„Doar n-o să mori chiar mâine!”

Influenţa celui rău în viaţa noastră este adesea minimalizată astăzi, deşi toţi simţim, cel puţin uneori, anumite „energii negative”. O învăţătură adusă de Părintele Arsenie Boca din Muntele Athos ne ajută să înţelegem mai bine lupta duhovnicească pe care o avem de dus cu gândurile.

Într-o carte veche, din Sfântul Munte, un duhovnic iscusit în poveţe a lăsat închisă într-o întâmplare învăţătura aceasta.
“Un preot, cu frica lui Dumnezeu şi grija păstoriţilor săi, se ostenea zi de zi, prin toate mijloacele ce-i stăteau în putinţă, să întoarcă pe cei rătăciţi din calea pierzaniei şi să-i întărească în cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, vedea cu durere că ostenelile sale rămân fără roadă. Credincioşii săi lepădară numai făţărnicia; încolo, putrezeau în aceleaşi păcate, cum îi găsise. Zadarnică era slujba, zadarnice predicile, zadarnice sfaturile zilnice, zadarnice sfaturile date la spovedanie. Nimic nu-i clintea din noroiul păcatelor. Ce să facă bietul preot? Cum să-i îndrepte? Căci se înflăcăra pentru lucrul lui Dumnezeu, ştiindu-se chezaş pentru sufletele lor şi se frământa zi şi noapte, cerând de la Dumnezeu să-i arate, pentru ce nu poate să-i atragă la mântuire?
Într-o sâmbătă seara, după vecernie, stătea amărât pe-o piatră din grădină, covârşit de grija datoriei sale preoţeşti şi mâhnit amarnic de truda-i fără roadă. Cum sta aşa, pierdut în gânduri grele, iată că Dumnezeu îi deschise ochii necăjitului său suflet, asupra unei vedenii înfricoşate: o gloată de arapi, negri ca tăciunele, i se arătară ca un nor întunecat de duhuri necurate. Era un divan al diavolilor în frunte cu Satana, marele şi încruntatul tartor al lor. Deodată, din mijlocul divanului un glas diavolesc zbieră de clocoti văzduhul:
- Voi, drăceştilor gloate, sfătuiţi-vă, născociţi cu mintea voastră meşteră în viclenii, şi să-mi spuneţi: cum aţi putea voi mai uşor şi mai sigur înşela pe oameni, ca să umplem cu ei împărăţia beznei şi pântecele flămând al iadului?

„Nu există Dumnezeu!”
La această poruncă a tartorului celui mare, gloatele întunecate ale încornoraţilor intrară în putoarea diavoleştilor sfătuiri. Nu trecu mult şi din mulţimea aprinsă de sfat ieşi înaintea Satanei o căpetenie, lucind ca păcura, şi zise:
- Întunecimea ta, să furişăm în mintea oamenilor gândul drăcesc că nu este Dumnezeu; astfel, neavând de cine să se teamă, uşor ne vor cădea în gheare, vor face numai ceea ce vrem noi şi vom umple iadul cu ei.
Ascultându-l, Satana chibzui şi apoi răspunse:
- Cu minciuna asta prea puţini vom putea prinde în undiţă; pentru că lucrurile Celui de sus: cerul şi pământul şi toate câte le împodobesc mărturisesc slava Lui şi toate dovedesc că El este. Să vie altul, cu o născocire mai vicleană.

