Comportamentul copiilor în public

Continuăm serialul consacrat educării creştine a copiilor – sfaturi preluate şi adaptate (cu acordul autoarei) din cartea Raising Godly Tomatoes. Vă reamintim că autoarea, Elisabeth Krueger, este o mamă creştină din Statele Unite care îşi educă acasă cei zece copii. Acest episod are în centrul atenţiei comportamentul copiilor atunci când ieşim cu ei în public şi standardele pe care trebuie să ni le impunem în această privinţă.

Fără plânsete şi miorlăieli
Fii consecventă cu standardele tale indiferent dacă sunteţi acasă sau ieşiţi în oraş. Dacă ţi-ai învăţat copiii să se comporte civilizat acasă nu vei avea probleme cu comportamentul lor în public; dar ce am aflat, fiindcă mi s-a întâmplat de câteva ori, este că nu am devenit conştientă că au nevoie de lucru într-o anume arie până nu am fost ruşinata de comportamentul lor în public.
Noi ieşim să mâncăm în oraş împreună foarte des. Când o facem ne aşteptăm de la copiii noştri să se comporte ca în lumea adulţilor. Fără plânsete, smiorcăieli sau joacă cu mâncarea. Trebuie să aibă maniere decente la masă, în acord cu vârsta lor. Trebuie să fie atât de tăcuţi cât o cere restaurantul şi nu au voie să se dea jos de pe scaune şi să alerge în jur. Această ultima regulă se aplică şi la biserică. Este plăcut să te afli într-un loc cu atmosferă sigură şi prietenoasă, dar nu-ţi lăsa copiii să-i deranjeze pe alţii doar fiindcă este distractiv pentru ei şi mai uşor pentru tine decât să-i corectezi.

Exersaţi acasă
A avea copiii stând liniştiţi când sunteţi în public este un lucru care poate şi trebuie să fie îndeplinit. Exersaţi acasă dacă e nevoie, punându-i să stea liniştiţi lângă voi în timp ce vizitaţi pe cineva, sau coaseţi, sau citiţi cu glas tare (nu neapărat pentru ei). Lăsaţi-i pe cei mici să adoarmă, dar cei mari trebuie să se deprindă să asculte o conversaţie obişnuită, atât timp cât nu este intimă sau nepotrivită pentru ei. Toţi copiii noştri participă la nunţi, înmormântări, întâlniri de afaceri şi altele, fără să deranjeze pe cineva.
Dacă există vreo îndoială referitor la cum se vor comporta, mă aşez undeva de unde mă pot ridica repede să-i scot afară. Dar după un an, un an şi jumătate n-ar mai trebui să fie nevoie de asta. Învăţaţi-i acasă ce înseamnă un deget lipit de buze. O simplă privire încruntată de la voi ar trebui să fie suficientă pentru a opri cele mai mici indicii de potenţial deranj (nu aşteptaţi până problemele cresc).

Aşa NU!
Deoarece ieşim aşa des am avut ocazia să observăm comportamentul public al multor copii. Este groaznic! În timp ce părinţii lor încearcă să converseze sau să mănânce, copiii fac ce ştiu mai bine, cu mare succes, pentru a le zădărnici încercarea. La fiecare două secunde mama sau tata trebuie să oprească sau să încerce să controleze câte o criză. Întâi juniorul decide că a sta lângă părinţii săi nu e ceea ce îşi doreşte. Părinţii cedează, în speranţa de a-i menţine buna dispoziţie. Apoi părinţii îl lasă să aleagă ceva de mâncare, dar desigur lui nu-i place nimic. Chiar dacă mama a adus aproape un magazin de jucării, juniorul insistă să se joace cu orice altceva poate găsi, aruncându-le apoi sistematic pe podea. De obicei varsă câte ceva, ca să nu mai menţionam că este mâzgălit cu mâncare de sus până jos. În cele din urmă apar ţipetele şi plânsetele, pe care unii părinţi par capabili să le ignore, în timp ce alţii scurtează masa şi nu le mai trebuie să iasă în oraş vreodată.
Nu trebuie să fie aşa. Cina este o adevărată plăcere pentru noi, în special când mergem la restaurant, fiindcă nu trebuie să gătesc şi să curăţ după aceea. Fiecare mănâncă ceva diferit dacă vrea, apoi se poate relaxa şi discută evenimentele zilei. Folosim acest timp pentru a vorbi despre orice - despre binecuvântările zilei, despre planurile de mâine. Ne bucurăm de compania celorlalţi. Deoarece avem mulţi copii fiecare dintre cei mari are lângă el câte unul mic, pe care îl ajută la nevoie. Cei mai mititei, care au nevoie de mai multă supraveghere, stau aproape de mama şi tata. Fiecare a învăţat să folosească şerveţelul şi să spună "te rog" şi "mulţumesc". Cea mai bună parte sunt complimentele frecvente pe care copii le primesc pentru comportamentul lor din partea străinilor!

