Robii chimicalelor şi ai televizorului

Problemele de sănătate sunt tot mai frecvente astăzi, fără a ţine cont de vârstă. Dincolo de aerul viciat şi atmosfera stresantă în care ne ducem viaţa mulţi dintre noi, alimentaţia este una dintre cele mai importante cauze ale bolilor, dacă nu cumva cea mai importantă. Mâncăm mult şi fără nicio regulă, vrem tot mai gustos, în vreme ce alimentele abundă în adaosuri chimice menite nu doar să îmbunătăţească gustul, ci şi să ne dea dependenţă de produse nocive pentru sănătate. În plus, reclamele televizate ne manipulează subtil. Despre toate acestea vorbeşte domnul Prof. Dr. Gheorghe Mencinicopschi, în cartea sa „Şi noi ce mai mâncăm?”. Iată câteva idei demne de luat în seamă, cu menţiunea că întreaga carte merită citită, iar principiile însuşite.

Aditivii ne fac să mâncăm mult şi prost
Astăzi, omul modern este asaltat de o ofertă alimentară supraabundentă, reprezentată de produse invadate de aditivi şi arome în concentraţii nenaturale, cu valoare nutriţională discutabilă, care ne perturbă alegerile şi dereglează fiziologia digestiei, inducând tulburări ale comportamentului alimentar neîntâlnite la strămoşii noştri.

În perturbarea comportamentului alimentar natural intervin numeroşi factori. Adaosul de substanţe chimice este unul din principalii factori care creează dependenţe (agenţi de îndulcire, de întărire a gustului şi aromei, grăsimi naturale şi artificiale nocive, sare, coloranţi, conservanţi ş.a.), fiind răspunzător de apariţia unor comportamente adictive (de dependenţă). Acestea, la rândul lor, determină consumul de alimente peste necesarul fiziologic, în lipsa senzaţiei de foame, generând supraponderalitate şi obezitate.

Manipularea prin reclamele televizate
Pe lângă acestea, neuromarketingul şi publicitatea agresivă au o contribuţie determinantă în alterarea comportamentelor normale de alegere şi consum al alimentelor.

Neoromarketingul creează spoturi publicitare cu un impact cât mai puternic asupra creierului, stimulând emoţiile şi fixarea acestora pentru a crea dependenţa de alimente. Astfel, publicitatea contribuie la apariţia obezităţii şi a întregului său tablou patologic.

Iată cum acţionează reclamele televizate asupra comportamentului alimentar şi sănătăţii noastre. Publicitatea televizată are o caracteristică specială – informaţia transmisă pătrunde direct în memorie prin inconştient, noile cunoştinţe nefiind percepute sau structurate logic, iar mintea nefiind pe deplin conştientă de ele, datorită inhibării activităţii emisferei logice stângi.

Altfel spus, televiziunea posedă capacitatea de a trimite mesajele direct în subconştient. Datorită acestui mod de percepţie, telespectatorul nu reuşeşte să controleze şi să conştientizeze cu adevărat semnificaţia logică a mesajelor, reacţionând apoi mai târziu, dar fără să ştie de fapt la ce şi de ce reacţionează!

Reacţia este una emotivă, confuză, generată de emisfera dreaptă a creierului, artistică, cea care rămâne activă atunci când privim la televizor. Astfel, reacţia la spoturile cu reclame alimentare este una iraţională, asociind tinerii frumoşi sau locurile paradisiace prezentate cu alimentele expuse în acest context. Confundăm frumuseţea, aspectul sănătos, perfect al actorilor din reclame şi idealurile noastre sugerate de peisaj cu o calitate nutriţională (adeseori inexistentă!) a alimentelor prezentate.

Stil de viaţă insuflat de televizor
Iată de ce televiziunea este puternică: are capacitatea incredibilă de modelare a subconştientului uman! Da, televizorul poate influenţa gândirea şi stilul de viaţă al oamenilor, fără ca aceştia să conştientizeze măcar acest lucru. De aceea, ca reacţie, ne trezim că din senin dorim să consumăm un aliment sau altul, căruia i s-a făcut reclamă la televizor.

Copiii sunt şi mai expuşi la influenţa publicităţii ademenitoare, mincinoase, care se face alimentelor, modificându-le şi cristalizându-le obiceiuri alimentare nesănătoase şi un stil de viaţă generator de maladii ale civilizaţiei moderne. De aceea, este bine nu numai ca voi să vă protejaţi de aceste reclame televizate, dar mai ales să conştientizaţi necesitatea de a-i proteja pe copiii voştri, dacă ţineţi la sănătatea lor.

Prof. Dr. Gheorghe Mencinicopschi

Îndemnuri filocalice

• Lăcomia este aceea care ne stimulează imaginaţia dând naştere celor mai fanteziste şi mai inedite meniuri şi care izvorăşte gusturile cele mai rafinate.

• Când sufletul nostru doreşte felurite mâncăruri, el urmează un instinct al firii de aceea trebuie să facem uz de toată abilitatea împotriva unei asemenea preaviclene patimi. Dacă nu vom proceda astfel ne vom trezi într-un foarte greu război şi primejdia de a fi biruiţi. Să înlăturăm deci mâncărurile care îngraşă, apoi cele care aprind simţurile şi apoi cele care ne provoacă plăcere. De este cu putinţă, dă pântecelui hrana care-l umple şi este uşor de mistuit pentru ca prin săturare să-i înlăturăm pofta neastâmpărată iar prin mistuirea grabnică să ne eliberăm de înfierbântare ca de bici.

• Să căutăm şi vom afla că lăcomia pricinuieşte toate căderile noastre.

• Burdufurile moi se vor lărgi pentru a primi mai mult, lasă-le să se usuce şi strângându-se se vor micşora. Cel ce-şi sileşte stomacul să cuprindă mult şi-l lărgeşte, iar cel ce se luptă cu el îl îngustează şi astfel vom ajunge postitori din fire.

• Şezând la masa cu bucate adu-ţi aminte de moarte şi de judecată şi de abia aşa vei putea împiedica puţin patima. Bând băutura, nu înceta să-ţi aduci aminte de oţetul şi fierea Stăpânului şi atunci desigur vei primi îndemnuri spre înfrânare, pocăinţă sau spre smerenie.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 41 - iunie 2010

Editorial: Examenul crizei, examenul credinţei

Tulburările din ultimul timp din întreaga lume, dar mai ales din ţara noastră, ne îndreptăţesc să acceptăm uşor ideea că trăim azi vremuri grele. Oamenii sunt nemulţumiţi de faptul că scad salariile, că se reduc pensiile şi că se măresc taxele şi impozitele. Grevele şi protestele curg în toată ţara, dar fară vreun rezultat pozitiv, ci cu ameninţări de genul „La violenţă, răspundem cu violenţă!”, după cum se exprima unul dintre „mai marii” noştri.

Toate acestea ne îngrozesc şi ne determină pe fiecare dintre noi să avem atitudini diferite: cei mai mulţi se lamentează continuu, parcă aşa s-ar rezolva problemele, alţii rămân preocupaţi de afacerile lor murdare, alţii nu ştiu ce să facă, sunt dezorientaţi, alţii sunt indiferenţi, căci au avut grijă să le fie bine şi în astfel de situaţii.

Domnul Hristos le-a spus apostolilor Săi, dar şi nouă, tuturor: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33). Cu alte cuvinte, criza nu este o noutate pentru noi, căci greutăţile fac parte din viaţa celui iubitor de Dumnezeu. În faţa lor stăm cu ochii aţintiţi spre Biruitorul morţii, având „pavăza credinţei, ... coiful mîntuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6, 16-17).

