Încă ne mai rugăm pentru conducătorii ţării noastre…

În conjunctura actuală, în care fiecare membru al societăţii româneşti este supărat mai mult sau mai puţin pe cei care sunt în structurile de conducere ale acestei ţări, cred că este o adevărată nebunie să încerci să justifici atitudinea firească a Bisericii de a face rugăciuni pentru cei care conduc această ţară. Cu toate acestea, sunt dispus să accept oprobriul iniţial al celor vulcanici şi atotştiutori, având nădejdea că voi reuşi până la finalul articolului să-i luminez despre rostul acestor rugăciuni.

Reproşul adus Bisericii

Nu de puţine ori Biserica a fost condamnată, mai ales de către cei din afara ei, de o atitudine de obedienţă faţă de structurile statului. Cu alte cuvinte i se reproşează Bisericii că:
• în cultul ei se regăsesc rugăciuni prin care se cere ajutorul şi mila lui Dumnezeu pentru conducătorii ţării şi pentru mai marii oraşelor şi ai satelor;
• se roagă pentru cei din conducerea statului, dovedindu-şi astfel ascultarea necondiţionată faţă de aceste structuri de conducere lumeşti;
• se roagă pentru conducători, urmărindu-şi astfel interesele pur lumeşti şi materiale şi aservindu-se intereselor politice ale celor care conduc;
• ar trebui să se implice doar în viaţa spirituală a oamenilor, fără a avea tangenţă cu realitatea politică a ţării, fapt care nu intră în competenţa ei.
E foarte simplu să vorbeşti despre Biserică fără să fii cunoscător al Sfintei Scripturi. E uşor să-ţi dai cu părerea despre ceea ce ar trebui să facă Biserica fără să înţelegi ce este de fapt Biserica şi care este rolul ei în lume. E lesne să dai verdicte judecând Biserica doar ca pe o instituţie pur lumească, neînţelegând nimic din taina dumnezeirii care se ascunde în ea.

Cheia răspunsului e divină

Pentru toţi cei care au rezerve în ceea ce priveşte activitatea Bisericii şi rugăciunile pe care aceasta este datoare să le facă, îi rog să încerce măcar să citească din cuvintele Sfintei Scripturi, cea care stă la temelia Sfintei noastre Biserici. Ce vor găsi aici? Vor găsi atitudinea pe care Mântuitorul Hristos ne îndeamnă să o avem faţă de stăpânitorii lumii acesteia. Atitudine pe care şi El a afişat-o într-un mod cum nu se poate mai firesc, dând Cezarului cele ce sunt ale Cezarului (Matei 22, 21). Această atitudine faţă de cârmuitorii omeneşti este dezvoltată într-un mod profund de către Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani, în capitolul 13, pe care vă las plăcerea de a-l citi. Eu aş sublinia doar atât, versetul 1: ”tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, că nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de la Dumnezeu sunt rânduite”.
Deci, cu alte cuvinte, Dumnezeu îngăduie ca la un anumit moment din istoria unui popor acesta să fie condus de anumite persoane, prin intermediul cărora poporul este fie binecuvântat, fie pedepsit. Iar pentru aceasta ar fi bine să mai citim din istoria Vechiului Testament, unde este evidenţiată clar starea poporului evreu în funcţie de virtuţile sau păcatele conducătorilor lor, prin intermediul cărora Dumnezeu fie îi binecuvânta, fie îi pedepsea. Din aceasta experienţă seculară a apărut şi dictonul că fiecare popor îşi merită conducătorul şi fiecare conducător îşi merită poporul pe care îl conduce.

Biserica nu se schimbă după vremuri

Rolul Bisericii nu este altul decât de a duce mai departe lucrarea întreită începută de Mântuitorul Hristos: de a sfinţi lumea, de a o învăţa şi de a o conduce spre mântuire. Biserica nu face altceva decât ceea ce a făcut Domnul Hristos: sfinţeşte lumea, învaţă lumea şi conduce lumea spre mântuire. Hristos s-a rugat pentru toţi, ca „toţi să fie una precum una suntem şi noi”. Cum poate atunci Biserica să nu se roage pentru ca toţi să fim una? Dacă noi îi considerăm pe cei care conduc ţara aceasta ca pe vrăjmaşi ai noştri, cum putem să-i schimbăm decât rugându-ne pentru ei?
Este bine să ştie şi creştinii care nu citesc Biblia şi nu cunosc nici istoria Bisericii că, pe vremea când Apostolul îi îndemna pe creştini să se roage pentru autorităţile imperiului roman, credincioşii creştini piereau cu miile în arenele romane sau erau unşi cu smoală şi arşi de vii în grădinile palatelor imperiale, ca să lumineze noaptea. Deci, pentru acei oameni care se bucurau de un spectacol atât de grotesc şi criminal, Biserica se ruga totuşi, dar nu pentru că ar fi fost de acord cu ei ori ar fi vrut ceva în schimb, ci pur şi simplu o făcea din dorinţa de a împlini porunca lui Hristos. Trebuie deci precizat că Biserica nu se roagă pentru autorităţi pentru a le linguşi ori pentru a le susţine moral.

Cum se roagă acum Biserica pentru conducători?

"Pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni, pentru cârmuitorii ţării noastre, pentru mai marii oraşelor şi ai satelor şi pentru iubitoarea de Hristos oaste, Domnului să ne rugăm".
Dar mai există încă o rugăciune pe care preotul o rosteşte în taină la Sfânta Liturghie, atunci când se cântă „Cuvine-se cu adevărat”, în care se arată clar scopul pentru care ne rugăm lui Dumnezeu pentru conducători:
"Încă aducem Ţie această slujbă cuvântătoare pentru lumea întreagă, pentru Sfânta, Sobornicească şi Apostolească Biserică; pentru cei ce în curăţie şi în viaţă cinstită vieţuiesc, pentru ocârmuirea ţării acesteia, şi Ţie ne rugăm, şi cerem: dă lor, Doamne, paşnică şi înţeleaptă ocârmuire, şi pace lumii Tale, ca şi noi, întru liniştea lor, viaţă paşnică şi netulburată să vieţuim, în toată cucernicia şi curăţia."
Cu alte cuvinte, nu ne rugăm să-i ţină Dumnezeu în scaune – nici pe cei care par buni, nici pe cei care sunt răi –, ci ca atât cât stau în acele scaune să le dea Dumnezeu minte şi să fie înţelepţi, ca "viaţă paşnică şi netulburată să vieţuim noi, în toată cucernicia şi curăţia"
De aceea încă ne mai rugăm pentru conducătorii ţării noastre şi nădăjduim ca Dumnezeu să-i lumineze, indiferent cine ar fi ei.

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 45 - octombrie 2010

Întunericul şi nebunia vieţii fără Dumnezeu. Între depresie şi sinucidere

Din 1970, de când depresia a fost descoperită ca afecţiune a stării psihice, aceasta nu a încetat să facă noi victime; peste 15 % dintre depresivi aleg varianta extremă pentru a scăpa de aceasta problemă: suicidul.

Boli degenerative / depresie

Refuzul Bisericii de a oficia slujba înmormântării Mădălinei Manole a consternat pe mulţi. Potrivit Pravilei Bisericeşti: "dacă cineva s-a sinucis, fiind bolnav de minte, preotul să-l îngroape după rânduială, iar daca s-a sinucis de bunăvoie, să nu se îngroape în cimitirul credincioşilor, ci departe, cu sinucigaşii, cu ereticii şi cu cei nebotezaţi”.
Întrebarea retorică a venit prompt din partea medicilor: cine se sinucide de bunăvoie fără să fie bolnav de minte? De unde atâta rezistenţă din partea Bisericii la problemele oamenilor de azi şi atât conservatorism?
Dacă limbajul secular al pravilelor bisericeşti este uneori greoi şi pare confuz pentru omul modern, nu aşa trebuie înţeles canonul în sine. Principiul pe care vrea să-l ilustreze Biserica aici este acela că trebuie să facem o distincţie între bolile degenerative ale sistemului nervos central, unde personalitatea omului este alterată, individul nemaifiind responsabil de faptele sale, şi depresie, unde omul se lasă pradă deznădejdii, ajungând în pragul disperării care culminează cu suicidul.

Factori care pot conduce la depresie

Depresia este una dintre tulburările psihologice frecvent întâlnite în ziua de azi. Persoana care suferă de această tulburare este tristă, supărată şi foarte nervoasă, îşi pierde interesul pentru lucrurile cotidiene, plânge foarte des şi se gândeşte obsesiv la anumite lucruri, nu mai are încredere în sine, se devalorizează şi are întotdeauna un sentiment de culpabilitate excesivă.
Cercetările din domeniul medicinii au ajutat la înţelegerea depresiei. Totuşi, specialiştii nu au elucidat mecanismul care provoacă această boală. Experţii au constatat că există mai mulţi factori care pot conduce la depresie. Cei mai importanţi dintre aceştia sunt factorii genetici (dacă unul sau ambii părinţi sunt predispuşi la depresie, vulnerabilitatea este transmisă şi copiilor), factorii de mediu (numiţi şi factori emoţionali, apar în urma situaţiilor stresante sau solicitante emoţional, precum lipsa dragostei parentale, moartea unuia din părinţi în copilărie, o despărţire dureroasă sau un divorţ) şi factorii biologici (modificările care se produc din punct de vedere chimic în creier).
Studiile realizate până în prezent arată că persoanele depresive prezintă un dezechilibru la nivelul neurotransmiţătorilor – substanţe care permit comunicarea dintre celulele nervoase.
Serotonina, responsabilă de stabilitatea emoţională, toleranţa la durere şi încrederea în sine. Dacă organismul nu produce suficientă serotonină, se instalează o stare de tristeţe, neajutorare, lipsă de speranţă şi chiar gânduri sinucigaşe. Carenţa de serotonină poate duce la tulburări ale somnului, iritabilitate şi anxietate, toate asociate cu depresia.
Dopamina, cu rol în gândire, plăcere, recompensă şi afecţiune. Dacă nivelul dopaminei este scăzut, vom remarca scăderea capacitaţii de concentrare, probleme de memorie şi lipsa bunei dispoziţii.
Noradrenalina, ne ajuta să ne simţim energici şi motivaţi în ce avem de făcut. Dacă nivelul noradrenalinei este scăzut, ne confruntăm cu o stare de letargie, lipsa motivaţiei şi atenţiei, scăderea libidoului.
Cercetătorii nu pot însă să afirme cu certitudine dacă aceste dezechilibre declanşează boala sau boala declanşează dezechilibrele din organism. Cert este faptul că la un om credincios există un echilibru la nivelul neurotransmiţătorilor chimici din cadrul sinapselor neuronale - acest lucru este demonstrat ştiinţific.

Optimismul şi pesimismul se dobândesc

S-a zis nu de puţine ori că optimismul şi pesimismul ţin de firea noastră şi că n-ai ce face dacă te-ai născut cu o astfel de trăsătură temperamentală. Într-o astfel de ecuaţie e uşor să afirmi că Dumnezeu este de vină pentru slăbiciunea firii celor ce-şi iau singuri viaţa.
Un reprezentant de marcă al psihologiei comportamentale cognitive americane, dr. Martin E. P. Seligman, după un studiu de peste 25 de ani, a concluzionat că optimismul şi pesimismul nu sunt înnăscute, ci dobândite.
„Când faci abstracţie de Dumnezeu, spunea Părintele Galeriu, nu ai altă alternativă decât neantul”. Când nu-L căutăm pe Dumnezeu ne simţim dezrădăcinaţi, uscaţi, trişti şi goi. Disperarea vine din fuga de Dumnezeu! El însă ne îndemnă la fiecare pas al Evangheliei Sale: “Bucuraţi-vă!” Psalmistul spune: “Doamne, când s-au înmulţit durerile mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu” (Ps. 93, 19), iar într-un alt loc: „Că m-ai veselit, Doamne, întru făpturile Tale şi întru lucrurile mâinilor Tale mă voi bucura” (Ps. 91, 4). Credinţa, trăirea autentică şi împlinirea poruncilor lui Dumnezeu umplu inima de bucurie sfântă, pentru că cel ce căută află, cel ce cere, primeşte.

Fără Hristos totul este întuneric şi nebunie

Oare câţi din cei ce şi-au pus capăt zilelor aveau un duhovnic? Câţi au mers şi au cerut sub epitrahil duhovnicului sfat la astfel de încercare, când diavolul şoptea gândul sinuciderii? Câţi ştiau că la Spovedanie te renaşti din nou? Câţi au căutat să primească Sfântul Trup şi Sânge al Domnului? Oare câţi dintre aceştia plecau genunchii la Crucea lui Hristos şi-şi vărsau Lui amărăciunea inimii lor şi ispita întovărăşirii lor cu Iuda, vânzătorul Domnului? Sau oare câţi mergeau regulat la Liturghie să se întâlnească acolo, în sfânta biserică, cu Hristos, Stăpânul vieţii?
Golul acela întunecat din suflet pe care-l simte cel ce are gânduri de suicid nu-l poate umple decât Hristos, Lumina lumii. Tuturor acelora care nu-L cunosc pe Dumnezeu sau fug de El, Acesta le spune: “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Unii îşi poartă singuri poverile, ostenesc şi cad sub greutatea lor, nu caută şi nu-L vor pe Dumnezeu: „nu voiţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţă!” (Ioan 5, 40). De unde dar să iei putere să scapi de gândurile morţii, de unde dar să ai viaţă, dacă nu cauţi pe Stăpânul Vieţii? Hristos e adevărata terapie în lupta pentru viaţă.
O lume care nu se raportează la Hristos e în agonie, în pragul sinuciderii şi în umbra morţii; lumea aceasta nu se poate salva prin ea însăşi. Aşteptarea şi nădejdea noastră nu e la lume, ci la Hristos, Iubitorul de oameni.

De bunăvoie, pe un drum fără întoarcere

Sinuciderea e un păcat foarte greu. Dacă alte păcate lasă totuşi posibilitatea căinţei şi pocăinţei, sinuciderea desfiinţează pentru totdeauna orice posibilitate de convertire, de pocăinţă. Sinucigaşul se aruncă de bunăvoie în suferinţe veşnice, de aceea Biserica îl lipseşte de rugăciunile ei. Excepţie fac bolnavii cu afecţiuni degenerative ale sistemului nervos central, unde personalitatea omului este alterată, individul nemaifiind responsabil de faptele sale.
Biserica Ortodoxa şi morala creştină nu îngăduie sinuciderea deoarece este un păcat strigător la cer. Sinucigaşul şi-a pierdut credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, a desconsiderat iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, fiindcă s-a gândit numai la viaţa pământească, uitând de cea veşnică şi de datoriile sale. Viaţa pământească e bunul principal ca premisă a tuturor bunurilor în aceasta viaţă. Viaţa în trup e premisa fie a vieţii veşnice, fie a osândei veşnice.

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 45 - octombrie 2010

În cine ne punem Nădejdea?

Noile măsuri economice „implementate” în România sunt – aşa cum se poate observa de către oricine – mai cumplite decât cuţitul ghilotinei franceze. Dacă cuţitul ghilotinei reteza doar capetele celor condamnaţi, politicile guvernului nostru retează speranţele poporului.

Cei neutri sunt părtaşi la crimă

Vedem împrejurul nostru tot mai mulţi români pur şi simplu disperaţi de ceea ce se întâmplă şi lipsiţi de orice speranţă în viitor. Dacă unii suferă ca urmare a pierderii unui anumit confort pe care-l aveau înainte – fără însă a-şi pune problema „zilei de mâine” – sunt destui semeni care efectiv au ajuns să trăiască de pe azi pe mâine, astfel că nu e de mirare de ce sunt românii atât de lipsiţi de încredere şi mai mereu încruntaţi. E greu să zâmbeşti cu stomacul gol şi cu frigul în oase.
România de azi – dacă facem un exerciţiu de imaginaţie – e ca un tablou de-al lui Goya, pictorul surd care te obligă să fii de partea victimelor sau a călăilor din tablourile sale, refuzându-ţi categoric neutralitatea. Octavian Paler spunea că cei neutri sunt părtaşi la crimă; ei sunt de partea plutonului de execuţie.

Manipularea de sub iluzia libertăţii

Am auzit zilele trecute pe cineva zicând că măcar poate să gândească liber. Am rămas perplex! Păi de gândit se putea gândi mai liber înainte de ’89 decât acum. Nu erau atâtea posturi de televiziune şi nici atâtea ziare care să te „educe” din toate părţile cu ”adevărul portocaliu” sau „adevărul trandafiriu” sau ”adevărul galben-albăstriu” etc. Păi acum gândim mai degrabă „în culori” decât liber.
Dar şi dacă am gândi liber, tot rămâne întrebarea dacă gândim şi drept. Citeam undeva că deasupra intrării în aula Universităţii din Uppsala stă scris: ”A gândi liber e mare lucru. A gândi corect e şi mai mare lucru.” Una din marile noastre probleme este tocmai aceea că ne-am pierdut „îndemânarea” de a gândi liber şi, ca atare, suntem departe de a ajunge să gândim corect.
Şi altă problemă este că nu reuşim nici acum să spunem liber ceea ce gândim. Ne temem şi acum de cei care ne conduc (fie ei şefi, fie directori, fie patroni etc.) Câţi din cei care constată că şeful lor e un incompetent o să-i spună asta în faţă? Mai ales dacă este căsătorit şi mai are şi un copil de crescut? Nu-mi răspundeţi! Şi eu sunt român. Am ajuns un popor care se îndoieşte de orice, adică un popor cu grumazul sub genunchiul diavolului, pentru că îndoiala e arma acestuia. Nenorocirea este că, dacă trăim în continuare cu această îndoială în suflet, o să ne prefacem dintr-un popor care se îndoieşte într-un popor îndoielnic. Ori asta este cu mult mai grav.

Zâmbetul în faţa nenorocirii

Ce am putea să facem în această situaţie? Răspunsul nu este nicidecum unul violent, ci unul cât se poate de paşnic. Îl găsim în cartea lui Savatie Baştovoi, intitulată „Diavolul este politic corect”. Ei bine, răspunsul este că numai creştinii pot să zâmbească în faţa nenorocirilor, numai ei biruiesc îndoiala cu arma nădejdii, care e arma lui Hristos. Creştinul adevărat nu se mai îndoieşte, pentru simplul motiv că nu-şi pune nădejdea în oameni, ci în Dumnezeu. Şi dacă diavolul îi biruieşte pe unii cu arma îndoielii, Dumnezeu îi eliberează pe toţi care se înarmează cu arma Nădejdii. Să fim deci creştini adevăraţi şi să ne punem nădejdea în Dumnezeu, zicând împreună: ”Nădejdea mea este Tatăl, Scăparea mea este Fiul, Acoperământul meu este Duhul Sfânt. Treime Sfântă, mărire Ţie!”

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 45 - octombrie 2010

10 porunci pentru soţiile ortodoxe

• 1. Nu încerca să fii un dascăl pentru soţul tău. Cea mai bună cale de a-l schimba este să îl iubeşti ca pe tine însăţi şi să îl respecţi.

• 2. Căsnicia este o aventură constantă dar minunată, care ne ajută să ne descoperim adevăratul eu, lumea sufletului partenerului nostru, şi să îl cunoaştem pe Dumnezeu în biserica căminului nostru.

• 3. Acceptă-ţi soţul aşa cum este el, cu slăbiciunile şi particularităţile lui, şi nu aşa cum ai vrea tu să fie. Familia este un teren în care ne antrenăm sufletele şi un pridvor de intrare în Rai.

• 4. Încearcă să îţi înţelegi soţul. Nu uita că bărbatul gândeşte cu o logică pură, în timp ce femeia gândeşte cu sentimental, cu inima.

• 5. Nu încerca să îţi impui punctul de vedere şi să îţi corectezi soţul. Luptă-te mai bine să te corectezi pe tine însăţi. „Dragostea trăieşte prin armonizarea contrariilor şi prin iertare.” Nu te enerva.

• 6. Cu credinţă, răbdare şi dragoste, toate greutăţile vieţii sunt biruite.

• 7. Cel mai mare duşman al vieţii de familie este egocentrismul. Nu te va salva atacul asupra soţului, ci mai degrabă atacul asupra propriului egocentrism.

• 8. Cel mai bun exemplu pentru copii este ca tatăl să o iubească pe mama, mama pe tata, iar copiii să îi vadă pe amândoi rugându-se şi mergând la biserică.

• 9. Secretul păcii din familie este să fii capabil să ierţi, să iubeşti şi să respecţi.

• 10. Căsătoria este „o mare Taină”, care începe în Biserică şi se reînnoieşte prin Spovedanie, prin Sfânta Liturghie şi toate celelalte Taine ale Bisericii Ortodoxe şi ale credinţei trăitoare.

Pr. Michael, Practical guide to Orthodoxy and Orthopraxia
Trad. de Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 45 - octombrie 2010

Anunţ angajare: Se caută bărbat dreptslăvitor creştin

Familia creştină angajează în sânul ei bărbat dreptslăvitor creştin, pe perioadă nelimitată de timp.

Cerinţe:

• - tânăr dinamic în exercitarea virtuţilor, iubitor de Împărăţia cerurilor şi dreptatea lui Dumnezeu;
• - se cere obligatoriu experienţa fecioriei până la căsătorie sau, în cazul căderii în desfrânare, experienţa sinceră a pocăinţei şi a îndreptării;
• - constituie un mare avantaj comunicarea cu răbdare, blândeţe şi înţelepciune;

Responsabilităţi:

• - purtarea răspunderii de a fi cap al unei familii creştine, iar nu folosirea acestei slujiri în avantaj propriu;
• - conducerea soţiei pe drumul mântuirii ce duce la Hristos, nu pe drumul avorturilor ce duc la pierzare;
• - curajul de a creşte toţi copiii rânduiţi de Dumnezeu, fără subterfugii şi fără silirea soţiei de a se feri de naşterea de prunci;
• - creşterea copiilor în frică de Dumnezeu, viitori oameni de nădejde şi adevăraţi ostaşi ai lui Hristos;
• - trăirea după rânduială creştină, astfel încât bărbatul să-şi ajute femeia dăruită de Dumnezeu la exercitarea rolului de mamă şi soţie;
• - să nu-şi umple vreodată capul cu ameţeala băuturii sau inima cu frumuseţe străină, ci mintea să şi-o umple cu dreapta socoteală, iar inima cu dragostea de aproapele;
• - să nu cunoască vorba urâtă, iar minciuna să nu se cuibărească pe buzele sale;
• - să cinstească atât pe părinţii săi cât şi pe cei ai soţiei, astfel încât familia să nu ajungă istovită de certuri fără sens;
• - să vegheze mereu la mântuirea şi orânduirea familiei care îi este dată spre grijă;

Recompense/ beneficii:

• - lucrul în echipă cu o soţie fidelă, atât la bine, cât mai ales la greu, în drumul spre veşnicie;
• - biruinţă în necazurile vieţii acesteia;
• - binecuvântarea de a fi părinte şi posibilitatea de a fi un bunic împlinit, într-o lume în care mulţi oameni mor de singurătate.
• - cununa mântuirii de la Împăratul Hristos, şi viaţa de veci.

Descrierea angajatorului:
Familia creştină, tot mai afectată de răspândirea păcatului în rândul tinerilor, nădăjduieşte în trezirea la o viaţă nouă, în Hristos. Acest anunţ de angajare în viaţa de familie pare scris sub o formă de glumă, însă este cât se poate de serios cu putinţă, dată fiind situaţia reală a lucrurilor.
(Cu nădejde, familia creştină!)

Anunţ alcătuit de: Dan Tudorache
(Ortodoxia Tinerilor)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 45 - octombrie 2010