Părintele Iustin Pârvu - Cuvinte pentru români

Poporul român e mai uşor de exploatat

În zilele noastre se vorbeşte atât de mult despre democraţie, despre libertatea de gândire, despre libertatea credinței şi tocmai aceste valori sunt călcate mai mult în picioare. Cu cât se vorbește mai mult, cu atât le desființează mai tare. Ei au conceput omul modern ca omul căruia să i se dicteze ce să gândească şi ce să creadă. Orice manifestare trebuie aşadar controlată şi pusă la index. Şi cred că fiecare din noi poate cerca dacă i se oferă dreptul să spună ceva sau nu, pentru că oricum nimeni nu îl va lua în seamă. Libertatea de opinie este doar de faţadă, doar în teorie, dar în realitate drepturile ne sunt călcate în picioare. Iată că asistăm la o contradicţie a acestui sistem democratic, contradicţia între teorie şi practică. Iar pe poporul nostru se aplică de minune; noi suntem un exemplu de supunere şi toleranţă. E un popor prea bun, toate le ia de bune, toate le crede, toate le nădăjduiește. Ştiindu-l un popor îngăduitor şi temător de Dumnezeu, puterile lumii profită de aceste calităţi şi transformă poporul român în cobaiul Europei. Dar de fapt ei au o ură nestăpânită împotriva popoarelor ortodoxe şi a Ortodoxiei în general. Poporul român e mai uşor de exploatat. Însă îngăduinţa românului este până la un moment dat. El este îngăduitor, dar până când îl superi prea tare; atunci nu îl mai poţi opri din năvala lui şi reacţionează, numai că trebuie să îi ajungă cuţitul la os.

Tactici de exterminare inteligente

Popoarele occidentale au profitat de onestitatea şi cinstea românilor, în special a popoarelor răsăritene, şi au aplicat tactici de exterminare foarte inteligente, foarte bine puse la punct, încât ei să pară salvatori şi nicidecum răufăcători. Numai bunul Dumnezeu îi mai poate opri, pentru că ei au folosit inteligența pe care le-a dat-o Creatorul în scopuri rele, de distrugere a creaţiei lui Dumnezeu, prin știință. Ei folosesc această știință să distrugă natura şi pe Dumnezeu, de s-ar putea, profitând de dragostea şi mila lui Dumnezeu pentru om, care l-a înzestrat cu daruri aşa de mari. Să mă ierte Dumnezeu, nu că îmi doresc, dar pe aceşti oameni numai o nouă conflagrație mondială îi mai poate opri, numai mânia lui Dumnezeu care nu poate răbda atâta nelegiuire. Va fi un război care îi va nimici pe aceşti oameni de ştiinţă şi toată tehnica lor va pica. Pentru că au uitat cine este Creatorul.    

Dar, deocamdată noi ne-am înjugat la răbdare, aşteptare, credință şi nădejde – armele creştinului. Poporul nostru este aşa de blând şi smerit cu inima şi, folosind aceste arme, va birui. Stăpânii lumii, masoneria, se vor împiedica de virtuţile creştine şi vor pierde. Forţa satanică a stăpânilor lumii va fi învinsă de blândeţea şi smerenia creştinilor. Tehnica lor se va risipi ca fumul, dar principiile morale creştineşti nu vor putea fi distruse niciodată. Nu există o forţă materială care să doboare credinţa creştinilor. 

Această generație a fost înșelată

Credeți că această generaţie ateizată şi crescută în faţa televizorului se va îndrepta spre Dumnezeu? De unde să mai aibă această forţă dacă prea puţini au o educație morală şi religioasă?

Acest tineret care pare acum a fi foarte uşuratic şi predispus mai mult plăcerilor decât sacrificiului,  eu cred că se va trezi repede. Tinerii şi copiii de azi au o inteligență foarte ridicată şi această inteligenţă îi va ajuta să vadă unde este adevărul. Această generație a fost înșelată şi manipulată, fără voia ei, spre toate deşertăciunile lumii, de aceea şi Dumnezeu va fi mai îngăduitor cu ea şi îi va da forţa să vadă. Şi aceşti tineri, pe care îi vedeţi acum, vor fi salvarea noastră. Eu cred într-o renaştere spirituală a tineretului nostru, care se va ridica din toate aceste căderi. Aşa cum Dumnezeu a făcut din tâlhari sfinţi, tot aşa va face şi cu aceşti tineri de azi. Dumnezeu nu va rămâne batjocorit prin ştiinţa satanică a modernismului de azi. Şi prin renaşterea tineretului ortodox se va restabili un echilibru în viaţa noastră.

