Evreu
convertit la Ortodoxie şi botezat în temniţa de la Jilava, Monahul Nicolae – cum scrie
pe crucea de la mormântul său, este o personalitate surprinzătoare. Scriitorul,
criticul literar şi juristul Nicu Steinhardt, doctor în drept constituţional, a
mers în profunzimea apropierii sale de Hristos până la intrarea în monahism în
plin regim comunist. Călugăria nu l-a posomorât. Dimpotrivă, găsindu-şi în
sfârşit libertatea în Hristos, privirea-i adesea ghiduşă şi evocările celor
care l-au cunoscut ne descoperă un monah viu, profund trăitor şi bucuros. În 29 iulie, anul acesta, ar fi împlinit 100 de ani – prilej de rememorare a vieţii sale
pământeşti şi a câtorva dintre dezvăluirile experienţei sale duhovniceşti, prin
intermediul autobiografiei scrise la cererea ierarhului locului şi câteva
fragmente din „Jurnalul fericirii”.
Autobiografie
Sunt
născut în anul 1912, într-o margine de Bucureşti, unde tatăl meu, inginer,
conducea o fabrică de mobile şi cherestea (comuna suburbană Pantelimon). Din
copilărie m-au atras clopotele şi obiceiurile creştineşti. Părinţii mei erau în
bune relaţii cu preotul Mărculescu de la biserica locală, Capra, unde am mers şi eu.
Clasele primare le-am urmat parte acasă, parte la Şcoala Clemenţa (în răstimp
ne mutaserăm în centrul oraşului). La Liceul Spiru Haret am fost singurul dintre patru elevi israeliţi care nu am venit
cu certificat de la rabin, ci am învăţat
religia creştină avându-l
drept dascăl pe preotul Gheorghe Georgescu de la Biserica Sf. Silvestru, om de
ispravă, care mă simpatiza şi-mi da note mari. Bacalaureatul l-am luat
în 1929, urmând apoi cursurile facultăţilor de Drept
şi Litere. Mi-am terminat studiile în 1934, însă doctoratul în Drept l-am luat
abia în 1936. După aceea, până
la izbucnirea războiului mi-am continuat studiile la Paris şi în Anglia.
Reîntors în ţară, nu am avut de suferit ca evreu, tatăl meu –
încetăţenit prin lege individuală votată de parlament şi ofiţer de rezervă –
fiind recunoscut “evreu de categoria a doua”, care ne punea la adăpost de
măsuri vexatorii. (…)
Greu
m-am împăcat cu regimul introdus în toamna anului 1947. Mulţumesc lui Dumnezeu
că mi-a dat destulă voinţă şi destulă luciditate pentru a nu mă lăsa prins în
capcană de ademenirile acestui nou regim. (…)
Din
punct de vedere spiritual lucrurile au evoluat în cu totul alt mod. Mă simţeam
din ce în ce mai atras de creştinism. Cu o bună şi binevoitoare prietenă,
Viorica Constantinide, mergeam des pe la diferite biserici, ea fiind o
credincioasă fierbinte. Datorită unor oameni de mare cultură şi intensă trăire
creştină – Virgil Cândea şi Paul Simionescu – m-am putut apropia de literatura
patristică şi de filosofia creştină. Progresam aşadar pe amândouă planurile: teoretic şi practic.
Eram
în realitate apt pentru botez, îmi lipseau numai curajul şi hotărârea de a face pasul final. Şovăiam,
mi-era ruşine, diavolul mă ispitea cu frica, smerenia, slăbiciunea, mă păstra
în starea aceea confuză dintre dorinţă şi panică, prielnică lenei şi
tergiversării. Mi-era şi teamă, mă ştiam foarte necurat.
Domnul
însă lucrează în chip tainic şi umblă pe căi misterioase. În 1959, grupul de
prieteni căruia aparţineam de câţiva
ani a început să fie arestat, primul dintre noi fiind filosoful Constantin
Noica. Îndemnat cu putere de tatăl meu (căci mi se acordaseră trei zile de
răgaz), ba şi beştelit pentru a fi primit să reflectez trei zile, şi învrednicindu-mă de harul Domnului, am
refuzat să fiu martor al acuzării, am fost arestat, judecat în cadrul “lotului
mistico-legionar Constantin Noica – Constantin Pillat” şi osândit la
12 ani muncă silnică pentru crima de
uneltire împotriva orânduirii socialiste a Statului.
