Cuvântul protopopului: Un semn de la Dumnezeu

“Veniţi să plângem toţi înaintea Dumnezeului tuturor, cu umilinţă strigând: treci, Iubitorule de oameni, greşalele noastre şi trimite din cer apă pământului celui însetat, ca un mult-milostiv”. Cu astfel de cuvinte ne cheamă Biserica pe fiecare dintre noi să ne rugăm lui Dumnezeu în aceste vremuri de arşiţă şi secetă. Ele sunt în deplin acord cu înţelepciunea populară a înaintaşilor noştri, care vedeau în toate calamităţile naturale semne de la Dumnezeu. Când era secetă, spuneau că aceasta este semn de la Dumnezeu că poporul a părăsit Legea, adică semn că Dumnezeu suferă pentru seceta Harului Duhului Sfânt din sufletul omului. Când omul se îndepărtează de Dumnezeu, natura înconjurătoare îi devine potrivnică. De aceea, bunicii noştri căutau în timp de secetă pocăinţa profundă şi sinceră, însoţită de rugăciuni stăruitoare şi smerite pentru iertarea păcatelor. Mai întâi căutau să se împace cu Dumnezeu cerându-şi iertare pentru păcate şi abia apoi cereau ploaie pentru rodirea pământului sau orice altceva. Ştiau că aceasta este rânduiala.

Şi pentru noi, cei de azi, seceta este un semn de la Dumnezeu. Prin secetă Dumnezeu vrea să ne spună ceva. Mesajul Lui este în legătură cu sufletul nostru, din care noi Îl alungăm mereu prin patimi şi indiferenţă. Principiile evanghelice ale vieţuirii creştine sunt nesocotite, poruncile Domnului neîmplinite, suntem mereu agitaţi, neobosiţi căutători de plăceri de tot felul, am pierdut din vedere lucrarea duhovnicească la care suntem chemaţi, aceea de a ne asemăna cu Dumnezeu în virtute. Nu mai oferim lui Dumnezeu timp din viaţa noastră, începem ziua fără rugăciune, o petrecem fără Dumnezeu şi o sfârşim la fel. Biserica, Spovedania, Sfintele Taine şi Sfânta Liturghie cel puţin săptămânală sunt multora noţiuni străine sau lipsite de orice importanţă. Dumnezeu este înlăturat pe zi ce trece şi înlocuit cu idolii vremurilor de azi: puterea, banul, mâncarea, plăcerea trupească ş.a.

Dorind ploaie pe pământ, mai întâi e necesar să refacem legătura noastră cu Dumnezeu. Lucrarea aceasta o putem începe plecând de la conştientizarea stării sufleteşti decăzute, aşa cum frumos se spune într-una din rugăciunile rânduite la vreme de neplouare: „Nu numai dragostea Ta am lepădat, ci ca fiarele ne purtăm şi unul pe altul ne mâncăm, prin uneltiri lacome şi prin nedreapta noastră voinţă. Deci cum să fim vrednici de mila Ta şi să ne bucurăm de binefacerile Tale? Tu eşti drept, noi nedrepţi; tu iubeşti, noi duşmănim; Tu eşti îndurător, noi neîndurători; Tu făcător de bine, noi răpitori. Ce legătură avem cu Tine, ca să ne împărtăşim de bunătăţile Tale?”.

Pocăinţa sinceră şi rugăciunea fierbinte – ale fiecăruia dintre noi, nu numai ale preoţilor – pot îndupleca mila dumnezeiască, ce revarsă ploaia Duhului Sfânt în inimă şi ploaia necesară pământului pentru rodire şi potolirea setei. Rămâne valabilă şi pentru noi porunca regelui cetăţii Ninive, ai cărei locuitori au oprit mânia lui Dumnezeu prin pocăinţa lor: oamenii „către Dumnezeu să strige din toată puterea şi fiecare să se întoarcă de pe calea lui cea rea şi de la nedreptatea pe care o săvârşesc mâinile lui”. (Iona 3, 8)

Pr. protopop Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 67 - august 2012