Omul este liber pe cât de sincer iubește

Libertatea e preţioasă numai după ce o pierzi. Sau cel puţin aşa pare să gândească omul nostru. Omul toată viaţa lui caută să fie liber, dar nu-şi dă seama de darul libertăţii decât atunci când e prea târziu. Libertatea este în trup dar şi în inimă. Libertatea este în mişcare dar şi în cuget, în inteligenţă. Omul este liber pe cât de deştept este, pe cât de sincer iubeşte, pe cât de ataşat este de valorile cele înalte ale credinţei.

Sîntem liberi în măsura în care ne asumăm misiunea pentru care ne-am născut, în măsura în care ne facem treaba cum se cuvine. A fi liber nu înseamnă trândăveală şi uitare de sine, înseamnă împlinirea destinului tău de om.

Libertatea nu însemnă să fac ceea ce vreau, căci, de multe ori, facând ceea ce vrem, facem voia diavolului. Libertatea se cunoaşte în discernâmântul omului, în capacitatea lui de a alege între bine şi rău. Omul trebuie să conştientizeze faptul că numai în adevăr poate trăi liber, că în lumea aceasta este şi multă amăgire, de care el trebuie să se ferească. Asta n-au înţeles comuniştii, că sufletul pe cruce câştigă adevărata libertate, că toate metodele lor de tortură, toate metodele de reeducare psihică au făcut mai mulţi sfinţi decât robi, au sfinţit pământul ţării cu sânge de mucenici.

Libertatea e greu de dus pentru oamenii care nu trăiesc în timpul vieţii lor, iar creştinii noştri ajung greu din trecut în prezent.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 74, iulie-august 2013

Ce a făcut străinătatea din bietul român?

Despre situaţia românilor de azi, despre frumuseţea şi bunăstarea românilor de altădată, despre pericolele şi imbecilizarea contemporană ne vorbeşte Părintele Iustin Pârvu, într-un interviu apărut în revista „Atitudini”, editată de Mănăstirea Petru Vodă:

Dragostea dintre românii de altădată

Părinte, se abat asupra omenirii vremuri mai întunecate, sărăcie, cutremure, revolte, războaie, boli şi multe înrobiri şi limitări ale drepturilor noastre umane. Cu ce cuget ar trebui să treacă creştinul prin aceste greutăţi, fără ca să deznădăjduiască, fără ca să se compromită în vreun fel sufleteşte?

Avem nevoie să trăim sentimentul dragostei ca să depăşim strâmtorările ce ne împresoară. Lumea, din cauza sărăciei, a căzut într-o descurajare ce apasă pe fiecare în parte. Atât de deznădăjduit şi afectat este de starea în care se află, încât nici nu mai are timp să discute cu vecinul său. Mă gândesc cum era altădată o comuniune deplină în comunitatea noastră creştină. Sărbătorile bisericeşti, nunţile, botezurile erau un prilej de comuniune şi manifestare a dragostei creştine. Păi când era vorba să cununi pe cineva, sau să botezi pe cineva, era o sărbătoare pentru întreg satul, nu doar pentru familiile respective. De ce se duce creştinul la nuntă? Se duce să se bucure alături de cei doi miri, dar şi să dea un mic ajutor financiar noii familii, care tocmai se integrează în comunitatea creştină a satului. Nunta era astfel un prilej de manifestare a dragostei creştine, prin care puteai să contribui, după putinţă, la consolidarea noii familii.

