Editorial: Un an de Apostolat

Acum un an aveam prima "şedinţă de ziar". Părintele protopop avea de o vreme ideea editării unei "foi" a protopopiatului şi a apelat atunci la câţiva preoţi tineri, la care s-a gândit că le-ar plăcea şi ar putea să îşi asume realizarea unei publicaţii. Cum ne cunoşteam de mai demult, m-a rugat şi pe mine să îmi pun experienţa (nesemnificativă, desigur) în slujba acestei iniţiative. Am acceptat, ştiind că a te pune în slujba lui Dumnezeu, fiecare cu ce putem noi, este o datorie a noastră, dar împlinirea ei aduce şi o bucurie pe care numai Domnul o poate da. Aveam însă şi rezerve, pentru că munca în echipă pe care o cere editarea unui ziar este foarte greu de împlinit. Iar când m-am dus la întâlnire ca un simplu ajutor şi sfătuitor, şi am plecat fără drept de apel ca redactor şef, responsabilitatea mi s-a părut şi mai copleşitoare. Entuziasmul părinţilor redactori însă m-a cuprins şi pe mine, ca şi nădejdea că dacă te cheamă Domnul la o lucrare, îţi dă cu siguranţă şi puterea de a o împlini, cu toate greutăţile care pot apărea.

Şi a fost într-adevăr greu. În primul rând pentru că agenda unui preot este destul de încărcată, iar a găsi motivaţia şi timpul de a asuma şi sarcina de a scrie şi preda articolele la timp nu e uşor. Apoi, ca în orice lucru bun, există şi ispite, piedici sau descurajări… Dumnezeu este însă mai mare decât toate şi reacţiile bune pe care le-am avut din partea dumneavoastră ne-au dat curaj să mer-gem mai departe. Uitându-ne înapoi acum, la un an de la început, bucuria copleşeşte ori-ce amintire a vreunei greutăţi. Ne bucurăm că ne-a ajutat Dumnezeu să vă putem adu-ce în fiecare lună vestea bucuriei de a fi creştin, de a trăi în Hristos, de a-L pune pe Dumnezeu pe primul loc în viaţa noastră pentru că, vorba părintelui Teofil, dacă El nu e pe primul loc, atunci nu e pe nici un loc.

Căutând de curând ceva într-un dicţionar teologic, am dat şi de cuvântul "apostolat". Am fost curioasă să văd cum sună definiţia "oficială" a cuvântului şi, pe lângă „activitatea de propovăduire a Evangheliei", am găsit scris aici şi "convingere şi dăruire în desfăşurarea unei activităţi". Într-adevăr, nu cred că putea un cuvânt să exprime mai bine intenţiile noastre. Sperăm ca dăruirea şi convingerea noastră să se transmită şi la dumneavoastră, pentru că mărturisirea credinţei şi a Evangheliei, Vestea cea Bună că Hristos este aici, împreună cu noi, şi ne spune mereu ce să facem ca să primim bucuria Lui, este o misiune pe care o avem fiecare dintre noi, nu numai preoţii. Să urmăm deci îndemnul Sf. Ap. Petru: „vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată" (IPt.2,9) şi să ne dăruim viaţa lui Dumnezeu, pentru că doar în El găsim bucuria adevărată, care nu piere la prima adiere a vântului.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 12 - ianuarie 2008

Sfinţii trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan

Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur au fost contemporani, colegi de studii şi prieteni. S-au născut, toţi trei, în Asia Mică, în secolul al patrulea – adică într-o perioadă de luptă între păgânismul agresiv şi creştinismul abia ieşit din primele trei secole de prigoană. Ocupă un loc aparte între teologii, ierarhii şi sfinţii Bisericii, fiind consideraţi după trecerea lor la Domnul la fel ca şi acum „Mari dascăli ai lumii şi ierarhi”.