Atunci
n-am mai şovăit şi toate aprehensiunile şi subtilităţile mele mintale au
dispărut ca prin farmec. Eram sigur că nu voi rezista 12 ani şi că voi muri în puşcărie. Nu
voiam să mor nebotezat. Domnul
din nou mi-a venit în ajutor. În prima celulă în care am intrat la Jilava,
primul om care mi-a vorbit a fost un ieromonah basarabean, Mina Dobzeu: de
îndată ce i-am destăinuit dorinţa mea, nu a stat mult pe gânduri. Acolo, la Jilava, în camera 18
de pe secţia a doua (unde în două rânduri cursese sânge) am primit Sfântul
Botez (15 martie 1960). (…) La ieşirea
din închisoare, în urma graţierii generale a deţinuţilor politici (august
1964), am desăvârşit botezul prin mirungere la Biserica
Schitul Darvari (preot Gheorghe Teodorescu), primind şi Sfânta Împărtăşanie.
De
atunci am dus o viaţă creştină conform datinei şi regulilor bisericeşti.
Jinduiam acum după călugărie. O doream încă din închisoare. După moartea
tatălui meu (în vârstă de 90 de ani, în 1967) am început să-mi caut o mănăstire, am întâmpinat însă greutăţi şi refuzuri,
stareţii se fereau de un fost deţinut politic. (…) Abia in 1973 Constantin Noica m-a
înştiinţat că a fost la Cluj, unde l-a cunoscut pe proaspătul episcop Justinian Chira, şi
că a vizitat Mănăstirea Rohia, unde episcopul fusese stareţ vreme de 30 de ani. “Ţi-am găsit locul potrivit”, mi-a spus Noica. De îndată am plecat
la Rohia, însoţit de scriitorul Iordan Chimet, un prieten
al lui Noica. În noiembrie `73 ne-a întâmpinat la Rohia noul stareţ, Serafim
Man. Rohia m-a cucerit din prima zi şi deplin, o dată mai mult Noica împlinise
sarcina de înger călăuzitor al meu. Timp de şapte ani am mers regulat
la Rohia, de cel puţin trei ori pe an, pe câteva zile, apoi
pe câteva săptămâni. Am fost, bănuiesc, supus unui examen, unei cercetări negrăbite. În
1979, Părintele Serafim mi-a făgăduit că mă va călugări. S-a îmbolnăvit, apoi,
foarte grav şi a fost internat în stare aproape disperată la un spital din
Cluj. De
acolo, din ce în ce mai bolnav, a venit
în august 1980 la Rohia numai ca să mă călugărească, potrivit făgăduinţei
ce-mi făcuse. Am fost călugărit în ziua de 16 august, în paraclisul noii
clădiri, de părinţii Serafim Man, Antonie Perţa, Nicolae Leşe şi Emanuel
Rus. Binecuvântarea Arhiepiscopiei s-a cerut şi obţinut
ulterior.
Cunoscându-mi firea mai bine decât o cunosc eu, părintele Serafim mi-a
dobândit de la bunii şi îngăduitorii noştri
ierarhi de la Cluj încuviinţarea de a păstra o cameră în Bucureşti, unde să mă pot duce din
când
în când spre a-mi continua într-o
oarecare măsură activitatea literară, considerată a fi, indirect, în folosul
Bisericii.