„Nu există suflet!”
Atunci, din gloatele întunerecului, ieşi o altă căpetenie încornorată şi zise:
- Întunecimea ta, părerea mea e să le spunem oamenilor că, chiar dacă ar fi Dumnezeu, dar după moarte nu este suflet şi nu este judecată, şi, prin urmare, nici răsplată sau pedeapsă. Să le spunem că nu e nici rai nici iad şi, prin urmare sunt slobozi să mănânce, să bea şi să-şi facă toate poftele trupului şi ale inimii, căci, ca mâine vor muri şi după moarte nu mai e nimic şi o să le pară rău că nu şi-au făcut toate gusturile cât au fost în putere.
Satana îi cumpăni vorbele, apoi îi zise:
- Nici cu vicleşugul acesta nu vom putea câştiga prea mulţi: căci printre oameni sunt unii răsăriţi la minte, care ştiu că este Dumnezeu şi că în dreapta Lui stă răsplata sau pedeapsa după fapte. Şi apoi mulţi ştiu că sufletul dăinuieşte şi după moarte şi va merge la judecata cea de pe urmă, după cum îi învaţă Scripturile. Cu vicleşugul acesta ne pică şi nouă ceva în gheare, dar mare lucru nu. Eu vreau oameni mulţi, ca nisipul mării, să-i închid ca pe o turmă de proşti în toate peşterile iadului! - răcni Satana (…).

„Mai e vreme destulă: mâine, poimâine, la bătrâneţe…”
Atunci din mulţime se rupse o altă căpetenie şi, sprijinindu-se ţanţoş în coadă, duhni următoarea propunere:
- Prea întunecate jupâne şi tată al minciunii, lăudată să fie grija ta de-a umple iadul nostru cu proştii şi destrăbălaţii pământului! Am ascultat cu luare aminte vicleşugurile tovarăşilor noştri despre pierzarea oamenilor, aşa de scumpă nouă, tuturor dracilor tăi, şi, văzând că ele nu sunt pe placul întunecimii tale, am născocit la rândul meu un vicleşug şi mai mare: de ce să nu lăudăm pe oameni pentru credinţa în Dumnezeu, în nemurirea sufletului, în judecata de apoi şi în răsplata după fapte? De ce să nu le spunem şi noi că este un rai şi un iad, care dăinuiesc în veacul veacului? Dar, după ce le vom spune toate acestea – pe care ei le ştiu prea bine – să le şoptim la ureche, o dată, de două ori, de mii de ori: nu vă grăbiţi cu pocăinţa, oameni buni! Mai e vreme destulă. Trăiţi mai întâi după cum vă vine pofta. Pocăinţa lăsaţi-o mai la urmă! Nu vă grăbiţi!
Ascultându-l, ochii Satanei fulgerară de bucurie drăcească. El se ridică trufaş de pe jilţul de flăcări ca smoala şi, bătând cu laba pe umeri pe diavolul care născocise acest vicleşug, glasul lui tună o dată, de se cutremură tot întunerecul iadului.
- Voi, duhuri puturoase ale împărăţiei mele, ca gândul risipiţi-vă pe faţa pământului şi, ca o otravă dulce, strecuraţi în urechile oamenilor şoapta cu adevărat după numele nostru: „Nu vă grăbiţi cu pocăinţa, oameni buni, nici cu spovedania adevărată. Mai e vreme destulă: mâine, poimâine, la bătrâneţe. Până atunci, faceţi-vă datoria către Dumnezeu şi suflet numai aşa, de ochii lumii. Vedeţi-vă mai întâi de grijile pământeşti, aşa ca şi până acum. Pentru pocăinţa adevărată mai aveţi vreme, că doar n-o să muriţi chiar mâine!” (…)
Vedenia se stinse şi preotul, trudit de soarta credincioşilor săi, înţelese, în sfârşit, pricina zăbavei lor de a se hotărî să se mântuiască cu adevărat. De formă şi de ochii lumii, ei îşi îndeplineau datoriile creştineşti. Dar, vrăjiţi de şoapta ademenitoare a viclenilor, găseau că sfaturile părintelui sunt bune mai mult pentru cei bătrâni. Cât despre ei înşişi, mai au vreme destulă: mâine, poimâine, la bătrâneţe… “.
Iată sfatul de primejdie care-i încâlceşte pe oameni în rele şi-i bagă în toate necazurile şi în tot întunerecul, iar mâine, poimâine, ca nişte storşi de vlagă, nu mai sunt buni de nimic. Dumnezeu iartă neştiinţa, dar viclenia ba. Iar omul cu socoteală vicleană e acela care-şi dă cu voia toată tinereţea dracilor, rămânând ca lui Dumnezeu să-I dea o bătrâneţe distrusă. Nu-i va fi zvârlită şi bătrâneţea laolaltă cu tinereţea?

Părintele Arsenie Boca – „Cărarea Împărăţiei”

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 55 – august 2011

Editorial: Reţetă de viaţă veşnică

„Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” Iată o reţetă de viaţă veşnică parcă anume pregătită de Dumnezeu cel mai dinainte ştiutor a toate pentru omul contemporan, mare amator al tabletelor de stil de viaţă! „Să-L cunoşti pe Dumnezeu” sună frumos şi uşor de realizat, mai ales când se găsesc atâtea cărţi religioase în librării. Şi totuşi, un subcapitol dintr-o carte de căpătâi a teologiei dogmatice ortodoxe se numeşte „Cunoaşterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieţii”. Ce înseamnă aceasta? Iată ce spune Părintele Stăniloae: „această cunoaştere se impune tuturor creştinilor în viaţa practică. Pe Dumnezeu îl cunoaşte fiecare credincios în acţiunea Lui providenţială prin care este condus în împrejurările particulare ale vieţii sale, uneori hărăzindu-i-se bunuri, alteori fiind privat în mod pedagogic de ele... E o cunoaştere palpitantă, apăsătoare, dureroasă, bucuroasă... În ea, fiinţa noastră trăieşte practic bunătatea, puterea, dreptatea, înţelepciunea lui Dumnezeu, grija lui atentă faţă de noi, planul special al lui Dumnezeu...”.
Dintr-o dată, aflăm că viaţa noastră este ea însăşi o întâlnire cu Dumnezeu, că fiecare necaz sau bucurie reprezintă o treaptă în cunoaşterea Lui. Boala mea, nereuşita la examen, păcatul meu cât şi succesul, bunăstarea sau sănătatea mea sunt împrejurări în care Hristos aşteaptă să fie descoperit ca Purtătorul de grijă. Pe de o parte, situaţiile limită din viaţa noastră, suferinţa, neajutorarea ne fac să-l căutăm pe Dumnezeu cu toată inima şi cu maximă responsabilitate. De aceea şi răspunsul revelator al lui Dumnezeu este pe măsură. Pe de altă parte, bucuriile de care avem parte ni-L descoperă pe Dumnezeu ca „vistier al bunătăţilor”. Atâta doar să nu uităm că Cel care (ne) dăruieşte aşteaptă să-L recunoaştem în chipul celor ce au nevoie de dar din darul nostru.
Într-un fel sau altul, a-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a te baza pe El în orice împrejurare a vieţii. A nădăjdui. A intui în El izvorul fiinţei tale. „Gustaţi şi vedeţi...!”

Pr. Sergiu Dudan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 55 – august 2011

Lumea de dincolo de ochi

În faptul serii, atunci când soarele se lasă spre asfinţit, căutându-şi parcă culcuşul de odihnă în spatele pământului, glasul dulce şi melodios răzbate din spatele stranei în slujba Vecerniei, transmiţând cu o emoţie gâtuită misterul lumii : „Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!”. O linişte profundă îmi învăluie atunci toate simţurile şi încep să mă mir şi eu de frumuseţea şi de minunile lumii, pe lângă care am trecut prea grăbit în ziua ce stătea să apună.