De ce sunt prăznuiţi împreună
În Biserica Greciei din secolul al XI-lea au existat opinii diferite în ceea ce priveşte valoarea celor trei ierarhi. Au fost teologi care considerau că Sfântul Vasile e cel mai mare pentru că viaţa acestuia se asemăna cu a îngerilor şi lupta cu asprime împotriva păcatului. Alţii înălţau pe Ioan Gură de Aur, pentru adâncimea şi desăvărşirea cuvântărilor, care pe mulţi întorceau la pocăinţă. În fine, mai presus iubit de alţii, Sfântul Grigorie din Nazianz era cinstit aparte pentru blândeţea şi sensibilitatea profundă a scrierilor sale. Existând această împărţire a creştinilor, cei trei sfinţi s-au arătat împreună unui arhiereu din acea vreme, spundându-i într-un glas: „la Dumnezeu una suntem şi nici o împotrivire sau vrajbă nu este între noi. Ci fiecare la timpul său, îndemnaţi fiind de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Nu este între noi, unul întâi şi altul al doilea, şi de vei chema pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, împreunează-ne prăznuirea într-o singură zi.” Iar arătarea lor fiind în ianuarie - lună în care era şi mai este câte o zi închinată fiecăruia dintre ei - arhiereul Ioan Evhaitul a stabilit ziua de 30 ianuarie pentru prăznuirea celor Trei Ierarhi. Şi aşa a rămas până astăzi.

Sfântul Vasile
Sfântul Vasile s-a născut în jurul anului 330 în Cezareea Capadociei (unde mai târziu va sluji ca arhiepiscop) dintr-o veche familie creştină. Se spune că era un bărbat înalt şi uscăţiv, slăbit de ajunare şi priveghere, cu o expresie meditativă. A întrecut în înţelepciune pe cei din timpul său şi pe cei din vechime, căci învăţase toată filozofia şi toate ştiinţele din vremea aceea. în Atena, se întâlneşte la studii cu Sfântul Grigorie de Nazianz cu care leagă o strânsă prietenie care va dura toată viaţa. Sfântul Vasile este autorul Sfintei Liturghii care îi poartă numele, al „Regulilor monahale mari şi mici” normative şi astăzi, dar şi al cunoscutelor rugăciuni de alungare a demonilor – Molitfele Sfântului Vasile cel Mare. În singurătatea mănăstirii, el şi prietenul său Grigorie alcătuiesc o culegere de texte despre frumuseţea vieţii spirituale cu titltul „Filocalia” (iubirea de frumos).
Numele Sfântului Vasile cel Mare este legat de activitatea socială a Bisericii. A înfiinţat, pe lângă biserici şi mănăstiri, primele aşezăminte sociale în care erau îngrijiţi trupeşte şi sufleteşte cei care aveau nevoie de ajutor. Spitalele, şcolile şi cantinele funcţionau sub numele generic de Vasiliada.

Sfântul Ioan Gură de Aur
Sfântul Ioan s-a născut în Antiohia Siriei. Era un bărbat mic de statură, cu fruntea înaltă, barbă mică şi rară, ochi largi şi strălucitori. A studiat ştiinţele vremii, întrecându-şi dascălii, apoi s-a lepădat de toate şi s-a botezat în Biserica lui Hristos. Un mare filosof al vremii şi-ar fi exprimat regretul că l-a pierdut spunând „Ioan mi-ar fi putut fi urmaş, dacă nu mi-l răpeau creştinii”. Era un suflet fin, blând cu alţii, aspru cu sine, îndemna la pocăinţă. Desăvârşit orator, îi lămurea pe mulţi să lepede credinţele păgâneşti şi să urmeze lui Hristos. În timpul unei predici, o femeie din mulţime i-ar fi spus „Învăţătorule cu gură de aur, ai adâncit fântâna sfintelor tale învăţături, iar funia minţii noastre e scurtă”. De atunci, creştinii au început să-i spună Ioan Gură de Aur. Iar sfântul a cugetat că predica trebuie să fie împodibită cu învăţături simple, nu cu podoabele oratoriei, pentru ca şi cei simpli să înţeleagă şi să aibă folos.
Faima lui de predicator a contribuit la alegerea sa ca Patriarh al Constantinopolului, în 397. Ca patriarh, Sfântul Ioan condamna păcatul fără menajamente şi concesiuni, astfel că nu este pe placul înaltei societăţi frivole. Astfel, din uneltirea împărătesei Eudoxia va fi exilat de câteva ori şi va muri pe drumul spre Caucaz rostind ultimile cuvinte : “Slavă lui Dumnezeu pentru toate”.
Sfântul Ioan Gură de Aur este autorul Sfintei Liturghii care îi poartă numele, care se slujeşte de 1600 de ani în bisericile ortodoxe de pretutindeni.

