Editorial: Creştinul în faţa violenţei

În lumea de astăzi vedem, fără a ne dori acest lucru, multiple moduri în care se manifestă violenţa. Violenţa e prezentă în lumea reală sau virtuală, e prezentă pe stradă sau pe micile ecrane, ne înconjoară. Întâlnim violenţa verbală, dar şi pe cea fizică, extrema întunecată a acestei violenţe fiind uciderea; întâlnim atât violenţa individului cât şi pe cea colectivă, aceasta din urmă purtând generic numele de război.
Dar ce este violenţa? Dacă ar fi să o definim am putea spune că ea este manifestarea mâniei în mod negativ şi brutal. Mânia, o însuşire a sufletului uman care nu este rea în sine, atunci când nu este stăpânită de raţiune şi este îndreptată spre semeni poate da naştere la violenţă. Dacă vedem tot mai des excese de furie manifestate în mod violent, acest fapt ne demonstrează că oamenii zilelor noastre nu mai au preocuparea de a-şi stăpâni pornirile, de a-şi folosi facultăţile sufleteşti în mod constructiv.
În Sfânta Scriptură nu găsim locuri în care să se vorbească despre violenţă, acesta fiind un termen modern. Însă atât în cuprinsul Vechiului Testament cât şi în paginile celui Nou vedem în nenumărate rânduri împrejurări în care oamenii s-au manifestat în mod violent. În scrierile Sfinţilor Părinţi găsim capitole întregi în care se vorbeşte despre mânie. De la ei aflăm că mânia este una dintre cele trei puteri sufleteşti naturale cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. Orice suflet omenesc are putere gânditoare (raţiunea), putere poftitoare (dorinţa) şi putere mânioasă, impulsivă sau irascibilă (potenţa). Păcatul vine întotdeauna din reaua întrebuinţare a acestor puteri sufleteşti, atunci când nu sunt folosite în scopul în care au fost create, atunci când nu sunt folosite după voia lui Dumnezeu. Reaua mânie şi violenţa ca manifestare a acesteia este un păcat despre care Evanghelia ne învaţă că trebuie să-i stăm împotrivă cu blândeţea şi răbdarea. Domnul nostru Iisus Hristos ne învaţă ceea ce El însuşi a împlinit pe dealul Golgotei: Dacă te loveşte cineva peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt. Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc.
Dar puterea sufletului de a se mânia ne este de mare folos atunci când este supusă raţiunii şi este îndreptată împotriva păcatului şi a demonilor. Ba chiar putem spune că fără această putere şi fără ajutorul lui Dumnezeu nu ne putem arăta biruitori. Suntem chemaţi să o folosim în războiul nevăzut, în războiul cu patimile din noi. Deci de fiecare dată când ne manifestăm în mod violent asupra oamenilor, fiinţelor sau obiectelor dovedim că suntem lipsiţi de autocontrol, dovedim că nu ştim să ne folosim puterea sufletească a mâniei, această armă dată nouă de Dumnezeu ca să putem sta împotriva răutăţilor.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 9 - octombrie 2007

ÎPS Laurenţiu a împlinit 60 de ani

Părintele nostru Mitropolit, Înalt Prea Sfinţitul Laurenţiu, a împlinit vineri, 12 octombrie, 60 de ani. Momentul a fost marcat la Catedrala mitropolitană din Sibiu, unde Înalt Prea Sfinţitul a oficiat Sfânta Liturghie şi slujba de Te-Deum, împreună cu PS Visarion Răşinareanu. La slujbă a participat un impresionant sobor de preoţi, alcătuit din consilieri, profesori ai Facultăţii de Teologie din Sibiu şi foşti studenţi, dar şi sute de credincioşi.

Un destin aparte
Înalt Prea Sfinţitul Laurenţiu Streza, făgărăşean de origine, s-a născut pe 12 octombrie 1947 în localitatea Sâmbăta de Sus, primind la Botez numele Liviu. Familia era foarte apropiată de Mănăstirea Brâncoveanu, părinţii săi fiind ucenici ai părintelui Serafim Popescu. Vocaţia viitorului preot era vizibilă încă de la o vârstă fragedă. Cei apropiaţi povestesc cum băiatul de doar 2-3 anişori îşi făcea singur o cădelniţă dintr-o ulcică legată cu o sfoară, iar legănatul acesteia era jocul lui preferat. Când era întrebat de ce face aşa, răspundea: „Eu mă fac părinte Serafim!“.
Anii de linişte nu au fost însă prea mulţi pentru tânăra familie Streza. Tatăl a suferit un grav accident de muncă şi a murit lăsând în urmă trei copii orfani: Liviu - de 13 ani, Maria - de 8 ani şi Elena, care avea doar 6 anişori. Stâlpul familiei a rămas mama, Viorica, o femeie deosebită. Vremurile grele i-au adus tinerei de 30 de ani multe îndemnuri de a se recăsători pentru a-şi putea întreţine cei trei copii, dar şi pe cei trei bătrâni care făceau parte din familie.
Femeia a rămas surdă la îndemnurile oamenilor, dar şi-a ascultat cu sfinţenie duhovnicul, părintele Serafim Popescu, care a sprijinit-o în dorinţa ei de a rămâne văduvă până la moarte. Credinţa puternică a mamei şi rugăciunile ei au marcat şi viaţa copiilor.

Preot şi cadru universitar
Astfel, la absolvirea Liceului „Radu Negru“ din Făgăraş în 1965, tânărul Liviu Streza dă curs chemării sale lăuntrice şi îşi continuă studiile la Institutul Teologic Universitar din Sibiu. La terminarea facultăţii se căsătoreşte cu Eugenia Stanciu din Olteţ, asistentă medicală, apoi este hirotonit preot în parohia Lisa. Pe lângă grija pentru parohie şi pentru familie, urmează în acelaşi timp şi cursurile de doctorat la Bucureşti. În 1976 pleacă la Sibiu, unde intră în învăţământul universitar. Obţine titlul de Doctor în Teologie, după ce urmează şi cursuri post universitare în Elveţia. Din 1986 este titularul Catedrei de Liturgică la Facultatea de Teologie din Sibiu.

Chemarea lui Dumnezeu
În anul 1992, o nouă încercare deosebit de grea îi marchează familia: soţia, Eugenia, trece la cele veşnice. Dumnezeu părea greu de înţeles atunci pentru oameni, când a chemat-o la El pe preoteasa model, mamă a 5 copii, dintre care ultimul - o fetiţă de doar 3 ani. Înalt Prea Sfinţitul Serafim Joantă prevestea însă în cuvântarea sa de la înmormântare destinul special al acestei familii.
Cei cinci copii au rămas în grija tatălui şi a bunicii, însă nu pentru mult timp. În 1996, datorită activităţii desfăşurate în Biserică, văduv fiind, Colegiul Electoral al BOR l-a ales şi chemat la episcopat ca ierarh al Episcopiei Caransebeşului, unde s-a remarcat printr-o activitate bogată: a înfiinţat 18 noi mănăstiri şi schituri, a avut o puternică iniţiativă social-filantropică prin crearea multor centre de asistenţă socială a persoanelor defavorizate, s-a ocupat de învăţământul teologic, dar şi de viaţa culturală a eparhiei.
După trecerea la cele veşnice a Înalt Prea Sfinţitului Antonie Plămădeală, a fost ales în noiembrie 2005 Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Ardealului. În scurta perioadă de când a revenit pe meleagurile natale, Părintele Mitropolit şi-a făcut simţită prezenţa prin suflul înnoitor care se simte în activitatea Mitropoliei, dar şi prin grija sa, părintească dar şi autoritară, pentru Biserica lui Hristos de aici.
La împlinirea a şase decenii de viaţă, alături de Înalt Prea Sfinţia Sa suntem şi noi, preoţii şi credincioşii din Ţara Făgăraşului, şi ne rugăm ca Dumnezeu să-i dăruiască viaţă lungă cu sănătate, păstorire binecuvântată şi plină de roade.
Întru mulţi şi fericiţi ani, Înalt Prea Sfinţite Părinte!

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 9 - octombrie 2007

Chemat la slujire în satul părintelui Stăniloae

Părintele Ionuţ Ilea, până nu demult paroh în Ohaba şi redactor al revistei noastre, a fost chemat la slujire în satul de origine al părintelui profesor Dumitru Stăniloae. Cu o activitate frumoasă în cei aproape trei ani de slujire, părintele Ionuţ a plecat acum să-şi continue misiunea în parohia Vlădeni şi să pună în aplicare experienţa câştigată în perioada de păstorire a parohiei Ohaba.
Instalarea sa în noul loc de păstorire a avut loc sâmbătă, 15 septembrie, iar ceremonia a avut loc după oficierea Sfintei Taine a Maslului. Pe lângă soborul numeros de preoţi slujitori au participat părinţii protopopi Ioan Ciocan, protopop al Făgăraşului şi Pr. Gheorghe Colţea, protopop de Bran-Zărneşti. Părintele protopop Ioan Ciocan a avut cuvântul de deschidere, cuvânt apreciativ care a subliniat calitatea activităţii pastorale a părintelui Ionuţ, regretul că Protopopiatul Făgăraş pierde un slujitor de nădejde, dar şi bucuria că satul părintelui Stăniloae se va bucura de un asemenea preot.
Părintele protopop de Bran-Zărneşti a continuat urându-i bun venit părintelui şi o activitatea la fel de rodnică, după care i-au fost înmânate noului preot paroh din Vlădeni însemnele investirii ca preot paroh: cheile bisericii, Sfânta Cruce şi Sfânta Evanghelie.
Noi îi dorim părintelui Ionuţ păstorire cu înţelepciune şi bucurie, sperăm că Ţara Făgăraşului îi va rămâne mereu în suflet şi nădăjduim să rămână un colaborator apropiat al publicaţiei noastre.

Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 9 - octombrie 2007

O viaţă în slujba aproapelui

Părintele Ilarie Morariu a slujit Biserica străbună timp de 46 de ani. În primăvara anului trecut s-a retras la pensie. Aproape trei decenii şi-a desfăşurat activitatea ca preot paroh în satul Ucea de Sus, remarcându-se prin blândeţea şi diplomaţia cu care a ştiut să-i apropie pe oameni de Hristos şi Biserica Sa, dar şi de a menţine în acest colţ al Ţării Făgăraşului o viaţă duhovnicească deosebită.

Părintele Ilarie Morariu s-a născut la 24 iulie 1932 în judeţul Sibiu, în satul Şomarti din comuna Brui, din părinţii Ilarie şi Maria.
A urmat şcoala primară în satul natal, liceul „Radu Negru” din Făgăraş, apoi Facultatea de Matematică-Fizică din Timişoara. În 1954 s-a înscris la Institutul Teologic de grad universitar din Sibiu, pe care l-a absolvit în 1958. Licenţa o elaborează sub coordonarea Pr. Prof. Nicolae Neaga, având ca temă „Moise - viaţa şi activitatea”.
În ianuarie 1959 se căsătoreşte cu Maria Dănilă, de profesie educatoare, cu care a avut trei copii: Gabriela, Remus şi Cristina.
A slujit 18 ani la Jibert şi 28 de ani la Ucea de Sus, de unde s-a şi pensionat.


Părinte, unde v-aţi început activitatea pastorală?
După câteva luni de la căsătorie am fost repartizat în comuna Jibert din judeţul. Braşov, fiind instalat de sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. La Jibert m-am ocupat în primul rând de consolidarea bisericii, pe care am pictat-o, apoi am împrejmuit cimitirul mărindu-l cu 2 hectare de pământ, datorită sprijinului Consiliului Popular de atunci.
Soţia, fiind preoteasă, cu greu a fost angajată ca educatoare, iar financiar ne descurcam destul de greu. Oamenii, mulţi fiind pensionari, cu greu îţi achitau contribuţia către Biserică.

Cum aţi ajuns la Ucea de Sus?
Am venit la Ucea de Sus în 13 martie 1977. Era Postul Mare, Duminica Sfintei Cruci. Mitropolitul Nicolae Mladin mă alesese din 13 candidaţi; mă cunoştea foarte bine, fiindu-i şi student. Iniţial am fost numit într-un cartier din Mediaş, iar la Ucea a fost numit altcineva. Acestuia însă i se stârniseră în sat nişte vorbe rele şi a renunţat a mai veni aici. Înalt Prea Sfinţitul Mladin a zis să facem schimb, aşa că eu am venit la Ucea iar el s-a dus la Mediaş.

Cum aţi fost primit de ucenii de sus?
Am fost primit cu multă răceală, chiar ostilitate pot să zic. Eram pentru ei „un venetic”. Cu numirea mea aici se rupsese o „tradiţie locală", prin care preoţia se moştenea din tată-n fiu. Unii din sat care aveau câte o fată voiau ca ele să se mărite cu vreun absolvent de teologie şi să fie preotese. Venind eu dărâmasem aceste speranţe cu care mulţi dinte ei se hrăneau.

Cum aţi reuşit să-i câştigaţi?
Am avut mult de luptat cu mentalităţi, cu obiceiuri, cu tradiţii locale adânc înrădăcinate. Parte din cântăreţi nu mă ascultau, îmi boicotau slujbele, oamenii erau dezbinaţi, dar cu mult tact şi răbdare am încercat să mi-i apropii pe toţi. Chiar cineva îmi zisese nu de mult: ”Dumneata, părinte, ai cucerit lumea prin blândeţe şi prin faptul că ai fost popular cu noi”.
Venind aici, am găsit un cor deja format pe patru voci. Desigur, la început erau mai dezorganizaţi, dar prin eforturile vrednicului de pomenit dirijor Victor Ghindea (Boeraş), am reuşit să-l punem pe picioare. Am făcut cu ei multe excursii prin ţară, pe la mănăstirile din nordul Moldovei, Timişoara, Oradea şi chiar în Maramureş, la Săpânţa.

Ucea de Sus este acum o parohie frumoasă şi înfloritoare, cum aţi reuşit acest lucru?
În toată activitatea mea de 28 de ani aici la Ucea am căutat să-i ţin pe oamenii aproape de Biserică. Pe cei ce nu o frecventau, mă interesam care era cauza şi îi sfătuiam pe cei ce veneau la Taina Spovedaniei să-i determine şi pe cei din casă să facă pasul acesta spre Biserică, spre Spovedanie, spre Împărtăşanie.
Sfintele slujbe le-am făcut regulat şi ori de câte ori am fost solicitat pe la casele credincioşilor, am mers la orice oră.
În toţi aceşti 48 de ani de când m-am ostenit în ogorul Bisericii am căutat să am o ţinută demnă de un preot şi să fie o armonie între preot şi credincioşi. Mărturie stau toţi aceşti ani, căci atât la Jibert cât şi la Ucea de Sus nu au fost secte sau alte culte ca să biruiască sau să zdruncine credinţa noastră strămoşească.
În ceea ce priveşte locaşul de cult, în anul 1979 s-au pictat cele 50 de icoane pentru catapeteasma bisericii. În 23 septembrie 1982 am avut bucuria să-l primim în mijlocul nostru pe ÎPS Antonie Plămădeală care a sfinţit biserica şi a pus la piciorul Sf. Mese părticele din Sfintele moaşte, biserica nefiind sfinţită până atunci.
Dacă lucrările de înfrumuseţare nu au fost atât de consistente pe timpului regimului de tristă amintire, ele au demarat după Revoluţia din 1989. În anul 1993 s-a reparat turnul bisericii, împreună cu globul şi conul, s-a refăcut în parte acoperişul, s-a tencuit biserica în exterior cu terasit, iar în interior am pardosit-o cu parchet, am refăcut drenul bisericii, căci apăruseră fisuri în dreptul altarului. Cu sprijinul credincioşilor şi a organelor locale am refăcut fosta biserică greco-catolică, pentru că era într-o avansată stare de degradare.
Pentru întreaga activitate depusă am primit diverse distincţii şi acte de recunoaştere din partea organelor bisericeşti.