La fel era şi pentru botezuri, când familiile trimiteau urările şi darurile lor celui nou venit în comunitatea creştină. Noi, copiii, ne furişam şi ne uitam pe geamuri, că nu aveam noi voie să intrăm la petrecerea adulţilor. Până şi viaţa de petrecere a românului arată această bucurie şi solidaritate creştină. Cum se numeau odată astfel de petreceri, colăcării. Apăi, colăcăriile nu erau altceva decât colectarea darurilor şi colacilor, era un întreg ritual tradiţional, era de fapt un schimb de dragoste între creştini. Acum însă lucrurile s-au schimbat. Astăzi nu mai există potecă spre casa vecinului; omul nu mai are timp să se gândească la vecinul lui. Sărăcia şi grijile l-au împins pe bietul român să nu mai vadă casa vecinului.

Azi credinţa depinde de aspectul material

Acum a venit schimbarea aceasta de civilizaţie, chipurile mai evoluată. Dar să vedem cum ne-a evoluat această civilizaţie? L-a dezbrăcat pe bietul om întâi de obiceiurile lui frumoase, i-a luat şi haina de serbare şi serbarea la care nici nu mai are timp să ajungă. Apoi această civilizaţie l-a despărţit pe om de familia lui, încât tânjeşte soţia după soţul ei plecat prin ţări străine. Se duce bietul om să adune ceva hrană pentru copii, prin Italia, Franţa, Canada, Germania; şi în Sudul Africii îl găseşti pe bietul român, muncit, obosit şi tot distrus de sărăcie. Din păcate am lăsat ca situaţia economică să ne influenţeze viaţa creştină şi structura noastră sufletească. Este dureros să vezi cât de mult depinde credinţa noastră de aspectul material, de bani, încât parcă şi la biserică vin din ce în ce mai puţini oameni. Necazurile, în loc să ne aduce în biserici, ne îndepărtează. S-a scumpit benzina şi nu se mai duce omul la mănăstire sau la biserică. Unde este credinţa noastră? Lăsăm să ne-o fure vâltoarea lumii? Omul are ceva mult mai de preţ decât trupul, sufletul. De ce nu dăm valoare sufletului? Să îmbogăţim sufletul şi nu vom mai simţi sărăcia trupului.

Tehnica şi falsa civilizaţie

Acum se încearcă o uniformizare prin tehnică. Tehnica în sine nu are nimic rău, dar folosirea greşită a ei aduce o mare pagubă. Şi cea mai mare pagubă este aceea că Îl alungă pe Dumnezeu din lume, din societate. Ce nevoie mai are omul modern de azi de Dumnezeu, dacă el are tehnica la îndemână? Această tehnică îi dă omului o aşa încredere în puterile lui, încât el se crede alpha şi omega, că el poate să comunice şi cu luna şi cu soarele, nu mai are el nevoie de Dumnezeu; deasupra omului tehnic nu mai există nimic. Această civilizaţie doreşte ca omul să nu mai aibă nevoie de Dumnezeu. Şi nu este la fel omul tehnic cu omul socialist? Devierea de la axa dragostei îl împinge pe om în ateism.

Păi se spune că progresul nu e o piedică în calea credinţei…

Fără îndoială că nu e o piedică. Civilizaţia şi creştinismul au mers mereu mână în mână. Dacă s-ar păstra principiile creştine, ar fi cu adevărat progres în civilizaţie. O societate atee are foarte multe goluri, şi de acest lucru şi-au dat seama şi comuniştii şi au schimbat tactica. Ei doreau o constrângere şi o izolare a omului, încât să nu ia contact cu celelalte civilizaţii, să nu privească în curtea occidentalilor. Dar au schimbat tactica şi au început să trimită elevii să studieze în străinătate, să înveţe două limbi străine. Însă omul a venit nu numai cu ştiinţă din străinătate, dar şi cu foarte multe rele din lumea aceasta occidentală, vicii pe care au început să le cultive în familiile lor. Cel mai mare rău împrumutat a fost avortul şi mamele au ieşit astfel din făgaşul lor. Mult mai „civilizate”, chipurile, au preferat să stea mai mult la televizor, la internet, să participe la lumea mondenă şi astfel s-a îndepărtat cu totul de rostul şi de chemarea femeii. Şi iată cum se descompune viaţa de familie şi de naţiune.