Înăbuşă în faşă
Unul din cele mai importante aspecte ale stabilirii de standarde este să-ţi aminteşti a nu trece cu vederea lucrurile mărunte. Dacă sunteţi obişnuiţi să faceţi în mod constant bine fiecare lucru mic, vă va fi mai uşor când vor veni cele mari. Dacă nu îngăduiţi mici păcate în viaţă voastră, acestea nu vor avea ocazia să se transforme în păcate mari. Acelaşi lucru se aplică şi copiilor. Dacă vă corectaţi copiii pentru acte mici de neascultare şi pentru mici manifestări de atitudini rele, nu veţi ajunge niciodată la punctul de a fi nevoie să corectaţi probleme mari. Stabiliţi-vă regulile având acest lucru în minte. Nu este în regulă ca un copil să spună o mică minciună, ori să înşele puţin, ori să răspundă înapoi din când în când, doar fiindcă e mic. Învăţă-i modul corect de a trăi şi gândeşte-te că atunci când sunt mici e uşor, şi nu trebuie să încerci mai târziu, când este mai greu.

A consemnat Irina Constantinescu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 19 - august 2008

Mitul vieţii eterne: celulele stem

În numărul trecut al revistei noastre, vorbind despre clonarea în scopuri terapeutice, menţionam posibilitatea ştiinţei de a trata diferite maladii prin producerea celulelor stem. Ce sunt aceste celule stem, ce rol au ele, cum pot vindeca anumite maladii şi care sunt implicaţiile etico-morale în acest domeniu, iată câteva întrebări la care vom reflecta în cele ce urmează.

Ce sunt celulele stem?
Celulele stem sunt celule care păstrează proprietatea de a se reînnoi continuu prin diviziune celulară şi care se pot diferenţia într-o varietate largă de celule specializate. Există trei mari categorii de celule stem: celule stem embrionare, celule stem adulte şi celule stem din cordonul ombilical.
Celule stem embrionare sunt celule provenite din primul stadiu al dezvoltării umane. Un embrion aflat intre trei şi cinci zile, conţine celule stem angajate în crearea diferitelor ţesuturi şi organe pentru viitorul făt.
Celulele stem din cordonul ombilical sunt celule multipotente, adică prin diviziune pot da naştere oricărui tip de celule din cele 220 celule diferite existente in corpul uman.
Ele pot fi prezervate şi conservate după naşterea fătului pentru un timp nedeterminat. Cordonul ombilical este separat de făt imediat după naştere şi în condiţii normale este aruncat. În ţările în care există programe specializate, la cererea părinţilor şi contra cost, acest cordon ombilical poate fi prezervat în condiţii speciale în ideea că dacă fătul sau un membru al familiei au nevoie de un transplant de celule stem la o data ulterioară, se poate încerca folosirea lui. Actualmente exista în lumea vestică bănci de celule stem din cordonul ombilical care au o vechime de peste 15 ani.
Celulele stem adulte se găsesc atât la adult cât şi la copil şi au rolul de a înlocui celulele distruse sau moarte cu altele noi cum ar fi: globulele roşii, fibrele musculare, nervii etc.

