ne informează ce se petrece în noi și ne dau energie ca să gândim și să căutăm posibiltăți de realizare. Ai văzut cât de inventivi suntem când ne e frică de ceva, nu? Câți copii mai învață când nu se tem că vor fi ascultați?! Și așa mai departe.

Așadar, nu mânia pe care o simțim este păcat, ci ce alegem să facem cu acea energie a ei. Domnul spune „mâniați-vă și nu greșiți!”. Ce minune! Putem să ne mâniem fără să greșim! Felul greșit de a ne folosi mânia este cauza faptelor dăunătoare iubirii și binelui, adică a păcatului. Ca urmare, ca să poți scăpa de păcatul înjurării ai nevoie să conștientizezi cauza lui, adică mânia pe care o simți și nevoia din spatele ei. Vei constata că exprimarea mâniei prin înjurături nu numai că nu te ajută să-ți împlinești acea nevoie sau dorință, dar îți strică și multe alte realizări. Și vei căuta alte modalități de trăire a mâniei și vei găsi soluții înțelepte pentru a-ți împlini nevoile și dorințele.

Spune-i Lui

Primul pas pe care îl ai de făcut pentru a scăpa de orice păcat legat de mânie este să-I spui lui Dumnezeu tot ce te înfurie și tot ce urăști. Să nu crezi că ești „rea” pentru că ai uneori astfel de sentimente. Până nu va ajunge sfânt, omul va avea și astfel de sentimente în orice relație. Mai ales în familie unde trăim mult împreună și avem mai multe dorințe diferite. Iubirea noastră cea mai mare este presărată adesea cu ură și furie... Să acceptăm asta și așa vom înțelege câtă nevoie avem de prezența lui Dumnezeu în viața noastră. Dacă vei accepta sentimentele și nu vei asculta impulsul de a răni, ci Îi vei cere ajutor Domnului, vei scăpa imediat!

Iată cum ai putea să te rogi: „Doamne, vezi ce furioasă sunt pentru că nu sunt lăsată să fac asta sau asta... sau ce ură vine în mine când X spune sau face asta... Te rog, scapă-mă și vindecă sufletul meu de impulsul de a pedepsi sau de a mă răzbuna și învață-mă ce să fac și cum să fac! ”.

De mare ajutor îți va fi și să ai un jurnal în care să scrii tot ce te doare și tot ce simți și, la sfârșit să te rogi cum vei crede tu de cuviință.

Nevoi și dorințe

Pasul următor este să privești în față nevoile și dorințele tale. Și să le așezi într-o ordine de prioritate. Vei descoperi că ai nevoi și dorințe care uneori se bat cap în cap. Asta naște furie și dezorientare în suflet și e nevoie de spirit de sacrificiu de multe ori. Adică tu să alegi care nevoie e mai importantă pentru tine și pe care o jertfești dacă se contrazice cu aceasta. Atunci, furia pe care o vei simți se va transforma în energie de creștere și creativitate. Să presupunem că dorești să te joci pe calculator pentru că ai nevoie de recreere, dar nu-ți poți permite asta pentru că nu-ți dau voie părinții pentru că ai stat deja în fața calculatorului destul timp în ziua aceea. Vei simți furie! E firesc! O să-ți vină să înjuri! Nu e firesc și nu-ți e de folos. Așa că alegi să spui: „Doamne, ce furioasă sunt, ajută-mă!” și să te întrebi dacă sănătatea e o nevoie prioritară pentru tine. Dacă nu - și e posibil, pentru că un adolescent nu are încă posibilitatea psihică să prevadă pericolele, ci, dimpotrivă, se simte atras de ele - să iei în calcul nevoia de a fi în relații bune cu părinții. Dacă descoperi această nevoie în tine, vei putea să-ți sacrifici dorința de dragul acestei nevoi.

Din acest sacrificiu va izvorî o mare bucurie și mulțumire care îți va schimba ziua. Dar numai dacă va fi un sacrificiu liber, pentru că așa ai ales tu, altfel nu e valabil, pentru că nu vei fi liberă.

Un ultim pas ar fi să notezi în jurnalul tău toate victoriile și toate căderile. Pentru reușite să mulțumești lui Dumnezeu, iar căderile să le transformi în lecții. Să te întrebi ce ai învățat din asta pentru viitor.

Maica Siluana Vlad

sfintiiarhangheli.ro

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 75, septembrie-octombrie 2013

Războiul gândurilor între soacră şi noră

Azi dimineaţă a venit o mamă cu fiul ei. A venit de mai multe ori şi s-a plâns că îi este greu, că nu-şi iubeşte nora. Iar eu i-am pus:

— Nora e tânără şi nu poate să înţeleagă că trebuie să îşi iubească soacra ca pe mama ei, dar tu eşti deja în vârstă - tu, atunci, trebuie să te gândeşti la toate. Este după cele ale firii ca aici, pe pământ, în lumea aceasta, mama, după ce îşi căsătoreşte fiul, să înceapă să nu-şi suporte nora, chiar de ar fi aceasta şi înger. Pe dinafară totul este frumos, nimic nu se vede, dar nemulţumirea ei este lăuntrică. Nora nu ştie această taină a vieţii: că trebuie să se roage Domnului ca Să-i dea înger bun soacrei sale, iar ei Să-i dea putere să o iubească pe soacră ca pe mama ei – abia atunci bagă de seamă acest război lăuntric (al soacrei). Vedeți, fiecare război fizic începe mai întâi în cuget. Mai întâi oamenii nu se rabdă în cuget, mai apoi încep să se nimicească unul pe celălalt. Tot ceea ce se întâmplă, se întâmplă pe baza cugetului...