Care a fost momentul cel mai greu din viaţă?
Momentul cel mai greu a fost când soţia a fost chemată la Domnul în anul 1994. Era într-o duminică după-amiază şi veneam de la copii noştri, din oraşul Victoria. Pe drum soţiei i se făcuse rău, iar în câteva minute avea să moară chiar în braţele mele. A fost un moment cutremurător pentru mine. Cea cu care împărţisem atâtea necazuri şi atâtea bucurii în viaţă, cea care mi-a fost mereu alături când mi-a fost cel mai greu, cea care mă îmbărbăta, mă încuraja, mă lăsase acum singur într-un sat fără tată, fără mamă, fără rude, în mijlocul străinilor – pot să zic aşa... Pentru că preotul, chiar dacă e în mijlocul tuturor, el tot singur rămâne. Toţi sunt cu neamurile, cu rudele lor, dar când tu ca preot dai de un necaz, de o supărare, nu ştiu câţi dintre ei te înţeleg sau pot să te înţeleagă…
Dar mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate. Numai cu ajutorul Lui, cu sprijinul copiilor şi al nepoţilor, cu căldura credincioşilor pe care i-am păstorit atâţia ani, îmi duc viaţa cea de toate zilele până ce glia de pământ se va aşterne peste mine.

În mai 2006 aţi ieşit la pensie. Cum e viaţa dumneavoastră acum?
După pensionarea mea la cârma parohiei aţi venit dumneavoastră. Chiar dacă la început au fost nişte neînţelegeri între noi, alimentate de cei care nu doreau liniştea Bisericii, acum totul a intrat în normalitate. După părerea mea sunteţi un om care-şi face datoria din conştiinţă iar eu vă ajut cum pot, mergând la biserică atât cât puterile mă ajută. În rest, timpul îl petrec cu treburile prin gospodărie, unde copiii şi nepoţii îmi sunt mereu alături.

Ce cuvânt adresaţi credincioşilor pe care i-aţi păstorit?
Le mulţumesc că au fost alături de mine, îi sfătuiesc să fie în continuare alături de Biserică şi de preotul Dumnezeu rânduit lor de Dumnezeu.

Interviu realizat de Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 9 - octombrie 2007

„M-au fascinat de când eram mic calculatoarele“

Părintele Iulian Boac este absolvent al Facultăţii de Teologie din Sibiu, dar şi al unei facultăţi de informatică. Un preot informatician deci, o combinaţie interesantă pentru unii, dar extrem de benefică în zilele noastre, când copiii au ajuns să înveţe să folosească calculatorul încă de la grădiniţă.

Părinte, ştiu că v-aţi dorit foarte mult să deveniţi preot. Cum e acum, că v-aţi văzut visul împlinit?
Au trecut doi ani de când am primit această mare taină a preoţiei şi parcă doar ieri s-a întâmplat acest lucru. Este aşa cum am aşteptat să fie: o mare împlinire sufletească, pentru că preoţia nu o obţii trecând doar prin uşile facultăţii, ci prin cele ale altarului. Aş spune că e chiar mai bine decât mă aşteptam, având în vedere armonia în care lucrez cu enoriaşii mei, pe toate planurile.
Am încercat să ocup şi alte parohii dar, după cum a spus părintele protopop în discursul de la instalarea mea ca preot paroh: „Aici a vrut Dumnezeu să ajungi preot”. Şi nu îmi pare rău; din contră, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceasta.