Iluzii occidentale

Ce a făcut străinătatea din bietul român? Vine şi el în ţară, după 4, 5 ani de stat în occident cu o maşină ultimul răcnet, ca să se uite vecinii la el: „Măi, uite ce maşină a adus Grigore! Ai văzut, măi Ioane?” Şi ei îi văd maşina, dar nu văd că ochii îi sunt duşi în fundul capului, slab, cu nasul ieşit în faţă şi cu umerii uscaţi de munca nebună, pe care, săracu’, a dus-o acolo. Dar aici în ţară trebuie să pară că e cineva şi se afişează cu maşini străine.

Dacă românul a luat ceva din Apus, a luat întotdeauna ce era mai rău. Să vă spun însă ce părere aveau soldaţii germani în război, când au venit la noi în ţară. Erau cu totul şi cu totul uimiţi de viaţa bogată şi frumoasă a românului. Pentru că ei ştiau de acasă că românul e sărac, că statele balcanice sunt nişte state de nomazi. Aceleaşi lucruri li se spunea şi soldaţilor ruşi: că suntem nişte state care nu au nimic, sărace şi aflate sub cucerirea lor, lăsate însă în libertate.

Ei bine, când au intrat ei în curţile românilor, vedeau acolo păsări, animale, grâne, hambarele pline, belşug de fructe şi vinuri alese, bucuria vieţii şi jocurile copiilor, rămâneau germanii uimiţi şi ne întrebau: Dar ale cui sunt toate acestea? Pentru că nu le venea să creadă că sunt ale românilor. Şi ruşii s-au înfruptat din plin din bogăţiile românilor, pentru că ei nu o duceau aşa de bine ca românul, însă erau bine îndoctrinaţi de Partid că nu mai există nimeni pe lumea asta mai bogaţi ca ei. Lenin spunea, şi a avut dreptate: „Va ţine comunismul în Rusia, sănătos aşa cum îl vedeţi, până ce va lua contact rusul cu civilizaţia europeană”. Când intra rusul în casele ţăranilor simpli, se minuna şi mai tare şi întreba: „Aici e colac, colac?” Pentru el colac însemna burghez. „Nu, domnule, aici e gospodăria mea”, răspundea ţăranul. „Dar vinou, vinou aveţi? ” „Avem, hai la beci”. Şi rămânea rusul în beci toată noaptea, că mulţi dintre ei se înecau, îmbătaţi în vinul curs din butoaiele ţăranilor români. Erau toţi nişte flămânzi, atei şi unii, şi alţii.

Dar cât de sărac ar fi omul, dezmăţul şi moravurile uşoare tot nu lipsesc.

Asta este şi rodul educaţiei televizorului…

Televizorul ca televizor, dar mamele, părinţii ce păzesc? Părinţii trebuie să orienteze copilul de mic ce să privească la televizor, cu toate că mai bine ar fi să se lipsească de tot de el.

Sistemul preferă oamenii tâmpi

Iar la televizor sunt o sumedenie de posturi, unele cu otravă, altele cu lucruri de folos. Nu trebuie lăsat copilul să aleagă ce vrea el. Păi dacă ţi se pun în faţă două pâini, una otrăvită şi alta neotrăvită, ce faci, pe care o alegi? Televizorul îl tâmpeşte pe copil de la început. Ce să mai priceapă el mai târziu?

Omul este după chipul lui Dumnezeu şi are în el toate resursele de a rămâne în Harul divin şi de a nu pica în această capcană extrem de înşelătoare prin care ne vindem libertatea şi dreptul de fi asemenea Celui Preaînalt. Omul demn, liber, în integritatea persoanei lui, are şi o altă atitudine faţă de nedreptăţile sociale ale unui sistem sau altul. De aceea ei preferă oameni tâmpi, pe care să îi prostească uşor. Şi încep din copilărie, de altfel, să tâmpească copilul prin televizor, apoi prin învăţământ, unde i se administrează o materie aleasă de ei, cu noţiunile pe care vor să le inoculeze, cenzurând o mare parte din istoria popoarelor şi cunoaşterea este astfel influenţată. Cunoaştem zicala de pe vremea lui Gheorghiu Dej: „Voi nu aveţi voie să gândiţi. Partidul gândeşte pentru voi. El vă gospodăreşte şi vă dă ceea ce trebuieşte. Noi suntem cei care vă dirijăm şi vă dăm pâinea de toate zilele.”

Doar lumea la ora actuală nu este condusă decât de guvernul unic mondial şi de acolo se dirijează toate guvernele statelor. Noi acuzăm pe păpuşelele din guvernul nostru, dar ei, săracii, nu prea mai au niciun drept. Ce le spune şeful, aceea execută şi ei. Altădată ce dicta Moscova, aceea se executa în România. Dar cu românii le este mai greu, pentru că românul poate da terenuri, poate da bogăţie, aur şi grâne, dar nu îşi dă sufletul cu atâta uşurinţă. Aşa cum spuneau Horea, Cloşca şi Crişan: „Vă dăm holdele noastre, vă dăm braţele noastre, vă dăm trupul nostru, dar nu vă dăm credinţa noastră”. Dar la cât au vândut politicienii noştri străinilor, românii sunt oricum iobagi în pământul ţării lor, numai că nu este declarată oficial această realitate.

Învierea neamului

Doresc tutor creştinilor români să câştige harul şi mângâierea Mântuitorului Iisus Hristos, care pentru a noastră mântuire S-a jertfit şi a înviat a treia zi din mormânt. Îl rugăm să ia aminte şi acum spre robirea noastră sufletească din patimile în care ne-am afundat, să ne lămurească precum aurul în topitoare, în vâltoarea necazurilor, sărăciei de azi. Hristos să învieze blând şi frumos în inimile noastre, ca ziua aceasta mare a Învierii Domnului să fie şi spre învierea neamului nostru.

 

Fragmente dintr-un interviu publicat în revista „Atitudini”  nr. 16 – aprilie 2011

Un manual pentru tinerii care caută repere

„Am iubit pătimirea” - jurnalul Sfântului Arhiepiscop şi Doctor Luca

Astăzi am terminat de citit o carte care a lăsat urme adânci în mine. Viaţa Sfântului Arhiepiscop Luca al Crimeei (1877 - 1961) este un manual pentru tinerii care nu s-au decis încă încotro s-o ia, ce să facă, ce meserie să aleagă, ce repere să aibă în viaţă... Arhiepiscopul Luca a fost unul dintre cei mai străluciţi chirurgi şi profesori de medicină ai secolului XX, renumit în întreaga Rusie.

Un chirurg faimos

Iniţial iubitor al picturii, s-a înscris la Academia de Arte din Petersburg, dar în timpul examenelor de admitere a apărut în inima sa îndoiala ca alege drumul potrivit:

„Este oare bun drumul pe care vreau să mi-l aleg în viaţă? Şovăielile, care n-au ţinut multă vreme, s-au încheiat cu hotărârea că nu am dreptul să mă ocup cu ceea ce îmi place mie, ci cu ceea ce este de folos pentru oamenii care suferă. Din Academie i-am trimis mamei o telegramă în care îmi arătam dorinţa de a intra la facultatea de medicină.” (Sfântul Luca al Crimeei).

Sfântul Luca se căsătoreşte şi va avea patru copii. Odată terminată facultatea de medicină începe să studieze din ce în ce mai mult, având râvna de a cerceta şi emite noi teorii şi metode în chirurgie. Ajunge rapid medic, operând zilnic foarte mulţi pacienţi. Faima lui se întinde rapid în întreaga Rusie. Îşi dă doctoratul în medicină cu o teză care uimeşte comisia.

Avea sute de pacienţi pe lună, listele de aşteptare erau foarte lungi, toţi vrând să ajungă a fi operaţi de medicul Voino-Iaseneţki (viitorul Arhiepiscop Luca), un chirurg care opera cu o precizie extraordinară. Sfântul Luca opera numai cu icoana Maicii Domnului pe perete, refuzând să intre în sala de operaţii atunci când icoana a fost confiscată de sistemul politic ateu.

Hăituit de sistemul comunist

Medicul Voino-Iaseneţki stătea de dimineaţa până seara în spital, iar în restul timpului lucra noaptea la tratatul de chirurgie septică. Remarcat de ceilalţi ca fiind sclipitor în discuţiile teologice, este hirotonit preot şi la doar doi ani este hirotonit întru arhiereu. Soţia lui murise şi o infirmieră îi îngrijea pe cei 4 copii ai doctorului.

De aici începe o viaţă atât de grea şi chinuitoare încât ai impresia că peripeţiile lui nu se mai termină. Arestat şi exilat de trei ori în Siberia, Sfântul Luca este mutat ca o marionetă dintr-un oraş în altul al Rusiei, din sătuc în sătuc. Oriunde ajungea era respectat şi începea să-i ajute pe bolnavi. A operat la viaţa lui mii de persoane, primind spre sfârşitul vieţii premiul Stalin pentru merite deosebite aduse ţării. Deşi a revoluţionat chirurgia legată de rinichi, stomac, splină, fiere, inimă şi cap, cele mai reuşite operaţii erau cele de ochi; foarte mulţi orbi şi-au recăpătat vederea.

A fost prigonit... mult prea prigonit şi hăituit de sistemul comunist, dar întotdeauna îşi păstra calmul şi încrederea în Dumnezeu, deşi pe cei dragi nu i-a văzut zeci de ani la rând...

Sfântul Luca – marele chirurg şi arhiepiscop al Rusiei ajunge subiect în presa internaţională, i se fac portrete şi chiar bust sculptat încă din timpul vieţii... aşa de mare era numele lui.

Opera fără bani şi trata fiecare pacient nu ca pe un caz, ci ca persoană unică având chipul lui Dumnezeu. Se tânguia mult când murea cineva pe masa de operaţii, iar celor bolnavi grav le explica sincer starea lor pentru a şti că trebuie să se pregătească să intre în Viaţa de apoi.

Ce om a fost Sfântul Luca? Citiţi-i viaţă şi vă veţi minuna!

Ce m-a învăţat Sfântul Luca?

Să muncesc mult... să muncesc foarte mult. Să slujesc aproapelui continuu, zi şi noapte. Să nu fug niciodată după bani, ci mereu să îndeplinesc poruncile lui Dumnezeu. Să-mi folosesc talanţii pe care i-am primit de la Dumnezeu doar în scopuri bune. Să nu fac niciodată vreun compromis de la Adevăr, ci mereu să mărturisesc realitatea aşa cum e, fără minciuni, fără interese meschine, fără egoism. Să fiu sincer şi curat. Să nu judec aproapele. Să nu cârtesc în necazuri. Să-mi las viaţa în mâinile lui Dumnezeu indiferent de circumstanţe. Să consider laudele celorlalţi ca un nimic şi să caut doar slava lui Dumnezeu.

Sfântul Luca m-a învăţat prin viaţa lui că omul niciodată nu este singur, ci mereu e cu Dumnezeu, chiar dacă toţi cei dragi nu-ţi sunt aproape.

Sfântul Luca m-a învăţat să mă aştept la necazuri, şi să încerc să le duc cu demnitate.

Ce sfânt, Doamne! Ce sfânt!

Crucea lui Hristos este ușoară

Ne plângem prea mult de lipsurile materiale, pe când el n-a avut niciodată mai nimic al lui, decât talantul chirurgiei şi harul arhieriei. A flămânzit adesea, a dormit pe străzi, pe holuri, prin cămăruţe înguste, în beciuri mizerabile, a suferit multe boli şi neputinţe, dar a mers înainte curajos. Vă recomand să citiţi viaţa unui sfânt contemporan, un sfânt care a trăit în aceleaşi vremuri ca bunicii noştri.

„Mă veţi întreba: Părinte, e uşor să fii prigonit? E uşor să treci prin uşa strâmtă şi pe calea spinoasă? Mă veţi întreba cu nedumerire. În inima voastră poate sălăşluieşte îndoiala, dacă crucea lui Hristos este uşoară. Dar eu vă voi răspunde: Da, da, este uşoară. De ce e uşor să-L urmezi pe acest drum spinos? Pentru că nu vei înainta singur. Te va însoţi Însuşi Hristos. Întrucât mila Lui infinită te va întări când te vei îndoi sub greutatea crucii. Pentru că El Însuşi te va sprijini, te va ajuta să-ţi ridici crucea.” (Sfântul Luca al Crimeii)

Claudiu Bălan

ortodoxiatinerilor.ro

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 74, iulie-august 2013