Să nu uităm că vremuri grele au fost dintotdeauna, în toate timpurile, şi cei mai în vârstă ştiu asta cel mai bine. Cel care şi-a pus viaţa în slujba lui Dumnezeu a avut mereu de înfruntat vicisitudinile acestei lumi şi ispite de tot felul. În acest sens, avem exemplul grăitor al sfinţilor, care n-au ieşit în stradă, n-au făcut greve, dar nici n-au fost indiferenţi, ci s-au adunat pe ei înşişi în rugăciune fierbinte, făcând pocăinţă sinceră, vorbind cu Dumnezeu despre problemele lor şi cerând răbdare şi înţelepciune, atât pentru ei, cât şi pentru cârmuitorii ţării.

De altfel, greutăţile sunt examene de credinţă. Suntem obişnuiţi să ne plângem din orice şi pentru orice. Or, aici pierdem examenul credinţei, cel mai important dintre toate examenele vieţii, căci de credinţă atârnă mântuirea noastră. „Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare, neprivind noi la cele ce se văd, fiincă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice.” (II Corinteni, 4, 17-18).

Pr. Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 41 - iunie 2010

Frica, între virtute şi patimă (1)

Frica este o stare binecunoscută tuturor; am simţit-o cu toţii, unii mai des sau chiar permanent, alţii mai rar. Frica cunoaşte forme sau intensităţi precum: teama, groaza, spaima, panica dar şi anxietatea, angoasa, disperarea. În acelaşi timp însă, frica poate fi definită şi ca o virtute. Aceste aspecte sunt lămurite de către Sfinţii Părinţi, glasul acestora fiind sintetizat foarte bine de către teologul Jean-Claude Larchet, de care ne vom folosi şi în acest episod al rubricii Psihoterapie ortodoxă.

Virtutea fricii
Putem vorbi despre două feluri de frică. Cel dintâi fel a fost sădit de Dumnezeu în om la crearea lui şi are, la rândul lui, două forme.

- Prima formă reprezintă o forţă care-l ţine pe om atent la sine însuşi şi care-l face să se teamă de a nu-şi pierde sufletul şi trupul. Omul se alipeşte de viaţă, de existenţă şi se teme de tot ceea ce i-ar putea-o răpi sau distruge. Acest fel de frică îl numim şi instinct de conservare, tendinţa înnăscută a omului de a se menţine în viaţă şi de a-şi perpetua existenţa. Se manifestă ca frică de moarte, tendinţa firească de a păstra viaţa dăruită, stricăciunea şi moartea fiind fenomene contrare firii.

- A doua formă este frica de Dumnezeu, care în primă fază se manifestă ca frică de pedeapsa dumnezeiască, iar pe o treaptă duhovnicească superioară se arată ca frică de a nu fi despărţit de Dumnezeu.

Omul care înţelege faptul că viaţa sa îşi are temeiul în Dumnezeu va putea învinge orice fel de frică pătimaşă, dorind să aibă doar frica de Dumnezeu, adică frica de ceea ce l-ar putea despărţi de El: păcatul şi răutatea. În concluzie, acest prim fel de frică – de a muri şi de a fi despărţit de Dumnezeu – a fost unul din mijloacele pe care Dumnezeu le-a dat omului pentru a-l ajuta să fie atent la viaţa sa şi să rămână aproape de El.

Patima fricii
Al doilea fel de frică, pe care Sfinţii Părinţi îl privesc ca patimă, este o urmare a păcatului strămoşesc şi se manifestă ca o teamă a omului faţă de tot ceea ce i-ar putea răpi sau distruge cele de care s-a legat în lume. Adică omului îi este frică de a nu îi fi distruse mijloacele sau obiectele prin care obţine o plăcere. Ideea sau sentimentul că îl poate pierde naşte în suflet o stare de rău şi de tulburare.
Teama ca patimă arată alipirea de lumea aceasta, de bunurile din ea şi de desfătarea simţuală de ele, şi iubirea vieţii pământeşti. Patericul ne dezvăluie un astfel de exemplu, când un ucenic şi-a întrebat stareţul de ce atunci când iese noaptea afară îi este frică. Răspunsul stareţului a fost: „pentru că încă pui preţ pe viaţa în această lume.”.