Sfântul Grigorie Teologul
Sfântul Grigorie de Nazianz, numit Teologul, s-a născut dintr-o veche familie de creştini din Capadocia. Era un bărbat de statură mijlocie şi avea o privire blândă şi veselă.
A primit o educaţie aleasă, desăvârşită în Atena, unde l-a cunoscut pe bunul său prieten, Sfântul Vasile. Despre ei se spune că erau nedespărţiţi şi cunoşteau numai două căi „spre şcoală şi spre biserică”. A fost, nu pentru multă vreme însă, patriarh al Constantinopolului. S-a retras din scaun din cauza uneltirilor împotriva sa şi şi-a petrecut ultimii ani de viaţă în studiu şi meditaţie. Rodul este bogat: pe lângă renumitele “Cinci cuvântări teologice”, a scris şi strălucite poeme (peste 408 cântări în 1800 de versuri). Sfântul Grigorie Teologul este considerat între primii autori de poezie creştină.

Modelul Sfinţilor Trei Ierarhi
Într-o lume care adesea geme, orbecăind după un punct de reper, Sfinţii Trei Ierarhi oferă modele mereu actuale. Deşi diferiţi în fire şi daruri duhovniceşti, Sfinţii Vasile, Grigorie şi Ioan, sunt fiecare model al ierarhului desăvârşit, al adevăratului preot, episcop şi patriarh. Sunt apoi, model de călugări care au împlinit deplin rostul monahal, adică sfinţenia. Celor care încă se tem că credinţa ar fi contrară ştiinţei, le stă înainte modelul sfinţilor care şi-au întrecut în înţelepciune dascălii, care la rândul lor au scris atât adânci explicaţii la învăţătura Bisericii, cât şi poeme creştine de rară delicateţe. Tot ei ne învaţă modelul adevăratei prietenii, dovedind că cei uniţi în Hristos pe pământ, împreună rămân în veşnicie. Când lumea ridică la rang de virtute nefirescul şi uită virtuţile autentice, Sfinţii Ierarhi ne învaţă cum să trăim, să ne rugăm, să iubim – să viem în Hristos, mereu şi-n fiecare clipă.

Ioana Haşu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 12 - ianuarie 2008

Meditaţie. Întâmpinarea Domnului

Momentele semnificative din viaţa pământească a Mântuitorului Hristos sunt sărbătorite de Biserică şi au rol îndoit. Ele ne amintesc în primul rând de evenimentele reale şi punctuale împlinite de Dumnezeu în timp şi istorie „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”. Dar, de asemenea, ne provoacă la meditarea şi descifrarea semnificaţiilor adânci ale faptelor din istoria mântuirii, invitându-ne de fiecare dată să confruntăm propria noastră viaţă cu ele, aici şi acum, înnoindu-ne.

Cine întâmpină pe Domnul
Ne aflăm la patruzeci de zile de la Naşterea Mântuitorului. Conform Legii Vechi, femeia care năştea un prunc de parte bărbătească, la patruzeci de zile trebuia să-l ducă la templu, pentru a-l închina Domnului. Tot atunci, femeia trebuia să aducă o jertfă de curăţire, care pentru cei mai avuţi era un miel de un an, fără prihană, şi un porumbel, iar pentru cei săraci, doi pui de turturea sau de porumbel.
Smerenia însoţeşte în toate pe aleşii lui Dumnezeu. Sfânta Fecioară împlineşte cu deplină ascultare cele poruncite prin Moise, venind la templul din Ierusalim pentru a închina Domnului pe Pruncul Iisus şi pentru a aduce jertfa de curăţire rânduită, ea, care de curăţire nevoie nu avea, Fecioară şi curată fiind.
La aceeaşi deplină smerenie fusesem martori şi la Crăciun, când Fecioara Maria a născut într-o iesle săracă, departe de tumultul lumii, încât s-ar fi zis că nimeni nu va afla nimic de acest eveniment. Dar pe cât e de mare smerenia robilor lui Dumnezeu, pe atât de mult Dumnezeu îi slăveşte. La Naştere, în ieslea cea neştiută, pe Pruncul nou născut l-au vestit îngerii, şi l-au întâmpinat păstorii, şi I s-au închinat Magii, daruri de preţ aducându-i, cu toţii mărturisind naşterea Împăratului şi Mântuitorului lumii.
Astăzi, la patruzeci de zile de la Naştere, regăsim aceeaşi smerenie, căci Maica Domnului, însoţită de dreptul Iosif, vine la Templu pentru a împlini totul conform Legii, şi încă aduce jertfa celor săraci. Nimic nu pare aici ieşit din comun, nimic care să atragă atenţia. Dar şi aici, Pruncul este întâmpinat şi mărturisit ca Mesia. De această dată, cei care-l întâmpină pe Fiul lui Dumnezeu nu sunt păstorii sau magii, ci doi bătrâni venerabili, iubitori de Dumnezeu: dreptul Simeon şi proorociţa Ana. În smerenia lor, aceşti doi martori ai prezentării lui Iisus la templu strălucesc prin darul lui Dumnezeu, şi a reaminti pe scurt puţinele date cunoscute despre ei este deosebit de edificator.

Dreptul Simeon
Tradiţia ne spune că dreptul Simeon, la un moment dat din viaţa lui, a citit pasajul scripturistic care cuprindea proorocia profetului Isaia despre naşterea Fiului lui Dumnezeu dintr-o fecioară: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel” (Is.7,14), şi s-a îndoit de adevărul acestor cuvinte, neputând omeneşte să înţeleagă cum poate fi posibil ca o fecioară să nască. Pentru îndoiala sa, el a fost înştiinţat că nu va muri până ce nu va vedea cu ochii săi împlinindu-se această profeţie.
Şi, într-adevăr, la adânci bătrâneţe dreptul Simeon are fericirea de a-L vedea cu ochii trupeşti pe Cel despre care vestea profeţia, pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, pe Pruncul Iisus. Pe Acesta, dreptul Simeon îl întâmpină la templul din Ierusalim, îl ia în braţe şi, luminat de Duhul Sfânt, mărturiseşte despre El că este Mântuitorul trimis de Dumnezeu lumii. Cuvintele sale rostite cu acest prilej, de rară frumuseţe şi adâncime duhovnicească, sunt cunoscute de toţi şi se cântă la fiecare slujbă a Vecerniei: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, căci văzură ochii mei mântuirea Ta...”.

Proorociţa Ana
La întâmpinarea Domnului apare şi o figură feminină. Ana fusese în tinereţe măritată, iar după şapte ani, moartea soţului îi aduce văduvia. Din acel moment, ea se dedică trup şi suflet slujirii lui Dumnezeu, pentru tot restul vieţii. În momentul prezentării lui Iisus la templu, această femeie plină de evlavie se afla în al optzeci şi patrulea an de viaţă şi, ne spune Evanghelia după Luca, „nu se depărta de templu, slujind noaptea şi ziua în post şi rugăciuni” (2,37). Astfel, se învredniceşte şi ea să-l întâmpine pe Domnul şi, umplându-se de darul proorociei, a început să vestească tuturor, la templu şi în Ierusalim, că Pruncul Iisus este Mântuitorul promis şi aşteptat.

Cum să întâmpinăm şi noi pe Domnul
De frumuseţea duhovnicească şi de mărturisirea acestor doi martori care au întâmpinat pe Domnul la templul din Ierusalim la patruzeci de zile de la Naştere, nu ne putem minuna îndeajuns. Viaţa şi mărturia lor reprezintă izvoare vii, nesecate de har şi pentru noi, cei de astăzi. Icoane. La înfăţişare, ei ne apar smeriţi sub greutatea numeroşilor ani, plini de credinţă, pătrunşi şi transformaţi temeinic în trupul şi sufletul lor de necontenită şi aspră asceză. Din lăuntrul lor însă darul Duhului Sfânt izbucneşte strălucitor în afară. Căci duhovniceşte, ei răspândesc blândeţe şi sensibilitate, precum Simeon cel drept care ia în braţele sale minunatul Prunc şi-şi împleteşte mărturisirea buzelor cu lacrima inimii înfiorate, sau bucurie şi speranţă molipsitoare, precum Ana proorociţa, copleşită de Duhul care o împinge să mărturisească tuturor pe Hristos Mântuitorul.
În faţa acestor două exemple, noi rămânem copleşiţi de frumuseţe. Şi parcă ne simţim contagiaţi de acest zel duhovnicesc curat. Îi contemplăm pe mărturisitorii de Dumnezeu, şi ne întoarcem şi noi privirile minţii şi ale inimii spre Cel pe care ei îl vestesc: spre Pruncul Iisus.
Înţelegem că Întâmpinarea Domnului înseamnă întâlnirea cu El, recunoaşterea Lui prin Duhul Sfânt şi mărturisirea că Acesta este Fiul lui Dumnezeu întrupat, Mântuitorul lumii. Aşa au făcut toţi cei care L-au întâmpinat: dreptul Simeon şi proorociţa Ana, dar şi păstorii sau magii, dar şi toţi ceilalţi care într-un fel sau altul l-au cunoscut pe Dumnezeu şi l-au primit în casa sufletului lor. Toţi adevăraţii creştini. Aceştia mărturisesc necontenit în cugetul lor pe Domnul Iisus Hristos ca Mântuitor, şi, de asemenea, îl vestesc pe El lumii întregi!

Amalia Răibuleţ

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 12 - ianuarie 2008

Mănăstirea „Naşterea Maicii Domnului“ de la Făget-Boholţ

Mănăstirea Făget se găseşte la 4 km de Făgăraş, pe drumul spre Boholţ, şi este situată pe dealul Galaţilor, în vârful numit „Dealul Crucii” (sau Mătăhuiul). Ea inspiră, încă de la intrare, linişte, pace şi simplitate. Tronând şi veghind deasupra Ţării Făgăraşului, poate fi văzută din depărtare, chiar din Perşani, Victoria, Cetatea Rupei sau Cincu.

Reşedinţă a lui Mihai Viteazul
Este construită pe locul unei vechi mănăstiri, care a fost ridicată pe acest deal, într-o pădure de fagi, de unde provine şi numele mănăstirii: Făget. Saşii care populau această zonă au denumit-o în limba lor Bucholt, de unde şi a doua denumire, românizată: Boholţ.
La început a fost mănăstire de maici, iar mai târziu a devenit mănăstire de călugări. Se număra printre mănăstirile de seamă ale Ţării Făgăraşului, având numeroşi vieţuitori şi întinse terenuri de păduri şi păşuni care există şi astăzi: Făget, Ciungi, Gauri sau La Crepe. În total, domeniile mănăstirii însumau 400 ha de pământ.
Documente istorice de la anul 1600 atestă faptul că Mănăstirea Făget a fost reşedinţă a lui Mihai Viteazul. Aici acesta poposea uneori, atunci când venea în Cetatea Făgăraşului. Datina era ca un conducător de ţară să fie primit la intrarea în cetate de către episcopul locului. De aceea, într-o vreme, episcopul locului îşi avea reşedinţa în Galaţi, la această mănăstire. Se pare că mănăstirea a fost construită înainte de Cetatea Făgăraşului. Există şi o legendă, care spune că printr-un tunel mănăstirea comunica cu fortăreaţa. Ultimul drum pe aici a lui Mihai Viteazul a fost înainte de victoria pe care a obţinut-o la Şelimbăr.

De la strălucire la ruine…
Existenţa unei mănăstiri ortodoxe pe teritoriul satului Boholţ este atestată documentar şi de înscrisurile ce consemnează distrugerea mănăstirilor ortodoxe din Transilvania de către generalul austriac Buccow, în anul 1761, din ordinul împărătesei Maria Tereza. Au fost doborâte cu tunul sau incendiate atunci şi mănăstirile de la Bucium, Berivoi, Dejani, Sâmbăta de Sus, Făget şi multe altele…
Felul în care se spune că a fost distrusă Mănăstirea de la Făget impresionează pe oricine: în zorii unei zile de duminică, atunci când obştea era adunată pentru a săvârşi Sfânta Liturghie, mănăstirea a fost incendiată. Nu se ştie câţi călugări erau în biserică la acel moment, dar documentele atestă faptul că această mănăstire a avut o obşte numeroasă. Într-o vreme mănăstirea avea 188 de vieţuitori, din care 38 erau preoţi. Acestui incendiu au supravieţuit doar 8 călugări, care s-au retras în satul Boholţ. Astfel, în locul unei înfloritoare mănăstiri au rămas doar ruine. Şi acestea au fost măcinate de vreme, existenţa acestei mănăstiri rămânând vie doar în memoria credincioşilor localnici.

Renăscută după 300 de ani
Renaşterea acestei mănăstiri a fost posibilă prin strădaniile unui fiu al satului Boholţ, Înalt Prea Sfinţitul Serafim Joantă, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale şi de Nord. Acesta, pe vremea când era episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, a dat curs cererii credincioşilor şi a obţinut aprobarea reconstruirii mănăstirii. Terenul actual al mănăstirii, în suprafaţă de 6,49 ha, a fost donat de către 6 familii din Boholţ.
Astfel, în anul 1993, după aproximativ 300 de ani de la incendierea acestei mănăstiri, se începe reconstrucţia ei. Mai întâi se construieşte un Altar de vară, care acum e folosit de părintele Dositei, duhovnicul mănăstirii, pentru săvârşirea Tainei Spovedaniei, ca aghiasmatar şi pentru pregătirea Sfintelor Paşti, sfinţit de Î.P.S. Serafim.
În anul 2000 s-a ridicat o biserică din lemn, cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, care a fost sfinţită de către P.S. episcop-vicar Visarion Răşinăreanul, însoţit de un sobor de preoţi, în ziua de 21 mai 2000.
În anul 2004 s-a început construirea unei biserici de piatră, mai mare, cu hramul Naşterea Maicii Domnului şi a cărei piatră de temelie a fost pusă încă din 1993 de către Î.P.S. Serafim. Hramul mănăstirii actuale respectă hramul vechii mănăstiri: Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie) şi Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena (21 mai).

„Frumoasă ca o mireasă“
Un merit deosebit pentru ceea ce găsim astăzi în dealul Galaţi îl au maica stareţă Teodora Hulpan şi maica economă Pantelimona Bica, care au muncit la tot ce se află astăzi la mănăstire, cu multă pricepere şi dăruire. Încă mai au de lucru şi cer bunului Dumnezeu să le ajute şi să le întărească pentru a duce la bun sfârşit ceea ce au început. Biserica, după spusele lor, e frumoasă ca o mireasă, iar greutatea muncii depuse o socotesc ca pe un vis.
În prezent mănăstirea are 6 vieţuitoare, care duc viaţă de obşte cu rugăciune, muncă, ascultare, agricultură, construcţie. Încă de la intrare creştinul este întâmpinat cu multă căldură şi dragoste, măicuţele însoţind, explicând şi ascultând cu răbdare, creând o atmosferă de apropiere şi deschidere faţă de pelerini. La plecare orice credincios se îndreaptă spre casă mai apropiat de Dumnezeu şi, sigur, mai smerit, mai bun.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 12 - ianuarie 2008

Comunicarea, piatra de temelie

Una dintre cele mai serioase probleme într-o căsnicie, care ocupă şi primul loc în „topul“ motivelor de divorţ, constă în faptul că cei doi soţi sunt incapabili sau refuză să comunice. Pentru că o bună comunicare este fundamentul oricărei căsnicii fericite, lipsa acesteia sau înlocuirea ei cu una formală, superficială, aduce multă durere şi neînţelegeri.

La ce nivel comunicaţi?
Comunicarea între două persoane nu este doar existentă sau inexistentă, ci ea cunoaşte diverse grade de profunzime. Un psiholog american, John Powell, vorbeşte depre 5 niveluri de comunicare:
„Vorbire superficială“ – bazată pe întrebări de genul „Ce mai faci, ce-ai mai făcut?“ „Cum merge treaba?“, este aproape lipsită de conţinut, dar este mai bună decât o tăcere stânjenitoare.

„Conversaţie bazată pe fapte“ – există un schimb de informaţii, dar fără comentarii personale, nivelul rămânând la simpla relatare a faptelor. Sunt conversaţii banale, zgârcite în cuvinte, de genul: „Unde te duci?“ – „Pe-afară.“.

„Idei şi opinii“ – la acest nivel comunicarea este mai bună, pentru că intră în intimitatea sufletului.

„Trăiri şi sentimente“ – este nivelul unei comunicări foarte bune, cu descrierea propriilor trăiri şi sentimente, de la bucurie până la mânie şi frustrare. Acest tip de comunicare duce la formarea a doi parteneri care se simt preţuiţi, iubiţi, înţeleşi de celălalt.

„În profunzime“ – este un nivel de comunicare care nu poate fi atins permanent, ci doar din când în când, dar are o valoare deosebită. Aceste momente apar atunci când cei doi soţi sunt într-o armonie deplină de înţelegere a celuilalt, de profunzime, şi sunt de obicei relatări ale unei experienţe profunde, sau a ceva foarte personal şi intim. Comunicarea unor astfel de experienţe îmbogăţeşte relaţia şi întăreşte căsnicia.

Ea: dragoste / El: respect
Prin vorbire ne putem exprima trăirile, sentimentele, ne putem clarifica propriile idei sau dorinţe, putem lua legătura cu ceilalţi, de aceea o bună comunicare înseamnă stabilirea unei relaţii cu celălalt şi este absolut necesară într-o căsnicie. Ea însă nu se poate face oricum, pentru că există condiţii care o favorizează, aşa cum există şi bariere în calea ei, cum sunt de exemplu discursul cicălitor, critic sau moralizator, ironia sau ridiculizarea.

Dr. Emerson Eggerichs a scris o carte care se numeşte „Dragoste şi respect“, iar motto-ul ei este: „Dragostea – ceea ce-şi doreşte EA cel mai mult. Respectul – ceea de ce EL are nevoie cu disperare“. Dacă ceea ce spune sau face soţul este sau pare lipsit de dragoste, soţia suferă profund. Dacă ceea ce face sau spune ea este lipsit de respect, el se închide tot mai mult şi canalul de comunicare se îngustează până se blochează. Cu toate acestea, de foarte multe ori cei doi tind să facă exact ceea ce dăunează mai mult celuilalt: soţul este de multe ori insensibil, închis şi rece, iar soţia reproşează mereu câte ceva, neştiind că reproşul repetat este fatal pentru un bărbat şi are exact rezultatele opuse celor dorite; iar el, în loc să se conformeze celor reproşate, va simţi aceasta ca pe o agresiune lipsită de respect şi fie se va închide şi mai tare şi va deveni mai ursuz, fie va căuta respectul în altă parte…

O comunicare bună ţine de o anumită atmosferă pe care cei doi o lasă să se instaleze în familie şi de care fiecare este responsabil. V-aţi întrebat vreodată cum vă raportaţi la celălalt? Îi vorbiţi cu grijă şi afectuos sau mai apelaţi şi la ironie şi sarcasm? Sinceritatea şi explicaţiile sunt foarte importante. În cazul apariţiei divergenţelor, mai ales în cazul în care ne simţim deranjaţi de un lucru pe care îl face partenerul, psihologii ne recomandă aşa numitele „mesaje de tip Eu“.
Să luăm un exemplu: soţul îşi refuză soţia care ar vrea să iasă împreună să se plimbe sau să ia masa în oraş. La această atitudine, iată două reacţii diferite:
1. „Eşti atât de insensibil! Parcă sunt sclava ta, iar tu nu te gândeşti niciodată decât la tine! Nu vrei decât să te uiţi la televizor! M-am săturat de tine!“
2. „Chiar am nevoie de ieşirea asta… Am avut o săptămână aşa de grea şi chiar simt nevoia să ieşim puţin.“

Al doilea mesaj este un „mesaj de tip Eu“. Soţia spune doar ce simte ea, ceea ce soţul nu poate nega. Însă în primul caz soţia îl învinovăţeşte, îl judecă şi îl pune la punct, ceea ce nu face decât să îi ofere acestuia muniţie pentru a găsi un argument să fie şi mai încăpăţânat şi defensiv decât înainte. Mesajele de tip Eu, care nu acuză, elimină atacul din partea celuilalt şi acuzele reciproce. Iar rezultatele sunt de multe ori surprinzătoare, pentru că de multe ori suntem surprinşi să aflăm cum receptează celălalt lucrurile. Deseori reacţiile sunt de genul: „Nu credeam că te afectează în vreun fel…“ sau „De ce nu mi-ai spus mai demult?“. Noi de multe ori aşteptăm ca celălalt să intuiască, să simtă, să „viseze“ ce vrem noi sau ce ne afectează. Ori acest lucru este aproape imposibil, este o prejudecată preluată din comediile romantice pe care le vedem la televizor, unde totul este perfect, plin de coincidenţe şi intuiţii magice. Pentru ca celălalt să ştie ce simţim, ce ne dorim, ce ne supără, trebuie în primul rând să comunicăm.

Câteva „reguli“
Pentru a comunica mai uşor şi eficient, iată câteva „reguli“ propuse de Nancy Van Pelt:

1. Alege momentul potrivit. Dacă ai de împărtăşit ceva personal, de suflet, nu îţi da drumul imediat ce bărbatul intră pe uşă, după ce a avut o zi extrem de agitată şi grea. Iar dacă vrei să discuţi cu soţia despre reducerea cheltuielilor pentru mâncare, nu începe chiar atunci când serviţi o masă pentru pregătirea căreia s-a ostenit mult.

2. Adoptă un ton plăcut al vocii. De multe ori contează mai mult nu ceea ce vrei să spui, ci felul în care spui.

3. Fii clar şi direct. Multe înţelegeri greşite apar datorită vorbirii încurcate…

4. Fii pozitiv. În multe familii 80% din comunicare este negativă. Devine atât de obişnuită căutarea greşelilor, acuzele, judecata şi alte elemente negative, încât acestea devin un mod de viaţă.

5. Fii sensibil la nevoile şi simţămintele partenerului. Trăieşte împreună cu el greutăţile lui, dar şi bucuria atunci când el reuşeşte ceva.

6. Dezvoltă-ţi arta conversaţiei. Studiile arată că pe măsură ce soţii vorbesc mai mult unul cu altul, cu atât este mai probabil ca ei să atingă un grad mai înalt de satisfacţie în căsnicie.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 12 - ianuarie 2008