Tratamentul cu celule stem
Probabil cel mai cunoscut tip de tratament în care sunt folosite celulele stem adulte este transplantul de măduvă osoasă la pacienţii cu leucemie, anumite tipuri de cancer sau cu diferite boli de sânge. În acest caz celulele transplantate provin fie prin recoltarea de la o rudă de sânge, fie de la pacientul însuşi şi nu implică nici un risc major pentru donator.
Anumite studii efectuate pe animale de laborator sugerează că inocularea celulelor stem în zonele atinse de anumite boli (diabet, Parkinson, Alzheimer, traumatisme medulare, boli cardiace, arsuri etc.) se pot diferenţia în aşa măsură încât să compenseze pierderea funcţională a organului respectiv. Spre exemplu, un pacient cu diabet insulinic, în urma unei injecţii cu astfel de celule specializate îşi poate redobândi funcţia pierdută a pancreasului de a secreta insulină.
Dacă tratamentul cu celule stem adulte şi celule stem din cordonul ombilical nu ridică probleme morale deosebite, problema se pune în cazul celulelor stem embrionare.

De unde provin celulele stem embrionare?
Există patru surse majore:
Prima sursa sunt clinicile de fertilizare “in vitro”. Embrionii care din diferite motive nu sunt implantaţi în uterul unei mame, pot fi folosiţi în scopuri de cercetare.
A doua sursă sunt celulele rezultate din fecundarea ovulelor şi spermatozoizilor aflaţi în „bănci de fertilitate”.
A treia sursă sunt celulele stem embrionare create prin clonare. Această tehnică contopeşte o celulă (de la pacientul care are nevoie de terapia prin celule stem) cu un ovul donat. Nucleul ovulului este înlocuit cu nucleul din celula pacientului.. Acest ovul este stimulat chimic sau electric să se dividă iar embrionul rezultat va purta materialul genetic al pacientului astfel scăzând şansele ca organismul să respingă celule stem implantate.
Ultima sursa sunt fetuşii proveniţi din avorturi în primul trimestru de sarcină.

Celulele stem – „piese de schimb” pentru omul modern?
Una dintre problemele cele mai serioase în ceea ce priveşte tratamentul cu celule stem embrionare este că o dată recoltate aceste celule, embrionul este practic ucis.
Viaţa omului începe de la concepţie, fiind o lucrare divino-umană. Este o monstruozitate să se creeze oameni numai cu scopul de a fi omorâţi pentru salvarea altora. Acest lucru nu poate fi acceptat din punct de vedere creştin. Sf. Apostol Pavel spune că nu putem birui răul cu rău (Rom. 12:17). Nu putem păstra viaţa cu preţul uneia sau chiar mai multor vieţi.
J. Jacobse afirma că aceste tehnici moderne utilitariste merg împotriva poruncilor lui Hristos. „Hristos ne învaţă că trebuie să ne dăm viaţa pentru aproapele, nu să-i luăm viaţa sa pentru a o păstra pe a noastră. Trebuie să ducem crucea aproapelui, nu să-l crucificăm pe ea”.
Într-adevăr, cu ajutorul tehnicilor moderne viaţa omului s-a dovedit că poate fi prelungită. Ne punem întrebarea care este scopul unei vieţii atât de lungi? Dacă scopul ei, izvorât din credinţa în Dumnezeu şi viaţa viitoare este mântuirea, acordarea de timp pentru reflecţie şi pocăinţă, totul pare a fi în regulă. Mi-este frică însă că, de fapt, scopul prelungirii vieţii pământeşti este tocmai necredinţa în Dumnezeu şi viaţa de veci. Dacă nu credem că există viaţă după moarte atunci trebuie făcut ceva ca să o prelungim pe aceasta, se încurajează necredinciosul modern. Este singura lui şansă, după judecata sa îngustă.
Se impun căutate căi alternative de cercetare în medicină care să nu ridice astfel de probleme grave de etică şi morală. Spre exemplu în genetică se cunoaşte că celulele stem se pot preleva chiar şi de la adulţi, şi nu este necesar să clonezi o fiinţă umană pe care apoi să o omori, pentru a le obţine. Mai mult chiar, se pare că celulele obţinute pe această cale pot fi mai uşor mânuite decât cele obţinute din embrioni umani. Deşi Biserica nu s-a pronunţat definitiv asupra acestor probleme, o astfel de cale intuitiv este mult mai apropiată de învăţătura Bisericii şi poate conduce în viitor la vindecarea multor boli şi suferinţe.