Cine se teme de Dumnezeu nu are frică de nimic
Frica de Dumnezeu şi frica de pierderea plăcerilor lumeşti nu sunt două atitudini diferite prin natura lor, ci sunt doar îndreptate spre ţeluri diferite. Însă ele se exclud una pe alta: dacă ţi-e teamă că vei pierde ceva din lumea aceasta înseamnă că nu ţi-e frică de Dumnezeu şi, dimpotrivă, cel care se teme de Dumnezeu nu are frică de nimic.

Acest tip de frică patologică, legată de posibilitatea pierderii bunurilor, îşi arată gravitatea prin faptul că în această stare îl uităm pe Dumnezeu ca fundament al existenţei noastre, îl ignorăm îl respingem ca Proniator şi Păzitor plin de bunătate al fiecărei făpturi. Omul se amăgeşte crezând că a fost părăsit şi socoteşte că nu se mai poate baza decât pe propriile puteri.

Iraţională şi dominată de imaginaţie
O altă caracteristică a patologiei fricii, este că se dovedeşte de cele mai multe ori iraţională. Omul nu va putea împiedeca prin ea nimic din ceea ce i se pot întâmpla pentru că niciodată nu va putea controla totul în viaţa sa „Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?” (Mt. 6,27). În această dimensiune patologică a fricii este implicată de asemenea şi imaginaţia omului, mai mult sau mai puţin intensă, prin care omul deformează realitatea, atribuindu-i laturi inexistente. În imaginaţia sa pot apărea pericole exagerat de mari, sau pierderea unui lucru oarecare ce urmează să se petreacă. Îşi poate închipui lucruri care nici nu există, creând scenarii în prezent sau în viitor, care de cele mai multe ori sunt false. Astfel imaginaţia ajunge să domine raţiunea şi să-i impună scenariile, iar puterile sufletului care-i îngăduie omului să vadă dimensiunile reale ale lucrurilor sunt paralizate sub stăpânirea fricii.

Frica de nereuşită
Un alt soi de frica bolnăvicioasă este identificată de Sfinţii Părinţi ca fiind frica de a nu izbuti, frica de nereuşită. Se caracterizează prin slăbiciune, lipsă de curaj în faţa unui lucru şi îl face pe om slab şi parcă fără putere în faţa a ceea ce are de făcut. Sfântul Apostol Pavel spune că „Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei şi al înţelepciunii” (2 Tim. 1,7). Or acest gen de frică este chiar un semn al lipsei de credinţă. A fi lipsit de curaj înseamnă a nu te încrede în Dumnezeu, în puterea Sfântului Duh, Care pururi îl sprijină pe cel care-L cheamă pe Domnul în ajutor. Unit cu puterea lui Dumnezeu, primind harul Său, omul nu are a se teme de nimic atunci când vrea să facă ceva. Atunci când se teme să acţioneze, omul este dominat de imaginaţia sa. Şi în acest caz, imaginaţia poate deforma realitatea, prezentând acţiunea pe care o are omul de îndeplinit ca foarte grea, plină de primejdii sau cu totul imposibilă, în timp ce în realitatea nu este deloc aşa. Omul lipsit de curaj de cele mai multe ori este victima unei amăgiri.
Acest gen de frică pătimaşă este şi ea foarte periculoasă, fiindcă blochează dinamismul omului, îi frânează elanurile spre desăvârşire, îi încetineşte sau chiar îi paralizează activitatea. Se dovedeşte în mod special dăunătoare pentru lucrarea duhovnicească.
Despre vindecarea fricii vom vorbi numărul viitor.

A consemnat Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 41 - iunie 2010

Remedii duhovniceşti împotriva violenţei în familie

Studiile privind violenţa în familie realizate în România arată că, pe durata vieţii, 45% dintre femei au fost agresate verbal, 30% au fost abuzate fizic şi 7% au fost abuzate sexual. În România numărul femeilor victime ale violenţei în familie a crescut de 5 ori din 1996 până în 1998. S-au adoptat legi, s-au înfiinţat centre de consiliere şi adăpost pentru victime, fenomenul însă rămâne de amploare. Foarte puţin sau deloc cunoscut este faptul că femeia creştină are la dispoziţie, pe lângă mijloacele oferite de societate, şi mijloace duhovniceşti pentru a-şi vindeca familia de această patimă a mâniei şi agresivităţii.

Violenţa este o boală a sufletului

Ce aţi putea recomanda concret femeii aflate într-o astfel de situaţie? În afară de faptul că poate apela la diferite instanţe, din punct de vedere spiritual poate să facă ceva?
Da, poate şi este timpul să facă. Femeia a fost victimă a violenţei de-a lungul întregii istorii. Violenţa este o boală a sufletului, o patimă, un păcat care a cuprins omenirea încă de la început, de când Cain şi-a ucis fratele. Mânia care i-a fost dată omului de Dumnezeu ca să biruiască răul, a fost îndreptată asupra aproapelui. Şi pe măsură ce omul a devenit mai slăbănogit de păcate şi mai neputincios, şi-a îndreptat violenţa asupra celui mai slab decât el. În felul acesta femeia a devenit o victimă din ce în ce mai „autorizată”, în opinia lumii acesteia. Pentru că… aşa am apucat, aşa a fost dintotdeauna, că femeia e rea de gură şi trebuie bătută şi aşa mai departe…
Ca orice act de violenţă, îndreptat asupra oricui, violenţa asupra femeii este un păcat. Şi cine acceptă păcatul şi nu luptă împotriva lui, devine complice la păcat. Femeia care nu se împotriveşte prin căi spirituale, duhovniceşti, păcatului celui care o agresează, nu mai este doar victima acestui păcat, ci devine complice la păcat.

În privinţa violenţei asupra femeii este atât de greu… Nu pot vorbi fără implicare emoţională, pentru că eu însămi sunt femeie şi am crescut într-o familie în care femeia a fost victima violenţei. Tatăl meu, Dumnezeu să îl odihnească, o bătea pe mama. Şi eu, copil fiind, nu am văzut vreodată că ar fi pe drept. Poate că, omeneşte vorbind, or fi fost vreodată motive pentru care mama era lovită, bătută şi înjurată, dar Părinţii spun: oricare ar fi motivul, nu avem voie să ne mâniem, pentru că Dumnezeu ne dă putere să nu greşim când ne mâniem!

Dacă eu nu-L am pe Dumnezeu, care să mă apere de cel rău, care lucrează şi prin soţul meu, şi prin tatăl meu, şi prin fratele meu, şi prin vecinul meu, atunci eu nu mă pot apăra singură, decât prin act violent. Dacă el mă loveşte, eu îl jignesc, sau îl lovesc şi eu. Pentru că violenţa este o boală, iar când el îşi manifestă această boală, dacă eu îi răspund cu violenţa mea, nu fac decât să îi sporesc răutatea.

Mersul către vindecare la început pare imposibil, de aceea se şi înmulţeşte violenţa în halul acesta. Pentru că există nişte prejudecăţi, nişte concepţii, zidite în mintea căzută, bolnavă de păcat, care favorizează fenomenul. Unul este că „aşa sunt bărbaţii”. Al doilea e că sărăcia ar fi de vină. Trei: că alcoolul este de vină. Dar toate acestea sunt PREjudecăţi. Nu este adevărat. Adevărat este că sărăcia îl face mai violent pe cel violent, că alcoolul îl face mai violent pe cel violent, dar nimeni nu îmi ia mie răspunderea că sunt violent. Violenţa este boală a sufletului meu şi EU trebuie să mă fac sănătos.