Lumea e aceeaşi, noi suntem altfel
Câtă mirare din partea psalmistului, şi cât adevăr. Câtă ignoranţă din partea mea şi câtă indiferenţă. Lumea, această frumoasă comoară, plămădită de mâinile Marelui Bijutier, nu-mi mai atrăsese atenţia în ziua aceea cu nimic. Nu pentru că ea ar fi fost altfel decât altă dată, ci pentru că eu uitasem să fiu aşa cum ar fi trebuit să fiu. Atent şi delicat cu această bijuterie superbă pe care Marele Bijutier mi-o oferise în dar, absolut gratuit, pentru ca eu să pot să-mi desfăt simţurile şi să pot zâmbi în fiecare secundă.
Şi m-am întrebat atunci: de ce am uitat să văd frumuseţea lumii în ziua aceea? De ce lumea îmi fusese indiferentă în ziua aceea? Se schimbase ceva în lume sau schimbarea era în mine, doar în mine? Şi atunci glasul rugăciunii m-a trezit dintr-un vis nedorit, iar ecourile psalmului au început să bată ca un ciocan de forjă din ce în ce mai apăsat în mintea mea, coborând apoi reverberaţiile zguduitoare înspre sufletul meu: „cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!”. Cu adevărat, cât de minunată este lumea Ta, Doamne, şi cât de delicat mi-ai oferit-o, şi cât de orb am putut să fiu, nebăgându-o în seamă…

Lumea e ca lumea şi ca lumea suntem noi
Mi-a venit atunci în minte un cuvânt, pe care l-am auzit pe când eram copil şi care spunea aşa: „lumea e ca lumea şi ca lumea suntem noi”. Cât adevăr transmit aceste cuvinte? Paradoxul iese însă din tiparul logicii. Pentru că noi ca şi oameni suntem şi buni şi răi, şi de multe ori chiar în acelaşi timp. Iar lumea în sine nu poate fi decât bună, aşa cum a văzut-o însuşi Dumnezeu după ce a creat-o, observând că este „bună foarte”. Şi da. În esenţa ei lumea este minunată. Dar paradoxal oamenii nu sunt întotdeauna minunaţi. Deci dacă lumea în esenţa ei este bună, de ce noi nu sesizăm în fiecare moment misterul frumuseţii ei? De ce nu o vedem în fiecare moment atât de frumoasă?

Nu lumea are o problemă, ci noi
Răspunsul l-am primit în seara aceea. Când spre apusul soarelui, psalmistul se mira, în timp ce eu eram indiferent: ”cât de minunate sunt lucrurile tale, Doamne!”. Abia atunci am înţeles că nu lumea avea o problemă, ci eu. Ochii mei. Mintea mea. Atitudinea mea. Modalitatea mea de a percepe frumuseţea lumii.
Atunci mi-au venit în minte cuvintele pe care Dumnezeu le semăna în sufletele celor care stăteau uimiţi şi îi sorbeau cuvintele acolo „in illo tempore” pe Muntele Fericirilor, spălându-le raţiunile murdare de tină, ridicând jaluzelele de pe ochii lor obosiţi, care uitaseră să mai vadă frumosul lumii, şi spunându-le simplu ca un Dumnezeu: lumea este bună sau rea, frumoasă sau urâtă, curată sau murdară nu pentru că ea este aşa, ci pentru că ochii voştri aşa o privesc. Lumea este reflexia a ceea ce sunteţi voi. Lumea este bună, curată şi frumoasă dacă voi sunteţi buni, curaţi şi frumoşi. Dar în acelaşi timp lumea poate fi rea, murdară şi urâtă, pentru că voi sunteţi aşa atunci când o vedeţi astfel.
Este evident că vedem aşa cum suntem. Pictorul vede lumea în culori, sculptorul în forme; muzicianul percepe lumea în sunete şi economistul în mărfuri. Arătaţi la doi oameni exact aceeaşi imagine şi fiecare va vedea ceva diferit în ea. Doi oameni privesc pe aceeaşi fereastră: unul vede noroiul de pe jos, celălalt vede stelele de pe cer.
Avem tendinţa de a vedea şi auzi lucrurile nu aşa cum sunt ele, ci aşa cum suntem noi. Cel care este plin de ură vede doar răul lumii. Dacă ne simţim nesiguri pe noi înşine, ni se va părea că lumea este ameninţătoare. În mod constant judecăm lumea după noi
înşine.

Ochii sunt ferestre spre lume
George Bernard Shaw spunea: “tu eşti fereastra prin care priveşti lumea”. O fereastră murdară poate să îţi deformeze realitatea lumii şi implicit percepţia asupra acestei realităţi atât de frumoase. Şi atunci pentru ca percepţia realităţii lumii să fie reală, trebuie să încercăm să curăţim ferestrele noastre care nu sunt altceva decât ochii noştri. Dacă ochiul tău va fi curat, întreaga lume va fi luminată. Şi ştim că o fereastră se spală cu apă, iar ochii se spală cu lacrimi. Lacrimi de fericire sau de necaz. Dar cât de frumos vezi lumea apoi, după ce ochii au devenit curaţi!
Cred că este vremea să ridicăm privirea din tina pământului şi să nu mai vedem doar colbul drumurilor, răvăşit de picioarele celor care îşi târăsc papucii găuriţi, trădându-le resemnarea în faţa unei lumi urâte create de ei. Este vremea să privim în sus, spre stelele cerului, să vedem măreţia şi frumuseţea creaţiei Marelui Bijutier şi să ne simţim nu întinaţi, ci spălaţi, curaţi şi frumoşi ca şi lumea minunată pe care am primit-o în dar.
O lume care păstrează ecoul nesfârşit al psalmului de seară : „Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne!”, toate pentru mine le-ai făcut…

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 55 – august 2011

Ascultă-ţi copilul!

Omul a fost creat de Dumnezeu pentru a trăi în comuniune. De aceea, nimic nu doare mai mult decât sentimentul că oamenii la care ţinem nu ne ascultă cu adevărat. Ascultatul (sau lipsa lui) ne modelează (sau ne deformează) încă din primele zile de viaţă – despre acest lucru ne vorbeşte Michael P. Nichols, profesor de psihologie şi terapeut:

Nu mai ascultăm cu adevărat
Lipsa disponibilităţii de a asculta este foarte răspândită şi ea este cauza unei mari părţi din conflictele şi problemele din viaţa noastră. Am câştigat un acces nemaipomenit la informaţie, dar am pierdut ceva foarte important: obiceiul de a ne concentra atenţia. De la muzica ascultată pe autobuz la televizorul care ne însoţeşte permanent în timpul petrecut acasă, suntem atacaţi de atât de mult zgomot, încât am devenit experţi în ignorarea acestuia. Dacă o emisiune nu ne atrage atenţia în primele două minute, schimbăm programul; dacă auzim o persoană vorbind despre ceva ce nu ne interesează, o ignorăm. În timpul scurt pe care îl petrecem cu familia sau cu prietenii, conversaţia este adesea înlocuită cu distracţii pasive şi liniştitoare. Prea obosiţi pentru a vorbi şi a asculta, ne mulţumim cu acalmia oferită de aparatele electronice care proiectează imagini, fac muzică sau scot zgomote şi nu mai comunicăm între noi, nu mai împărtăşim sentimente, idei, dorinţe.

Ascultarea = nevoie de bază
Să fim ascultaţi înseamnă că suntem luaţi în serios, că sentimentele şi ideile ne sunt recunoscute. În plus, în prezenţa unui ascultător receptiv suntem capabili să clarificăm ceea ce gândim şi să descoperim ceea ce simţim. De aceea, pentru a dezvolta o personalitate sănătoasă, oamenii au nevoie să fie ascultaţi. Ascultatul este esenţial pentru formarea unui sine puternic şi sănătos şi pentru formarea unor relaţii puternice şi sănătoase.
Seminţele ascultatului sunt înrădăcinate în copilărie, în calitatea relaţiei dintre părinţi şi copii. Părinţii care ascultă îşi fac copiii să se simtă valoroşi şi apreciaţi. A fi ascultat ajută la clădirea unui sine solid, înzestrând copilul cu suficient respect de sine pentru a-şi dezvolta propriile talente şi idealuri şi a aborda relaţiile cu încredere. Copilul care este ascultat creşte cu un sentiment de împlinire şi siguranţă. Copilului care nu este ascultat îi lipseşte înţelegerea care consolidează acceptarea de sine şi este deformat de dorinţele şi neliniştea celorlalţi.
Ascultatul este atât de important în dezvoltarea copilului pentru că el împlineşte una din nevoile de bază. Pe locul doi, după nevoia de mâncare şi adăpost, se află nevoia de înţelegere, pe care o au chiar şi pruncii. Nevoia nou-născutului de a fi ascultat este simplă, dar imperioasă, de aceea comunicarea cu el este foarte importantă, chiar dacă celui mic îi lipseşte limbajul vorbit. Şi atmosfera din jurul lui este un factor de comunicare. Pentru că cei mici sunt absolut dependenţi de părinţi, atunci când aceştia lipsesc, se ceartă sau nu reacţionează, copilul este singur şi terifiat. Pentru un copil, să fie ascultat înseamnă să primească o confirmare că există.

A fi ascultat = a fi înţeles şi luat în serios
Pe măsură ce copilul creşte, devine sociabil, apare zâmbetul social, începe să articuleze şi să stabilească contactul vizual. Din păcate, unii părinţi sunt atât de preocupaţi, de deprimaţi sau de zăpăciţi, încât îşi ignoră copiii. Atunci când vezi un părinte insensibil ignorând veselia unui copil, eşti martor la începutul unui proces lung şi trist prin care părinţii apatici veştejesc entuziasmul copiilor ca pe nişte flori lipsite de apă.
Însă nici entuziasmul excesiv nu este recomandat. El poate fi mai puţin deprimant, dar nu înseamnă că dacă foloseşti dulcegăria în voce, cuvintele de alint şi nesfârşita admiraţie şi uimire – eşti un ascultător mai bun. Copilul ai cărui părinţi îl gâdilă, îl înghiontesc şi îl zguduie atunci când nu este cazul se simte la fel de singur ca şi cel ignorat de părinţi.
Nu exuberanţa sau altă emoţie transmite aprecierea plină de iubire, ci a fi înţeles şi luat în serios. Ascultarea copilului înseamnă armonizare, adică capacitatea părintelui de a împărtăşi starea afectivă a copilului. Un exemplu: copilul se întinde entuziasmat şi apucă o jucărie. Atunci când o prinde, scoate un „aah!” fericit şi se uită spre mamă. Mama îi răspunde binevoitoare, împărtăşindu-i fericirea şi arătându-i acest fapt zâmbind şi spunându-i „Da!”. Mama a înţeles şi a împărtăşit starea copilului, iar aceasta înseamnă armonizare. Pe de altă parte, lipsa răspunsului emoţional duce la închiderea copilului. Un copil ale cărui spuse nu sunt apreciate şi nu li se răspunde, în final va renunţa şi se va întoarce în sine însuşi.

Copiii ascultaţi sunt, la rândul lor, mai buni ascultători
Până să ajungă la vârsta de 4-5 ani, ascultarea sau lipsa ei a modelat deja în mod evident personalitatea unui copil. Copilul înţeles creşte aşteptându-se ca şi ceilalţi să fie disponibili şi receptivi. De exemplu, atunci când el se îmbolnăveşte sau se loveşte la grădiniţă, va căuta sprijin în educatoare. În schimb, exact în astfel de momente, copilul neascultat eşuează în a cere ajutor.
Câteva exemple: un băiat este dezamăgit, îşi încrucişează braţele şi se îmbufnează; o fată se loveşte cu capul de masă şi se retrage să plângă singură; un copil este trist în ultima zi de şcoală şi stă îngheţat pe canapea, fără nicio expresie pe faţă – acest gen de reacţii sunt tipice şi nu se schimbă prea mult pe măsură ce acest copil creşte.
Preşcolarii care sunt ascultaţi de părinţii lor sunt mai implicaţi în social şi se simt mai confortabil cu colegii lor. Se aşteaptă ca relaţiile cu ceilalţi să fie plăcute şi de aceea sunt nerăbdători să le aibă. De aceea, sunt mai capabili să îşi facă prieteni şi sunt mai fericiţi. Sunt, de asemenea, şi mai buni ascultători. Până la vârsta de 4-5 ani, lipsa ascultării (nu abuzul sau cruzimea, ci simpla lipsă de înţelegere) creează un copil izolat şi nesigur, vulnerabil în faţa respingerilor.
Michael P. Nichols, în volumul „Ascultă-mă ca să te ascult”

A consemnat Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 55 – august 2011

Actualitatea religioasă

Studiu: banii nu sporesc nivelul de bunăstare şi fericire

Libertatea şi autonomia personală sunt mult mai importante decât banii pentru bunăstarea şi fericirea oamenilor, conform unui studiu realizat în 63 de ţări ale lumii, citat de site-ul Semnele timpului. În acelaşi timp, persoanele credincioase care iau parte activ la viaţa Bisericii, sunt mai fericite decât cele care nu fac acest lucru.

Sumele mari determină o stare de stres
„Banii contribuie la creşterea autonomiei, dar nu dau un plus stării de bine sau fericirii" omului, precizează cercetătorii de la Universitatea Victoria din Wellington, Noua Zeelandă. Rezultatele studiului au fost publicate în Journal of Personality and Social Psychology.
Banii se află pe lista factorilor care asigură o stare de bine, însă în momentul în care omul are bani suficienţi să îşi asigure nevoile fundamentale (adăpost, hrană, etc.), câştigurile suplimentare nu mai contribuie semnificativ la sporirea fericirii omului. De fapt, în unele cazuri, mânuirea unor sume uriaşe poate să determine o stare de stres. Altfel spus, banii mulţi aduc cu ei o serie de griji legate de administrarea lor, dar şi de teama pierderii lor.
Concluziile cercetătorilor din Noua Zeelandă le confirmă pe acelea ale unui studiu anterior realizat de Universitatea Princeton, care a arătat că, deşi sunt mulţi oameni care cred că dacă ar avea mai mulţi bani ar fi mai fericiţi, legătura dintre bani şi fericire este „mult exagerată şi, de cele mai multe ori, o iluzie", notează princeton.edu. Persoanele cu venituri salariale mai mari nu îşi petrec în mod neapărat timpul într-un mod mai plăcut sau mai reconfortant decât cei care au bani mai puţini, au spus profesorii de la Princeton. „În unele cazuri, această iluzie care focalizează atenţia poate să conducă la o repartizare greşită a timpului, de la acceptarea unor joburi care presupun navetă pe distanţă foarte lungă până la sacrificarea timpului pentru socializare", se arată în studiul celor de la Princeton.

Relaţia cu Dumnezeu aduce fericire
Pe de altă parte, un sondaj Gallup realizat în 2010 arată că persoanele credincioase sunt mai fericite decât cei care nu sunt interesaţi de relaţia cu Dumnezeu. Conform sondajului, viaţa credincioşilor este mai bună decât a celorlalţi în ceea ce priveşte comportamentul sănătos, evaluarea vieţii, percepţia asupra mediului de lucru şi sănătatea emoţională.
Calificativul de „credincios" s-a făcut prin prisma răspunsurilor la două întrebări. Una viza importanţa pe care omul o atribuie religiei şi cealaltă viza frecvenţa participării la biserică. Astfel, au fost numiţi „foarte credincioşi” cei care merg săptămânal la biserică, iar „necredincioşi” cei care merg foarte rar sau niciodată la biserică. [Interesantă această perspectivă a cercetătorilor americani, susţinută şi de Părintele Teofil Părăian, că cei care merg rar sau nu merg la biserică sunt necredincioşi; însă majoritatea covârşitoare a românilor gândeşte altfel, replica: „Eu am credinţa mea, mă rog acasă…” fiind deja celebră – n.n.]
Explicaţiile nivelului superior de viaţă sufletească vin din faptul că socializarea de la biserică, promovarea binelui şi a iubirii aproapelui, încrederea într-o putere superioară, consilierea şi perspectiva pozitivă asupra vieţii constituie baza unei vieţi echilibrate şi sănătoase, care produce mulţumire şi bunăstare sufletească.

Credinţa ajută sănătăţii

A vorbi despre credinţă creşte satisfacţia pacienţilor spitalizaţi în ceea ce priveşte îngrijirea pe care o primesc - este concluzia unui studiu recent publicat în publicaţia americană ScienceDaily. Studiul, publicat în Journal of General Internal Medicine, a fost făcut de profesorul Joshua Williams şi colegii lui de la Universitatea din Chicago. Plecând de la constatarea că preocupările spirituale sunt mai intense în perioadele de boală, suferinţă şi moarte, echipa de cercetători a studiat peste trei mii de pacienţi, timp de trei ani şi jumătate. Astfel au aflat că aproape jumătate dintre aceştia îşi doresc să discute probleme religioase în timpul spitalizării, iar cei care şi reuşesc să facă acest lucru se simt mai bine şi sunt mai mulţumiţi. Autorul studiului concluzionează: „Mult mai mulţi dintre cei internaţi şi-ar dori să aibă asemenea conversaţii. Cercetările noastre arată că medicii, asistentele medicale, organizaţiile de sănătate şi departamentele de pastoraţie din cadrul spitalelor pot atinge o nevoie nesatisfăcută şi în acelaşi timp pot creşte mulţumirea pacienţilor vorbindu-le despre probleme religioase şi spirituale în timpul spitalizării.”

Tragedia demografică a României continuă

România este aproape la coada Europei privind sănătatea demografică. Opt state membre ale UE au înregistrat mai multe decese decât naşteri, printre care Letonia, Bulgaria, Ungaria, Germania şi România. Per ansamblu, în 20 de state membre ale UE populaţia a crescut, faţă de doar 7 în care a scăzut, printre care şi România, se arată în ultimul raport al Eurostat (biroul de statistică al Uniunii Europene). La polul opus faţă de români se află Irlanda, care cunoaşte cea mai mare creştere a natalităţii.

Persecuţie religioasa în Marea Britanie

Marea Britanie, ţara care a dat omenirii Magna Carta şi noţiunea de drepturi ale omului, continuă să surprindă prin actele de intoleranţă religioasă. La începutul lunii iulie, publicaţia online Daily Mail semnalează cu caz de persecuţie religioasă, în care bătrânii dintr-un azil au fost confruntaţi cu o nouă regula administrativă: simbolurile religioase (inclusiv crucifixele) nu mai sunt îngăduite. Vârstnicii care locuiesc în cele 40 de apartamente ale azilului St. Paul’s Court din Preston au fost anunţaţi printr-o scrisoare să înlăture obiectele religioase din spaţiile comune, pe motiv că instituţia promovează „diversitatea”; în aceeaşi epistolă bătrânii sunt îndemnaţi să devină „campioni ai egalităţii şi diversităţii”.
Liderii spirituali, atât cei creştini cât şi cei musulmani, au protestat împotriva acestei decizii, spunând că ea încalcă demnitatea şi respectul faţă de aceste persoane, iar religia ar trebui promovată, pentru că ea este un factor care promovează moralitatea şi buna înţelegere între oameni.

Pagină realizată de Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 55 – august 2011