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 19 - august 2008

"M-am străduit să-mi fac datoria deplin"

Interviu cu Pr. Prof. Ioan Glăjar

Data şi locul naşterii: 24 martie 1929, Ucea de Jos, Ţara Făgăraşului
Studii: Liceul "Radu Negru" Făgăraş 1940-1950, Institutul Teologic Universitar Sibiu 1950-1954, Cursuri de doctorat la Institutul Teologic Universitar Bucureşti 1955-1958


De mai bine de un an şi jumătate Părintele Profesor Ioan Glăjar s-a pensionat, timp în care se bucură de frumuseţea vârstei sale patriarhale şi se luptă optimist cu neputinţele trupului, înconjurând cu multă dragoste pe cei apropiaţi. Răspunde prompt la toate solicitările de a sluji împreună la diferite servicii religioase, sau chiar de a mă înlocui uneori. Ca de fiecare dată, l-am găsit pe părintele la masa de studiu, greu dezlipindu-se de carte când a aflat că-l solicit pentru un interviu. Cu smerenie şi cu sfială, cu fineţe şi sensibilitate, părintele profesor s-a lăsat purtat în amintirea trecutului său luminos, din care cu siguranţă avem şi noi multe de învăţat.


Părinte profesor, de ceva vreme sunteţi pensionar şi deci fără obligaţiile pastoral-misionare de dinainte. Cum vă simţiţi acum, la pensie?
Desigur sunt mai liniştit şi mai odihnit. Numai că am rămas cu câteva situaţii familiale-gospodăreşti, pe care nu ştiu dacă voi reuşi să le mai rezolv, dat fiind faptul că sunt înaintat în vârstă, am intrat în al 80-lea an de viaţă şi sănătatea mi-e mult şubrezită.

Aţi slujit la parohia Ucea de Jos timp de 47 de ani. Rar se întâmplă ca un preot să rămână atât de mult într-o parohie. Ce v-a motivat în această statornicie?
Ca student şi doctorand în Teologie, nu m-am gândit niciodată să ajung preot paroh în Ucea de Jos, satul meu natal şi de domiciliu stabil în toată viaţa. Dar, când s-a vacantat Parohia Ucea de Jos, conducerea Arhiepiscopiei Sibiului, văzând că se apropia încheierea perioadei de concurs şi eu nu depusesem cererea de candidat, mi-a cerut în mod expres să depun cererea de înscriere la concurs. Mama mea era de părere să nu depun cererea solicitată, deoarece, considera dânsa, "în satul tău nu e bine să fii nici păstor de vite, darmite preot!" Am fost totuşi nevoit să candidez, deoarece alte solicitări ale mele şi propuneri ale Arhiepiscopiei noastre de până atunci fuseseră respinse de către organele politice şi de stat pe motivele detenţiei mele politice. Odată numit, recunoscut şi instalat oficial în anul 1960, ca preot paroh în Ucea de Jos, m-am străduit să-mi fac datoria deplin. Fireşte nu ştiu în ce măsură Dumnezeu a fost şi este mulţumit de viaţa şi slujirea mea preoţească, dar consătenii, şi respectiv enoriaşii mei, mi-au acordat tot timpul credibilitate, preţuire, respect, înţelegere şi ajutor necondiţionat, desigur nu fără nici o excepţie. Bucurându-mă de toate acestea din partea lor, mi-a fost sufleteşte imposibil să dau curs unor oferte de avansare, ivite după un timp pe neaşteptate, şi să mă despart de ei, să-i părăsesc, să nu le mai fiu preot paroh. Şi aceasta, mai ales atunci când biserica noastră parohială era prăbuşită. Am rămas, deci, pentru totdeauna cu ei şi împreună am reconstruit biserica, împreună ne-am rugat lui Dumnezeu în duminici şi sărbători, în biserică şi în casele lor, şi împreună I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru toate..