Sunt acum monah de şapte ani. Am izbutit să organizez, de
bine, de rău, biblioteca mănăstirii, mi-am deprins să nu lipsesc de la Sfânta Liturghie şi de la
miezonoptică – principalele momente ale disciplinei călugăreşti
– şi am fost, cred, de oarecare folos mai multor candidaţi la examenul de intrare în Seminarul
Teologic. Dau din tot sufletul slavă lui Dumnezeu că m-a învrednicit de Sfântul Botez şi de călugărie,
mult mai mult decât
putea nădăjdui un ins ca mine. Port din tinereţe o cruce grea şi urâtă: o ticăloasă boală de intestine. Ar
fi trebuit să
deznădăjduiesc, să mă întunec. Credinţa îmi ajută să o
rabd cu destul
stoicism şi să nu-i îngădui
să-mi zdruncine bucuria de a fi creştin şi monah – pe măsura darului,
foarte puţin adică, având
totuşi dreptul de a rosti: Et in
Arcadia ego.
Fie numele Domnului binecuvântat!
N. Steinhardt
1987
Hristos
nu ne cere să fim proşti
Mii
de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul cu prostia, cu un fel de
cucernicie tâmpă şi laşă (…)
Creştinismul
neajutorat şi neputincios este o concepţie
eretică deoarece nesocoteşte
îndemnul Domnului ( Matei 10,16: „fiţi dar înţelepţi ca şerpii
şi nevinovaţi
ca porumbeii”) şi trece peste textele Sfântului
Pavel (Efes. 5,17 „Drept aceea, nu fiţi fără de minte”, II Tim.
4,5: „tu fii treaz în toate...”, Tit. I, 8: „să fie... treaz la minte” şi
mai îndeosebi I Cor. 14,20: „Fraţilor, nu
fiţi
copii la minte; ci la răutate fiţi copii,
iar la minte fiţi oameni mari”).
Nicăieri
şi
niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi
cu inima, dar nu tâmpiţi. (Numai despre păcatele noastre spune la Pateric ”să le tâmpim”). Cum de-ar fi putut proslăvi prostia Cel
care ne dă sfatul de-a fi pururi treji ca să nu ne lăsăm surprinşi de satana? Şi-apoi tot la I Cor. (14, 33) stă scris că „Dumnezeu nu
este un Dumnezeu al neorânduielii”. Iar rânduiala se opune mai presus de orice neîndemânării zăpăcite, slăbiciunii
nehotărâte, neînţelegerii obtuze.
Domnul iubeşte nevinovăţia,
nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice şi
Leon Daudet, dar nu la bărboşi.
Bărboşii
se cade să fie înţelepţi. Să ştim,
şi ei şi noi, că mai mult rău iese adeseori de
pe urma prostiei decât a răutăţii. Nu, slujitorilor diavolului, adică şmecherilor, prea le-ar veni la îndemână să fim proşti. Dumnezeu, printre altele, ne
porunceşte
să fim inteligenţi.
Ruşinea
teribilă a păcatului
Poţi să nu păcătuieşti de frică. E o treaptă inferioară,
bună şi ea. Ori din dragoste: cum o fac
sfinţii şi
caracterele superioare. Dar şi de ruşine.
O teribilă ruşine,
asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuviincios în faţa unei persoane delicate, a fi trântit
o vorbă urâtă în faţa unei femei bătrâne, a fi înşelat un om care se încrede în
tine. După ce L-ai cunoscut pe Hristos îţi vine greu să păcătuieşti, ţi-e teribil de ruşine.
Hristos
ca gentleman şi cavaler
O fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după care
Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blând, bun, drept, fără de păcat,
îndurător, puternic ş.a.m.d. Din relatările Evangheliilor - fără excepţie - ne apare şi înzestrat cu toate
însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.
Mai întâi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are
încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului
şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a
şmecherului. Gentlemanul e cel care – până la dirimanta
probă contrarie – are încredere în oricine şi nici nu se
grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al
său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar
neasemuita satisfacţie – putinţa de a şti că semenul lor e tot
atât de întinat ca şi ei.
Mai departe. Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul
nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (fără ca să ierte), o face greu, în
silă, cu ţârâita. Pe când Domnul: „Nici eu nu te
osândesc. Mergi şi nu mai păcătui." Nici eu nu te osândesc...