Soluţia nu este destrămarea familiei

Multe din femeile respective se hotărăsc foarte greu să părăsească căminul conjugal, nici nu au unde să se ducă şi practic cumva le este limitată posibilitatea de a acţiona în sensul rezolvării problemei, care este despărţirea.
Nu cred că soluţia este distrugerea familiei, distrugerea căsniciei. Soluţia este vindecarea bolii. Dacă o femeie are un bărbat bolnav de hepatită, divorţează? Nu. Îi face tratament. Se ocupă să îi dea mâncare de regim, să îi facă ceaiuri, are grijă să îşi ia medicamentele, până se face sănătos. Dacă soţul e bolnav de cancer, chiar dacă a fost foarte violent, femeia aleargă la medici, poate există totuşi un remediu, se duce la biserică, la maslu, la dezlegări, se străduieşte, să-l facă sănătos. Oare de ce nu încercăm noi tot aşa să ne vindecăm bărbaţii, sau pe cei care ne violentează, de această boală? Pentru că putem face ceva. În primul rând, atunci când este violent, trebuie să îl legăm. Eu nu pot, dar chem poliţia să îl lege. Apoi trebuie să îl ajut să îi fie frică şi ruşine. Nu-i mai este frică sau ruşine de mine sau de Dumnezeu? Apelez la prieteni, la naşi, la părinţi… Strig, ţip, nu mă ruşinez. Ies afară, plec. Îl ameninţ eu pe el, îl ameninţ cu legea, care e de partea mea.

Dar să ştim că nu suntem singuri. Dumnezeu este cu noi şi va rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor. Şi El a adus leac, vindecare pentru toată neputinţa, pentru toată boala. Şi atunci eu, victima, mă duc la Doctor: „Dă-mi un leac, Doamne, pentru mine şi pentru bărbatul meu!”
Soluţia pe care eu, ca maică, o pot oferi, şi ca făptură care a suferit din cauza agresivităţii bărbaţilor şi care a biruit aceasta cu Dumnezeu, eu vă recomand, surioarelor, să apelăm la Doctorul sufletelor noastre, la Dumnezeu. La Dumnezeu pe care îl găsim în Biserică, care lucrează în Biserică prin Tainele ei, prin rugăciunile ei, prin sfaturile părinţilor duhovnici. Şi vom vedea minuni. Deci concomitent cu apelarea la serviciile acestea ale lumii, care sunt foarte importante, fac tot ce se poate ca să mă vindec pe mine şi pe bărbatul meu, să vindec familia mea.

Victime ale mecanismelor psihologice

Statisticile arată că majoritatea femeilor care sunt agresate au studii medii, sunt de obicei casnice sau au un serviciu plătit prost şi o stimă de sine scăzută. Ne poate ajuta credinţa, mai ales sub aspectul acesta psihologic?
Sigur că da. Nu numai că ne ajută, ne salvează! Pentru că noi rămânem victimele mecanismelor psihologice, unde funcţionează frica, lipsa de preţuire de sine, complexele şi toate cele care sunt produse ale psihismului nostru. Dar noi nu suntem doar psihici, ci şi duhovniceşti, suntem şi duh, şi acolo vine Dumnezeu. Şi când eu voi afla, voi simţi că sunt o fiinţă de nepreţuit în ochii lui Dumnezeu, că sunt de o valoare extraordinară, că lasă 99 de oi ca să mă salveze pe mine, că sunt după chipul Lui şi că vocaţia mea e să fiu sfântă, adică să fiu ca Dumnezeu, atunci cum să mă mai dispreţuiesc pe mine pentru că n-am o diplomă, care ce îmi face? Este ceva aparent, exterior.

Este păcat să nu ai conştiinţa propriei tale valori?
E păcat, pentru că nu ştii cine eşti. Crezi că eşti produsul biologic al părinţilor tăi. Dar când ştii că eşti Om şi omul e făcut de Dumnezeu ca să fie ca El, mă duc la Dumnezeu şi Îi spun: Doamne, fă-mă ca Tine, fă-mă frumoasă, fă-mă bună, fă-mă unică, Tu pune în mine toate minunile! Asta să cerem, nu că să moară capra vecinului, să-mi reuşească fata la… sau să mă mărit cu cutare. Câte femei n-au făcut… păcate! ca să se căsătorească cu bărbatul care astăzi le agresează… Şi atunci culeg ce am semănat. Dar, nu-i nimic, mă duc şi semăn din nou. Adică: Doamne, Tu ştii, în prostia mea am făcut asta, asta… Dar acum vino în viaţa mea, vino în căminul meu, vino în familia mea, Doamne!
Şi atunci Dumnezeu ne va da putere să fim altceva, ceva astfel încât lui îi va cădea mâna pe lângă trup, n-o să îndrăznească să mă atingă. Ceva care îi va stârni admiraţie şi respect… până la urmă! Dar asta cu multă răbdare, cu rugăciune, cu post, cu respectarea poruncilor lui Dumnezeu.

Să ne lepădăm de răutate

Apoi, să mă iertaţi, agresivitatea generează agresivitate. Orice gest agresiv se întoarce împotriva noastră. Or noi, cele mai delicate făpturi ale lui Dumnezeu, femeile, am făcut cele mai îngrozitoare crime. Am ucis prunci în pântecul nostru fără nicio milă! Şi atunci această violenţă se întoarce împotriva noastră. Noi urâm, suntem urâţi şi nu ştim cine ne manipulează… Sângele copiilor noştri strigă din pământ, aşa cum sângele lui Abel striga din pământ! Şi ce vom face? Să ne împăcăm cu Dumnezeu, să ne împăcăm cu cei pe care i-am ucis, să ne lepădăm de răutatea noastră şi atunci răutatea celorlalţi va fi neputincioasă. Dacă noi ne curăţim, dacă faci curat nu mai vin toate aceste duhuri rele care vin şi sporesc răutatea şi violenţa celor de lângă noi. Aceasta este soluţia cea adevărată. Altfel, va trebui să facem legi ca să îl omoare pe agresiv, iar victima va deveni agresivă şi va omorî pe alţii, şi ne ucidem. Fără Hristos, fără iertare, fără împăcarea cu Dumnezeu şi cu noi înşine nu există ieşire.

Maica Siluana Vlad, fragmente din emisiunea „Despre violenţa domestică” – Radio Logos

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 41 - iunie 2010

Dumnezeu ne învaţă să ne rugăm: Rugăciunea Tatăl nostru (2)

În numărul trecut am început să vorbim despre „Tatăl nostru” – rugăciunea pe care am învăţat-o direct de la Domnul Hristos. O rugăciune pe care o ştim toţi, dar adesea nu ştim şi nu suntem atenţi la ceea ce rostim. După ce am vorbit despre primele trei din cele şapte cereri pe care le conţine, astăzi continuăm cu următoarele patru şi cu încheierea.

Sursa vieţii
A patra cerere este: Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Prin pâine putem înţelege pâinea obişnuită pe care o avem pe masă sau pâinea spirituală, care este cuvântul lui Dumnezeu. Astfel noi cerem ca Dumnezeu să ne dăruiască sursa vieţii noastre trupeşti şi sufleteşti. Dacă avem pe masă pâine, să mulţumim pentru aceasta. Să nu ne îngrijim pentru ziua de mâine, ci să cerem cu încredere pâinea de astăzi. Dacă avem Sfânta Scriptură să nu lăsăm să se aşeze praful pe ea, ci să ne hrănim sufletul prin citirea ei, căci nu numai cu pâine va trăi omul ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.

Iertarea
A cincea cerere din rugăciune este: şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri şi este singura cerere cu condiţionare. Problema iertării este fundamentală în relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu oamenii. Iertarea este o cale de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi a fi ca El. Este un proces conştient şi din convingerea inimii, prin care nu-i mai considerăm vinovaţi pe cei care ne-au greşit şi nu ne mai simţim vinovaţi faţă de cei cărora le-am greşit.
Fără a ierta şi fără a primi iertare nu ne putem mântui. De aceea este foarte important să exersăm iertarea, pornind de la lucrurile mici. De exemplu seara, înainte de culcare, înainte să ne cerem iertare de la Dumnezeu pentru ce am greşit în acea zi, e bine să rememorăm faptele zilei şi să îi iertăm pe cei care au greşit faţă de noi, să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să iertăm. Astfel nu vom duce răutatea mai departe, în ziua următoare. Iertarea este foarte importantă. Când iertăm se întâmplă ceva extraordinar, însă nu neapărat cu cel iertat, ci cu cel care iartă. Iertarea are o putere imensă, care vindecă, care ne dă pacea şi puterea de a ne ruga pentru celălalt, de aceea nu trebuie să iertăm aşteptând schimbarea celuilalt. Iertarea este un izvor de Har şi de eliberare de sub robia puterilor negative ale: mâniei, ţinerii de minte a răului, autocompătimirii şi amărăciunii.
Iar atunci când greşim, să ne recunoaştem greşeala, să ne smerim şi să rostim cuvintele mântuitoare: Iartă-mă! Să nu uităm că Dumnezeu este gata mereu să ne ierte şi să ne iubească fără nici o condiţie. Dificultatea vine din partea noastră, din partea neputinţei noastre de a ne lăsa iubiţi.