În mare măsură, această mamă nu putea deloc să înţeleagă ce-i spuneam. Vedeam că este foarte rănită, foarte întristată, şi a trebuit să vorbesc a doua zi mai mult cu ea. Şi i-am spus:

— Înțelege, pricepe, nu încerca nimic mai mult! Dacă nora nu este bună, roagă-te Domnului să-i dea înger bun norei tale, şi pe tine Domnul să nu te uite. Și roagă-L să-ţi  ia această povară a cugetului pe inimă – tot ce ai împotriva norei tale, şi nu numai împotriva norei, ci şi împotriva oricui te-a vătămat – Domnul să-ţi dea putere să-i iubeşti pe toţi! Dacă vei avea faţă de toţi gânduri de pace, de linişte, pline de dragoste şi bunătate, în scurt timp vei vedea cum se vor schimba cei din jurul tău. Şi nora se va schimba. Ştii că tu o baţi în chip cumplit şi neîncetat? Nu o baţi fizic, dar tu nu poţi s-o rabzi cu gândul, şi atunci nu este pace şi linişte în casă. Şi nici bărbatul ei, fiul tău, nu are pace din pricina asta. Osteneşte-te să o iubeşti. Anevoie este, da... Dar ştii de ce n-o iubeşti pe nora ta?

— Nu ştiu, spune ea.

— Pentru că ţi-a luat fiul. Fiul nu mai este la tatăl şi la mama lui, ca atunci când era mic. Stă în cele ale firii ca omul să se unească cu soţia sa. Mama doreşte să-şi căsătorească fiul şi se bucură că s-a căsătorit. Dar apoi suferă cel mai mult. De acum, fiul se întoarce mai mult spre soţie, nu o mai întreabă pe mamă dacă-i este sete, dacă-i este foame, şi astfel începe războiul gândurilor la mamă. Poţi să faci asta la nesfârşit, şi la sfârşitul sfârşiturilor vei vedea că nu ai realizat nimic. Încearcă ceea ce ţi-am zis să faci şi vei vedea că, în scurt timp, totul se va schimba.

(Stareţul Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa,  „ Pace şi bucurie în Duhul Sfânt”)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 75, septembrie-octombrie 2013

Nu o critica niciodată în public!

Ai observat, poate, prostul obicei pe care îl au unele cupluri de a-şi arunca reproşuri unul altuia, atunci când sunt şi alte persoane de faţă. Cu toţii am auzit replici de genul:

„Mulţumim pentru invitaţia la cină. E o schimbare foarte binevenită, faţă de cinele noastre obişnuite, din faţa televizorului!”

„De ce nu poate s-o repare? Păi el nu face diferenţa între un ciocan şi o şurubelniţă, ce să mai vorbim de reparat lucruri?!”

„Jennie? E în stare să se rătăcească şi dacă e escortată de trei maşini de poliţie!”

„Ai auzit, dragă? Andy i-a cumpărat soţiei o maşină! Aşa mai zic şi eu bărbat...”

Aluziile acestea în public, care fac referire la slăbiciunile sau defectele celuilalt, sunt pur şi simplu de prost gust. Cei care se simt prost sunt, în primul rând, martorii scenei, care nu au nici o legătură. Plus că asta le arată tuturor că nu sunteţi în stare să vă discutaţi problemele acasă, şi singurul lucru care rămâne după astfel de schimburi este dorinţa de a i-o întoarce celuilalt, cu prima ocazie.

Trebuie să înţelegi că unele trăsături se întâlnesc la toate femeile, fără nici o excepţie. Dumnezeu ne-a făcut un favor, facându-le în felul acesta, dar asta doar dacă suntem în stare să le înţelegem şi să ne purtăm ca atare. Problema aici este că aceste reproşuri sunt o formă de infidelitate, într-o anumită măsură, iar femeile, ca şi bărbaţii de altfel, sunt incapabile să accepte infidelitatea, sub orice formă ar apărea ea. Din fericire, şi reversul este la fel de valabil, aşa încât ele se vor îndrăgosti cu atât mai mult cu cât suntem în stare să le câştigăm încrederea. Acestea fiind spuse, cât mai devreme în căsnicia ta, ar trebui să te uiţi în ochii ei şi să îi promiţi solemn:

„Indiferent dacă e zi sau noapte, vânt sau furtună, niciodată nu îţi voi reproşa ceva în public. Nici în faţa familiilor noastre, nici în faţa prietenilor sau cunoştinţelor, nici măcar în fata străinilor. Nici când eşti de faţă sau când sunt singur, nici prin aluzii sau prin vreo glumă isteaţă, nici prin orice alt fel, nu intenţionez să îţi fiu decât sută la sută loial!”

(Charlie W. Shedd, Scrisori către Filip – sfaturi unui tânăr căsătorit)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 75, septembrie-octombrie 2013