Ce aş fi vrut să învăţ la şcoală

Mi-aş fi dorit foarte mult ca, în loc de integrale, să fi învăţat că fiecare om este responsabil pentru propriile alegeri.

Aş fi vrut ca notele de la purtare să fi fost puse nu în funcţie de cât de mult mă supuneam regulilor, ci după cât de frumos am ştiu să accept, să dau drumul şi să las.

La fel de important ca ABC-ul ar fi fost lecţia de încredere în sine sau lecţia despre cum să gândeşti pozitiv.

După ora de religie aş fi vrut să aflu cum se joacă Universul de-a v-aţi ascunselea cu noi şi cum să-l găsim atunci când ni se pare că l-am pierdut.
Aş fi vrut să învăţ, de mică, faptul că frica nu mă ajută cu nimic, în 99% din cazuri; că a-mi face griji este o modalitate foarte eficientă din a-mi opri creierul să se ocupe de chestiuni mai interesante; că foarte puţine lucruri din viaţa noastră sunt dezastre cu adevărat, restul sunt poveşti bune de spus mai târziu nepoţilor.

În loc de orele de dictare, cred că mi-ar fi prins bine câteva lecţii despre cum să mă ascult pe mine.

Apoi, la muzică, să cercetez mai departe sunetele inimii, ale respiraţiei şi ale gândurilor.
Înainte de prima lege a termodinamicii, ar fi fost frumos să îmi fi spus cineva că cea mai importantă lege a vieţii este că nu te poţi lupta împotriva a ceea ce nu poţi schimba, iar oamenii pe care îi iubesc fac parte din categoria asta.

În loc de sentimentul erotic în poezia lui Eminescu, m-ar fi interesat să ştiu că atunci când dau iubire, primesc la rândul meu iubire, dar nu ca un troc, ci ca o revărsare necondiţionată; apoi, în loc de comentarii, să fi făcut câteva exerciţii practice de iubit cei mai nesuferiţi oameni din lume, începând cu însăşi profa de română.

Iar la minunatul obiect Psihologie, studiat degeaba un an întreg, ar fi fost suficientă o singură schemă pe tablă, legată de diferenţa dintre nevoie şi dragoste.

La dirigenţie, ar fi fost frumos să fi vorbit despre secretele şi fricile noastre, doar pentru a descoperi că toată lumea gândeşte la fel şi nu suntem deloc singuri.

Iar în pauză, mi-ar fi plăcut să se inventat o pauză de gândit, în care să-mi fi lăsat creierul în pupitru ca pe o carte şi să-mi fi petrecut tot timpul bucurându-mă că “nu gândesc, dar totuşi exist”.

Şi mai presus de orice, aş fi vrut ca, din clasa întâi, să mi se explice clar că notele pe care le iau nu contează, coroniţa nu contează, restanţele nu contează, diploma nu contează, olimpiadele nu contează, ci singurul lucru care contează va fi, până la urmă, dragostea.

Ar fi fost foarte bine să ne fi învăţat să învăţăm mai puţin şi să iubim mai mult. E singurul lucru la care merită să iei coroniţă.

Sara
www.codependenta.wordpress.com

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010

Întrebări încălţate cu bocanci (3) «Dar tu când mă chemi la nuntă?»

Această întrebare, adresată unei fete singure, de peste 25-30 de ani sau chiar unui băiat, e din nou o cruzime. De obicei ea vine cam în aceleaşi condiţii ca cele de care am vorbit în numerele trecute: în public, la o reuniune de familie sau undeva, între simple cunoştinţe. Interesant este că cea (de obicei femeile întreabă aşa ceva, cine ştie de ce...) care întreabă nu are o căsnicie fericită!

Aproape niciodată nu am întâlnit întrebarea aceasta la cineva care mă respectă, mă cunoaşte, mă iubeşte, mă preţuieşte pe mine ca om, ca persoană. Foarte rar am întâlnit întrebarea asta la cineva care are o familie la locul ei, cum se spune, sau venind din partea unei doamne care îşi duce crucea familiei cu bucurie, cu un soţ care o iubeşte şi o preţuieşte, cu copii crescuţi şi educaţi cu multă bună-cuviinţă.

Nu. Întrebarea asta vine, de cele mai multe ori, de la cele care nu se uită în ograda lor, pentru că nu le place sau nu vor să conştientizeze ce-i acolo, dar îşi mută privirea în viaţa altuia şi vor să ştie de ce nu eşti «în rând cu lumea», de ce nu eşti la casa ta.

Ce răspuns aşteaptă, oare? Având în vedere că întrebarea-i cu bocanci, nu aşteaptă neapărat un răspuns, ci e doar aşa... aruncată din puţină curiozitate.