Puterea de a trece peste obstacole
Rugăciunea Tatăl nostru se continuă cu cuvintele: şi nu ne duce pe noi în ispită. Noi ştim că Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni (Iacov 1,13). Deci prin aceste cuvinte cerem lui Dumnezeu să nu ne lase să cădem în ispite, să nu ne lase să cădem sub povara ispitelor. Ispitele sunt încercări, obstacole în calea mântuirii noastre. Orice ispită poate să ne fie prilej de cădere în păcat sau prilej de întărire în bine. Iar prin această cerere dobândim de la Dumnezeu puterea de a trece peste aceste obstacole.

Izbăvirea de lucrarea celui rău
Ultima cerere din Rugăciunea Domnească este: şi ne izbăveşte de cel rău. În rostirea rugăciunii se întâlnesc mai multe variante: izbăveşte-ne, mântuieşte-ne de cel rău sau de cel viclean. Oricare variantă am folosi-o, în esenţă cerem acelaşi lucru. Cel rău sau cel viclean este diavolul şi prin această cerere îl chemăm pe Tatăl cel ceresc ca să ne scape, să ne elibereze de toată lucrarea cea potrivnică a diavolului. Aceasta este ultima cerere aşezată de Domnul Iisus Hristos între cele şapte cereri ale singurei rugăciuni pe care am primit-o în mod direct din sfânta Sa gură. Şi pentru că aceasta este ultima dintre cererile rugăciunii, atunci când o rostim să ne gândim mai ales la ultimele zile ale vieţii noastre, ca mai ales în acele momente Dumnezeu să ne izbăvească de cel rău.

Împăratul a toate
Rugăciunea se încheie cu: Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin. Aceste cuvinte alcătuiesc o formulă doxologică, o formulă de preamărire a lui Dumnezeu. Cerem toate acestea de la Dumnezeu pentru că pe El îl recunoaştem ca fiind Împăratul a toate, cel care are toată puterea în cer şi pe pământ şi singurul care are puterea de a împlini cuvintele rostite de noi în rugăciune. Lui i se cuvine să-i aducem toată slăvirea de care este capabilă fiinţa omenească.
În Biserica noastră s-a consacrat obiceiul ca la sfârşitul rugăciunii Tatăl nostru să se rostească o formulă extinsă, trinitară: Că a ta este împărăţia, şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Atotcuprinzătoare
Mare bucurie să ne cuprindă de fiecare dată când rostim Tatăl nostru! Rostind această rugăciune ne rugăm cu însăşi cuvintele Mântuitorului. Ne rugăm împreună cu El şi în numele Lui. Orice veţi cere de la Tatăl întru numele Meu, vă va da vouă (Ioan 16,23). Să ne bucurăm căci Dumnezeu însuşi prin această rugăciune ne-a învăţat cum ar vrea să fie rugat. Ea este atotcuprinzătoare, în cererile ei regăsindu-se toate nevoile sufleteşti şi trupeşti ale omului. Fericitul Augustin spunea: „De veţi străbate toate rugăciunile, nu veţi afla nimic care să nu fie cuprins în Rugăciunea Domnească.”

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 41 - iunie 2010