În jumătatea aceasta de veac în care aţi slujit lui Dumnezeu aţi avut parte şi de lucruri frumoase, dar şi mai puţin frumoase. Ce realizare v-a bucurat cel mai mult în viaţă? Sunt şi lucruri pe care acum, cu înţelepciunea vârstei, le-aţi face altfel?
În cei 47 de ani de slujire preoţească în Ucea de Jos am avut parte fără îndoială şi de bucurii şi de încercări grele. Cea mai grea încercare a fost prăbuşirea bisericii noastre parohiale. Şi, se înţelege, cea mai mare mulţumire personală a fost reconstruirea acesteia şi dotarea ei cu toate cele necesare, inclusiv pictarea ei în tehnica frescă. Tot pe plan administrativ, am avut satisfacţia de a redobândi şi legaliza dreptul de proprietate şi de folosinţă al parohiei pentru casa parohială şi clădirea fostei şcoli confesionale.
Pe plan duhovnicesc, am trăit mulţumirea sufletească de a propovădui Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos, vreme de 30 de ani în timpul regimului comunist din ţara noastră, şi de a asigura şi întări credinţa creştină a enoriaşilor mei în ciuda propagandei ateiste şi anticreştine a ideologilor şi dictatorilor comunişti. Pentru contrabalansarea acestei propagande, am folosit, pe lângă predici, cărţile bibliotecii parohiale sau personale, pe care le ofeream enoriaşilor spre lectură. La această mulţumire sufletească, s-a adăugat şi cea oferită de nenumăratele mărturisiri ale enoriaşilor mei, în decursul celor 47 de ani, privind ajutorul lui Dumnezeu primit de ei în urma rugăciunilor făcute de mine pentru şi împreună cu ei. Nu pot să nu mărturisesc şi mulţumirea sufletească ce am avut-o când, în regimul comunist, am predat la Teologie, nu atât Istoria Religiilor, cât Teologia Fundamentală, al cărei obiect constă din temele: existenţa lui Dumnezeu, originea lumii, vieţii, omului şi religiei, existenţa sufletului uman imaterial, spiritual şi nemuritor, revelaţia divină supranaturală, istoricitatea, mesianitatea şi divinitatea Domnului nostru Iisus Hristos ş.a. În cei 10 ani, din 1990 şi până în 2000, în decursul cărora am predat Religia în Şcoala Generală din Ucea de Jos, am trăit şi satisfacţia de a face un autentic şi masiv colportaj religios. La festivitatea de încheiere a fiecărui an şcolar, am donat, din partea parohiei, fiecărui elev, indiferent de rezultatul la învăţătură, şi în cele 8 clase erau anual 100-150 de elevi, câte o carte religioasă, din rândul cărora amintesc: Noul Testament, Mica Biblie, catehisme, cărţi de rugăciuni, cărţi cu explicarea parabolelor evanghelice, cu povestiri religios-morale sau cu viaţa unui sfânt ş.a. Cu acelaşi prilej am donat, tot din partea parohiei, fiecărui învăţător sau profesor, câte o carte religioasă, fie din cele amintite, fie altele, dar mai ales câte un Îndrumător Bisericesc pe anul respectiv. La distribuirea acestor cărţi, ţineam o evidenţă strictă, spre a nu da unui elev, în anii şcolari următori, aceeaşi carte. De asemenea, când doi elevi erau fraţi, îi dădeam fiecăruia altă carte. În felul acesta, elevii duceau anual în familiile din care făceau parte cărţi diferite. Pe de altă parte am trăit şi durerea sufletească de a pierde de la sânul Bisericii câteva familii de ţigani care au trecut la sectari. Pentru desprinderea lor de Biserica mamă sunt vinovaţi ei înşişi, căci s-au lăsat ispitiţi de anumiţi factori, pe care nu-i pot menţiona aici, deoarece martorii au trecut la cele veşnice. Acum, după experienţa-mi de o viaţă, regret că n-am dat atunci în vileag acei factori şi să arăt public că n-a fost vorba de convingeri doctrinale şi nici de alte motive religios-morale. A fost vorba de anumite interese şi nu de nemulţumiri.