Povestiţi-ne puţin care a fost traseul dumneavoastră până a ajunge la preoţie.
Am urmat cursurile de pregătire mai întâi pe băncile seminarului din Alba Iulia, plecând de acasă la o vârstă destul de fragedă. La 14 ani trebuia deja să mă integrez într-un colectiv de colegi pe care nu-i cunoşteam, la o distanţă aşa de mare de casă... Poate acest lucru mi-a dat în viaţă voinţă şi multă putere în tot ceea ce realizez. Chiar dacă nu am făcut apoi armata, viaţa pe care am avut-o în cei cinci ani de seminar o pot compara cu o pregătire militară, dar cu mare accent pe instrucţia duhovnicească.
După terminarea seminarului am predat un an religie în Şcoala Generală Nr. 2 din Făgăraş. A fost un alt şoc al vieţii, pentru că trecerea din bancă la catedră este foarte grea şi cu o responsabilitate imensă. Atunci am realizat câtă răspundere ai ca profesor în faţa elevilor, conştientizând tot atunci responsabilitatea pe care o are preotul în faţa credincioşilor.
În 1997 am intrat la Facultatea de Teologie din Sibiu, unde mi-am continuat studiile teologice. După terminarea facultăţii am obţinut titulatura la o şcoală din Braşov, unde am predat religia. Acolo am cunoscut-o şi pe soţia mea, căsătorindu-ne în 2002.

Cum v-aţi întors la Făgăraş?
În anul 2003, pentru că doream mult să ajung preot, am hotărât împreună cu soţia să ne mutăm undeva mai aproape de Făgăraş. Astfel în toamna acelui an ne-am luat posturi de profesori în comuna Recea, unde ne-am şi mutat cu locuinţa. Atunci nici nu visam că peste doar doi ani am să ajung să păstoresc această comunitate de oameni.

Aţi absolvit între timp şi facultatea de informatică. Cum se împacă informatica cu teologia?
Informatica pentru mine este un hobby, dacă pot să o numesc aşa. M-au fascinat de când eram mic calculatoarele şi tot ceea ce este electronic. Dar iată că Dumnezeu nu mi-a îngrădit această pasiune şi astfel, după atâţia ani, am putut să urmez cursurile de informatică la Braşov, specializându-mă şi în acest domeniu. Dacă mă întrebaţi cum se împacă, ei bine chiar dacă par două domenii diametral opuse, eu consider că ele se îmbină perfect în această nouă epocă care devine de la zi la zi tot mai informatizată. Astfel mi-am creat şi o pagină web unde se poate vizita virtual parohia Recea Nouă: www.parohiarecea.lx.ro

Cum faceţi faţă în această grea misiune care este preoţia, de unde vă vine sprijinul cel mai puternic?
Într-adevăr, chiar dacă din afară viaţa de preot pare uneori „foarte simplă şi chiar uşoară”, nu este aşa. Cel mai mare ajutor îl găsesc în familia mea, la soţia mea, care, prin pregătirea pe care o are, mi-a dat cele mai bune sugestii şi sfaturi folositoare în activitatea mea, mi-a ridicat moralul când eram în momente de criză şi de deznădăjduire. De asemenea şi din partea bunicilor mei, care m-au crescut şi care şi acum, deşi foarte în vârstă, mă susţin în tot ceea ce întreprind.

Aveţi vreun model pe care vă doriţi să îl urmaţi?
Nu pot spune că am un model, consider că modelul pe care trebuie să-L urmăm noi toţi este al Domnului nostru Iisus Hristos şi al sfinţilor. În ceea ce priveşte un model uman, am încercat să preiau de la fiecare ceea ce este bun şi folositor.

Ce vă place să faceţi, în afară de slujirea preoţească?
Îmi place să navighez pe internet, să fac mişcare şi să mă ocup cu apicultura, o îndeletnicire plăcută, albinele dând exemplul poate cel mai elocvent de cum ar trebui să fie o „parohie adevărată”. Tu, stuparul, te vezi atunci în postura unui preot care intervii doar în momentele importante din viaţa lor.

Ce vă doriţi pentru perioada următoare?
Să duc la bun sfârşit ceea ce am început să fac aici în parohie: construirea unei case parohiale, renovarea celor două biserici şi grija faţă de credincioşii mei.

Aveţi un mesaj pentru cei care ne citesc?
Să urmeze învăţătura Bisericii, să fie mai îngăduitori cu cei din jurul lor şi mai iubitori. Iar în viaţă să aleagă întotdeauna partea plină a paharului.

Interviu realizat de Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 9 - octombrie 2007