Desigur, un răspuns înţelept ar fi: “Îmi doresc şi eu o familie, dar încă nu s-a întâmplat. Când va fi momentul, veţi afla », sau oricare alt răspuns frumos, cu bun simţ.

Sincer, oare chiar ar dori să afle câte lacrimi au curs din ochii unui om care simte sau a simţit apăsarea singurătăţii? Cât de grea e singurătatea, numai Domnul ştie şi cei care au simţit-o. Chiar ar dori să ştie cât te-ai rugat lui Dumnezeu să te ajute să nu cazi sau să ieşi din tristeţe, din deznădejde!?

Chiar ar dori să ştie că inima ţi-a fost rănită şi acum îţi doreşti doar să se vindece, sau ar dori să ştie că ai iubit odată prea mult şi totul s-a năruit, pentru că iubirea nu era clădită pe stâncă, ci pe nisip? Sau ar dori să ştie că nu te preocupă asta, că le laşi pe toate în mâna Domnului, şi că te bucuri de fiecare respiraţie şi de fiecare zi ca din mâna Sa?
Ce răspuns ar dori, oare?

Nu, degeaba îmi arunci întrebarea, eu sufletul nu mi-l pot deschide la comandă în faţa ta. Cu respect, te rog să mă întrebi mai bine despre sănătate, despre bucuriile mele. Am putea vorbi atât de frumos despre multe alte lucruri! Iar dacă simt sufletul tău aproape, s-ar putea să îţi spun mai multe, să îţi cer chiar sfaturi.

Unii oameni au o cale în viaţa de familie, alţii în viaţa din mânăstire. Unii nu se căsătoresc, nici nu se călugăresc, din motive cunoscute de Domnul. Dar toţi au un plan de împlinit în viaţă, toţi au o misiune, toţi sunt chemaţi la mântuire. Fiecare, în felul său, aşa cum alege să trăiască, aşa va fi şi răsplătit.

Bine ar fi să nu mai dorim să încadram oamenii în categorii, că are fiecare om crucea lui de dus. Bine ar fi să învăţăm ce e de învăţat de la fiecare şi din orice întâmplare din viaţa noastră.
Fiecare om are călătoria lui.

Întotdeauna, la celalalt sa te duci cu paşi de porumbel.

Ramona Pop

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010

Vezi şi:
Întrebări încălţate cu bocanci (1)
Întrebări încălţate cu bocanci (2)

Nimeni nu te poate face nefericit. Atunci… de ce suntem nefericiţi?

Poţi reproşa cuiva, toată viaţa, nefericirea ta...
Poţi găsi nenumăraţi "ţapi ispăşitori" pentru ratarea ta, poţi afla motive foarte întemeiate logic, pentru eşecul tău...

Şi totuşi...
Trăim într-o lume în care toţi aruncăm vina nefericirii noastre asupra celor din jur: soţi, părinţi, rude, şefi, condiţii sociale etc.
Şi totuşi, dacă e să fim, o clipă, lucizi şi sinceri, oricât am face asta, "simţim" că VINA nu se dezlipeşte de noi, de inima noastră... Ci dimpotrivă, se lipeşte şi mai strâns, se afundă înlăuntrul nostru, se interiorizează: se retrage, tot mai mult, spre originea ei... Şi rana ivită din reculul acuzelor noastre, din VINA tot mai respinsă, mai nerecunoscută, mai neasumată, ne face din ce în ce mai agresivi cu cei din jur şi cu noi înşine...

Adevărul este că celălalt îţi poate face orice: te poate lovi, te poate tortura, te poate înşela, te poate vinde: te poate face să suferi în fel şi chip... Dar, nefericit, nu, nefericit nu te poate face nimeni! Fericirea şi nefericirea nu ţin de împrejurările exterioare: a fi sau a nu fi fericiţi ţine cu totul numai şi numai de noi înşine. În puşcăriile comuniste, au fost oameni care erau fericiţi şi în mijlocul celor mai cumplite torturi...

Pe numele ei cel mai frumos şi mai sfânt, fericirea e numită: ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR.
Dumnezeu ne spune că ea este înlăuntrul inimii noastre şi că Uşa ei este Iisus Hristos... Şi că numai de noi depinde să intrăm sau nu, că numai noi înşine suntem SINGURUL OBSTACOL în calea fericirii noastre....

Şi de ce, totuşi, în mod tragic, cei mai mulţi dintre noi refuză să fie fericiţi?
Mi s-a părut că răspunsul l-a dat un celebru cantautor, membru al faimoasei trupe de muzică pop, ABBA. Întrebat, de un reporter, despre secretul succesului pe care l-au avut compoziţiile sale, zâmbind melancolic, a răspuns:
- E... atât de plăcut... să fii... nefericit...

Marius I. www.oameni-si-demoni.blogspot.com

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010

Absolvenţii vacanţei de vară

Această fată frumoasă se uită la Hristos... Şi atâta timp cât se uită la El, ea rămâne frumoasă: ochii ei, limpezi şi strălucitori, privesc fără reţinere sau ezitare, fără regret şi fără umbre... O francheţe blândă, o tandreţe liniştitoare... Cruciuliţa de pe piept mă face să mă gândesc că e privirea cuiva căruia i s-a iertat totul, în chip desăvârşit; iertare care i-a lăsat în inimă şi-n ochi, scânteia unei credinţe de neclintit...

Văd în această fotografie – una de pe panoul Absolvenţilor... Adică, a acelora care au trecut cu bine, vacanţa de vară... N-au rămas corigenţi la nici o ispită: pe toate le-au biruit aşa, privind la El şi strigându-I, cu inima, să le sufle! ORTODOXIA e şcoala în care cei mai buni sunt cei care copiază mai bine! Biserica e şcoala în care asta se învaţă: arta copierii lui Hristos! Profesori sunt Sfinţii, iar examinatori, diavolii! Fiecare candidat îşi ia crucea şi, ca un surfer, se străduieşte să rămână deasupra valurilor tot mai înalte pe care le stârnesc dracii în viaţa lui! Reuşesc numai cei ce, după furtună, au rămas pe cruce... după ce au trecut valurile furioase ale batjocurii celorlalţi şi cele uriaşe, parcă imposibil de învins, ale seducţiei amoroase.... Valurile ce le iscă diavolii în minţile părinţilor şi în propriile viscere: valuri de suspiciuni şi îndoieli, de ironii şi insulte, de senzualitate şi mânie... Şi mai ales valurile mărunte, dar încăpăţânate şi viclene, ce-i trag, pe nesimţite, spre Litoral; unde-i aşteaptă Desfrânarea cu mii de trupuri goale ca nişte capete de balaur care se prefac că dorm pe nisipul cald...

Străzile oraşului vor fi în toamnă pline de oameni mai bătrâni cu o vară, oameni cu inimile şi feţele arămii ca amurgurile, inimi de aramă sunătoare care şi-au consumat tinereţea şi dragostea prin hoteluri, pe plaje şi-n cârciumi...

În vreme ce, pe panoul Absolvenţilor lui Hristos, vor fi numai adolescenţi care, din toată vara, au adunat, în inimi şi-n priviri, doar biruitoarea lumină a răsăriturilor ei...

Marius I.
www.oameni-si-demoni.blogspot.com

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010

Ce să fac să-L cunosc pe Domnul, să-L simt, să-L întâlnesc acum şi aici?

În primul rând întreabă-L pe El lucrul acesta, acum şi aici! Şi continuă aşa. Iar restul e între tine şi duhovnic, fiindcă fiecare om e o altă călătorie. Când te duci la duhovnic continuă-ţi dialogul cu Dumnezeu. Începe-l acum şi aici. Şi continuă… Şi când te duci la duhovnic, spune: „Doamne, eu pe Tine Te întreb! Că omul nu ştie, omul nu poate…” Zice psalmul: „Au mântui-va omul?”. Cruţă-l pe duhovnic, că e om ca şi tine, are neputinţe şi se poate epuiza până acolo unde nu mai are ce să-ţi dea… Decât, poate, o bătaie bună… Dar cere Domnului să-ţi grăiască prin duhovnic şi cere-I Domnului şi cu ce cuvânt să deschizi dialogul, prin duhovnic, cu Dumnezeu. Şi fii gata să primeşti răspunsul. Pândeşte acea primă mişcare, acel prim cuvânt, şi pecetluieşte-l cu: „Blagosloveşte, părinte!”. Apoi continuă dialogul cu Dumnezeu şi zi: „Mulţumesc, Doamne!” sau „Mulţumesc, Doamne, dar vezi că nu am înţeles nimic…”.
Dacă întrebi pe duhovnic, intri într-un dialog omenesc cu omul. Or, ţi-am spus că duhovnicul poate să nu ştie că Dumnezeu vorbeşte prin el şi nu ştie cuvântul care i se dă. De aceea, continuă dialogul cu Dumnezeu!

Părintele Rafail Noica
din conferinţa "Cuvântul proorocesc şi experienţa harului" - Alba Iulia, 2007

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010