În greutăţile pe care le-aţi întâmpinat de-a lungul timpului aţi fost sprijinit de familie, în special de doamna preoteasă. De ceva ani dânsa conduce chiar corul parohiei noastre. Cât de important este pentru un preot ca misiunii lui să i se alăture şi soţia?
Familia preotului e în atenţia tuturor enoriaşilor. Spun lucrul acesta în baza unor constatări şi nu doar teoretic. Eu şi soţia mea ne-am cunoscut la Sibiu şi ne-am căsătorit din dragoste. Ne-am înţeles unul pe altul şi am fost solidari în lupta vieţii, iar când această luptă a fost deosebit de grea ne-am încurajat reciproc. Eu n-am umbrit cu nimic demnitatea soţiei mele, iar soţia mea a sporit demnitatea amândurora şi prestigiul familiei noastre prin credinţa ei exemplară şi prin slujirea ei ca educatoare a celor tineri şi ca iniţiatoare, formatoare şi conducătoare a corului bisericesc.

Părinte, aţi fost profesor la Facultatea de Teologie din Sibiu timp de 14 ani, funcţionând în acelaşi timp şi la Parohia Ucea de Jos. Cum aţi reuşit să îmbinaţi munca de la parohie cu cea de la catedră, lucrul cu credincioşii şi cel cu studenţii?
Am activat 14 ani, din 1976 până în 1990, ca preot paroh la Ucea de Jos şi în paralel ca lector la Institutul Teologic Universitar din Sibiu, unde am predat cursuri de Îndrumări misionare, din 1976 până în 1978, de Istoria Religiilor, din 1978 până în 1990, şi de Teologie Fundamentală, din 1983 până în 1990, dar nu pot spune că am îmbinat în mod reuşit cele două activităţi. În toţi acei ani, am fost nevoit să acord prioritate obligaţiilor parohiale, mai ales că în 12 din cei 14 ani, la parohie am avut şantier de construcţii şi de pictură. Atât pentru satisfacerea nevoilor religioase ale enoriaşilor mei, cât şi pentru buna desfăşurare a lucrărilor de reconstruire a bisericii parohiale, am fost nevoit să fac des naveta Ucea – Sibiu şi alte deplasări în scopul aprovizionării şantierului cu toate cele necesare. Şi aceasta datorită faptului că lucrările în cauză se executau în regia proprie a parohiei, căci în regimul comunist toate întreprinderile de construcţii erau ale statului comunist şi nu acceptau să execute servicii în folosul Bisericii. Aflându-mă atâţia ani în această situaţie, pregătirea prelegerilor şi a altor obligaţii didactice, bineînţeles, afară de ţinerea cursurilor, o făceam aproape numai noaptea. Aşa se explică, în parte, şi faptul că am scris foarte puţin în viaţă, în raport cu alte cadre didactice din domeniul teologic, cadre care, mai ales la începutul carierii lor didactice, nu prestau decât activitate în domeniul învăţământului.
Pe de altă parte, trebuie să mărturisesc că, în această privinţă a scrisului, în toată perioada activităţii mele ca preot şi teolog, am trăit un complex psihologic de inferioritate în ceea ce priveşte talentul meu literar, harul meu de scriitor, darul meu de condeier. Dacă stau să mă gândesc bine, din timpul studiilor mele liceale şi până astăzi, am avut o structura psihică de matematician, de ins care gândeşte limpede, o fire de intelectual curios şi angajat într-un efort cognitiv susţinut, un profil de teolog-apologet, de preot credincios, dar nu mistic, ci raţionalist, am fost un propovăduitor creştin lipsit de harul oratoriei, de forţa de a entuziasma auditorul, dar cu puterea raţională de a-l convinge. Am scris câteva studii teologice, articole religioase, predici, reportaje bisericeşti, ş.a., toate în jur de 50 de titluri, poate consistente, dar lipsite de un stil literar elevat, de o aleasă calitate a exprimării.

Am observat că arătaţi un interes aparte pentru publicaţia noastră, "Apostolat în Ţara Făgăraşului." Nu numai că o răsfoiţi, ci o dăruiţi şi celor apropiaţi. Care credeţi că este rolul unei astfel de publicaţii?
Într-adevăr, consider revista "Apostolat în Ţara Făgăraşului" ca fiind o revistă bine gândită şi scrisă, mult folositoare credincioşilor şi chiar preoţilor. De aceea aştept apariţia fiecărui număr cu curiozitate şi o distribui cu plăcere prietenilor mei şi tuturor celor apropiaţi sufleteşte.
Având în vedere că şi astăzi, ca şi în trecut, adevărurile religioase fundamentale şi cele biblice, inclusiv sursele acestora, sunt puse de unii intelectuali, chiar şi de unii oameni mai simpli, sub semnul întrebării, cred că ar fi necesar şi bine să se adauge publicaţiei de faţă, prin articole specifice, şi un timbru apologetic. Dar lucrul acesta trebuie făcut cu prudenţă, adică să se evite titluri, idei şi abordări provocatoare şi, în cele din urmă, derutante.

Pentru cititorii revistei noastre, vă rugăm să adresaţi un cuvânt folositor, iar ca fost profesor, un sfat pentru tineri.
Asigur pe cititorii acestei reviste că ea are puterea de a-i zidi sufleteşte în duh creştin autentic, iar pe Prea Cucernicul Protopop Ioan Ciocan, fondatorul revistei, pe distinsa Doamnă Preoteasă Natalia Corlean, redactorul şef al revistei, pe toţi membrii colegiului de redacţie şi pe toate colaboratoarele acestora, îi felicit sincer pentru contribuţiile ce le aparţin şi le urez succes cât mai îndelungat.
Pe tineri îi sfătuiesc să-şi fixeze din vreme un ideal capital de viaţă, pentru care sunt conştienţi că au vocaţie şi să-şi mobilizeze toate energiile întru realizarea lui. Să nu se angajeze pe mai multe planuri de activitate, căci, în asemenea cazuri, e foarte greu să ajungi în viaţă la un nivel mulţumitor şi, mai ales, fără ajutorul lui Dumnezeu!

Părinte profesor, vă mulţumim pentru timpul acordat şi pentru disponibilitatea dumneavoastră de a ne împărtăşi aceste gânduri. Vă dorim multă sănătate şi să vă bucuraţi în continuare alături de familia dragă şi de credincioşii parohiei noastre, de care aţi rămas apropiat nu numai ca şi consătean, dar mai ales ca părinte duhovnicesc.

Interviu realizat de Pr. Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 19 - august 2008

Icoana – chipul frumuseţii dumnezeieşti

"Icoana este un obiect liturgic ce caracterizează în mod fundamental Ortodoxia. Biserica Catolică deja, deşi este cea mai apropiată de învăţătura ortodoxă, a minimalizat rolul icoanei şi a înlocuit de multe ori icoana cu statuia. Iar Biserica Protestantă şi apoi neoprotestanţii au respins-o cu desăvârşire. Ortodoxia însă poartă icoana în însăşi inima ei, păstrează şi trăieşte învăţătura despre icoană în autenticitatea ei aşa cum s-a definit şi dezvoltat în sânul bisericii creştine dintru început.
Sensul icoanei în Ortodoxie este în acelaşi timp strict şi atotcuprinzător. Strict, în sensul că toată învăţătura despre icoană se concentrează în persoana Fiului lui Dumnezeu. Iisus Hristos este prototipul, modelul desăvîrşit al icoanei. De aceea, răspunsul la banala şi frecventa acuză: „Icoana este un idol, un chip cioplit” este, din partea ortodoxului, simplu şi cuprinzător: „Fiul lui Dumnezeu”, sau mai exact „Întruparea Fiului lui Dumnezeu”. Dumnezeu cel Nevăzut ia chip văzut prin Întrupare: se face văzut, prin materie, în Iisus Hristos. Din acest moment, dumnezeirea poate lua un chip, se întrupează, poate fi văzută, Dumnezeu poate fi venerat în şi prin materie. Din acest moment, se naşte icoana.
Odată cu naşterea Bisericii creştine, prin Duhul Sfânt Dumnezeu ia chip şi se întrupează în sfinţi. Sfântul Pavel spunea: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. În chipurile tuturor sfinţilor, este venerat acelaşi Domn: Iisus Hristos Mântuitorul, şi, implicit, Sfânta Treime. Acest adevăr de credinţă se exprimă în chip văzut, în Biserica Ortodoxă, prin icoanele pictate pe lemn sau sticlă, ca şi prin frescele ce împodobesc interiorul şi uneori chiar exteriorul lăcaşurilor de cult ortodoxe.
Icoana are în acelaşi timp un sens atotcuprinzător. Creştinul care poată în inimă dragostea Sfintei Treimi, prin Duhul Sfânt, vede toată lumea ca pe o icoană. În fiecare om şi în fiecare lucru, el desluşeşte o rază din lucrarea şi frumuseţea lui Dumnezeu. Prin toţi şi prin toate, el contemplă pe Dumnezeu - Făcătorul a toate.
În faţa unei icoane, fie ea pictată pe lemn, zărită într-o persoană sau înţeleasă într-un lucru creat, atitudinea interioară şi exterioară a omului care o contemplă nu poate fi decât de închinare. O închinare plină de evlavie, care percepe prezenţa şi slava lui Dumnezeu cel prezent şi slăvit în toţi şi în toate. Închinare izvorâtă dintr-o inimă care se uimeşte şi adoră în acelaşi timp, dintr-o inimă plină de dragoste şi bucurie."

Amalia Răibuleţ

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 19 - august 2008

Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul

La data de 29 august, Biserica noastră prăznuieşte Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. Este o sărbătoare a tristeţii, pentru că în această zi a avut loc sfârşitul martiric al Sfântului Ioan Botezătorul, cu prilejul unui ospăţ împărătesc; de aceea se prăznuieşte cu post, în orice zi a săptămânii s-ar întâmpla să cadă.

Fiecare dintre noi cunoaştem din cuprinsul Sfintelor Evanghelii (Matei cap. 14, şi Marcu cap. 6) felul în care Irod, tetrarhul Iudeii, făcând ospăţ mare cu prilejul zilei sale de naştere şi promiţând fiicei Irodiadei că îi va da până la jumătate din împărăţie drept răsplată pentru dansul ei înaintea invitaţilor, a poruncit, la cererea acesteia, să i se taie capul Sfântului Ioan Botezătorul.
În această zi de sărbătoare tristă avem ocazia să medităm asupra personalităţii Sfântului Ioan Botezătorul. El, pustnicul care stătea pe malul râului Iordan şi învăţa poporul să se pocăiască şi să se boteze, proorocul care L-a botezat pe Domnul Hristos, binevestitorul care a vorbit mulţimilor mărturisind că Domnul este Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatele lumii, a aflat că Irod, conducătorul ţării, trăieşte în păcat. Acest fapt îl determină să lase pustia şi să se ducă să îl mustre pe acesta pentru nelegiuirea lui, mustrare care i-a adus întemniţarea, iar mai apoi moartea.
Oare noi, astăzi, mai avem ceva din Sfântul Ioan Botezătorul? Luptăm cumva împotriva nelegiuirilor din jurul nostru? Avem noi curajul să spunem răului pe nume, chiar dacă am avea de suferit? Din păcate de cele mai multe ori nu. Atunci când aflăm de greşelile vreunui frate de-al nostru în loc să ne ducem la el cu gândul de a-i atrage atenţia că nu face bine, cu nădejdea că se va îndrepta şi cu rugăciune pentru el, noi căutăm să-l bârfim. Nu mergem la el să-i dăm sfat bun, dar mergem la vecinul să-l povestim. Sfântul Ioan a lăsat pustia şi s-a dus la Irod ca să-l înveţe spre bine. A mustrat nelegiuirea lui, dar l-a tratat cu respect şi dragoste. Irod l-a întemniţat dar, chiar şi de acolo, Sfântul îi vorbea cu blândeţe. Nu îl certa pentru că l-a pus în lanţuri, ci îl mustra pentru că trăia în concubinaj.
Să îl rugăm pe Dumnezeu să ne dea măcar o mică parte din curajul Sfântului Ioan, pentru a schimba ceva în comportamentul nostru. Să ne preocupe stârpirea răului din noi în primul rând, să avem curajul să spunem răului pe nume şi atunci când vedem păcatele altora să urâm păcatul, dar să-l iubim pe păcătos.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 19 - august 2008