E oricând gata să vină în ajutor, atâta aşteaptă. Îi e
milă. Pe văduva din Nain, pe orbi, pe
femeia gârbovă, îi
milostiveşte fără ca ei să fi cerut ceva. Ştie să gradeze aprecierea, dă
fiecăruia ce-i al său. Hananeancei, care a dat dovadă de stăruinţă şi curaj, îi spune mai mult decât altora pe care-i izbăveşte,
întrebuinţează o formulă complementară: O, femeie! mare îţi este
credinţa. (Numai ei; numai ei şi exclamativul O! şi calificativul mare!)
E mereu – şi cu osebire de grijuliu asupra acestui punct – atent şi
politicos; prietene îi spune lui Iuda. Niciodată o insultă sau o vorbă dispreţuitoare faţă de
păcătos. Nu se vede din nici un text vreun moralism înţepat, vreo pudoare de
comandă. Şi nici o condiţie prealabilă pusă păcătoşilor, nici o discriminare:
Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară. Fiului risipitor îi iese în cale
(şi încă departe fiind...). Iar ori de
câte ori dă, dă, din belşug, mai mult decât s-ar cuveni, boiereşte. (Ce poate
fi mai străin de contabila meschinărie şi fariseic drămuita socoteală, şi mai
bună dovadă de mărinimie, decât aceste cuvinte de la Ioan 3, 34: „Căci Dumnezeu nu dă duhul cu măsură”?) Gospodăreasca,
nu, cuvântul e prea frumos, administrativa îngrijorare a lui Iuda pentru banii
cheltuiţi pe mir arată, pe de o parte, că vânzătorul era lipsit de simţul
dărniciei, iar pe de alta că Domnul de la sine trecea – boiereşte – peste orice calcul şi avariţie (fie ele sulemenite în opere de binefacere
şi patronaj) pentru a gusta bucuria de a risipi (care-i tot una cu a jertfi) în clipe de înălţare sufletească. (…)
Încredere în oameni, curaj, detaşare, bunăvoinţă către
cei năpăstuiţi de pe urma cărora nu te poţi alege cu nici un folos (bolnavi,
străini, întemniţaţi), simţ sigur al măreţiei, predispoziţia pentru iertare,
dispreţul faţă de prudenţi şi agonisitori: toate sunt trăsături ale
gentlemanului şi cavalerului.
Evocări
„Era foarte greu pentru noi. Ni se spunea de către securişti:
„Ce-l ţineţi pe jidanul ăla acolo? Un ticălos!”. Dar el s-a simţit
extraordinar. Rohia i-a format un mod nou de a gândi. El credea, dar nu
cunoştea in intimitate viaţa creştină. In această mănăstire a învăţat el viaţa creştină şi viaţa
călugărească.
Aici (la Rohia, n.red.) i s-a dat
ascultarea – pentru că dacă nu-i dădeam nicio
ascultare in mănăstire, pur si simplu n-ar fi rezistat – să se ocupe de biblioteca mănăstirii,
ceea ce pe el l-a încântat teribil.
A doua sarcină care i s-a dat a fost cea de clopotar. Era şi de
aceasta foarte încântat. Şi era foarte râvnitor. La
secundă trăgea clopotul la slujbe dimineaţa, seara, la miezul nopţii. Iubea
foarte mult slujbele, mai ales Miezonoptica şi Sfânta Liturghie. De la aceste două slujbe nu
lipsea niciodată. Poporul l-a iubit foarte mult. Oamenii ştiau că e evreu şi că
s-a făcut creştin. Dar l-au iubit şi pentru că îi plăcea să citească Psalmii la
strană. Îi cunoştea în original şi îi citea atât de frumos, încât parcă vibrau pereţii bisericii…
Extraordinar! Aşişderea, i s-a dat posibilitatea să predice. Vorbea pe înţelesul poporului, spunea lucruri
mari, importante, lucruri inedite.”
IPS Iustinian Chira,
Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului
„Steinhardt
este un model a ceea ce înseamnă un intelectual creştin, care îmbină
creativitatea intelectuală cu credinţa.” (Theodor Paleologu)
„A fost şi va
rămâne un cărturar care îşi trăia, îşi vieţuia textul, înainte de a-l trece pe
hârtie. (…) Se ruga mereu, neîncetat.” (Pr. Ioan Pintea)
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 67 - august 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu