Singur cu el însuşi, singur pentru el însuşi, contele se lupta cu sine…Se
afla pur şi simplu în pericol de moarte. Iată soarta omului cu adevărat vrednic
de acest nume…nu-i în pericol decât din pricina sa însuşi…Tot urmărind
acţiunile bogate-n putere şi-n hotărâre ale insului împotriva lui însuşi, am
izbutit să înţeleg că mereu cunoaşterea de sine presupune un fel de război
împotriva sinelui şi-un soi de rămăşag pus pe partea sublimă a eului.
Alain - comentariu la un text de
Stendhal
Fidelitate, înşelătorie,
încăpăţânare
Dintre virtuţi, fidelitatea (ori
credincioşia, cum îi spun de preferinţă poporul şi scriitorii români) e mai
puţin evocată decât celelalte. A jura ceremonial ori lăuntric credinţă unui om,
unei cauze, unui principiu, unei idei înseamnă a te lega să-i fii întotdeauna
leal şi devotat şi oricând gata a-i veni în ajutor. Fidelitatea implică un
raport cordial şi personal chiar faţă de o abstracţiune: o statornicie, o
nestrămutare, o căldură. Te arăţi demn de încredere absolută în orice
împrejurări, la bine şi la rău, în ceasuri de îndoială, în vremuri de
restrişte, la mari primejdii, în mlaştină şi pe grohotiş, când se înfiripă
clipele deznădejdii. Dacă acel căruia, nepripit, i-ai făgăduit credinţă nu mai
crede în el însuşi ori în cauza pentru care luptă (ori în modul de viaţă, de
gândire, ce-i este propriu) în tine, totuşi, să poată crede, să preferi tu
atunci curajul, puterea de îndurare, stăruinţa, vioiciunea care pe el l-au
părăsit, să-i devii tu lui călăuză şi stâlp de înţelepciune, toiag, cetate
întărită, lumină, înger păzitor. (...)
Fidelitatea se opune
înşelătoriei, perfidiei, făţărniciei, minciunii, versalităţii, verbozităţii,
trădării. De unde şi dispreţul total faţă de trădători chiar când se întâmplă
să servească interesul celui către care vin (...).
Fidelitatea însă nu se confundă
cu încăpăţânarea în teorii şi idei, e o calitate exclusiv morală. Printre
creaţiile spiritului omenesc, ştiinţa e cea mai puţin “credincioasă”. La
fiecare sută de ani (ori şi mai repede), ştiinţa – sub presiunea observaţiilor,
experienţelor, logicii şi gândirii – se schimbă fundamental, se contrazice fără
a şovăi ori a se ruşina. Ceea ce nu înseamnă că nu e şi ea fidelă, sui
generis: fidelă principiului ei de bază – permanenta reconsiderare a
teoriei şi grijulia verificare a concordanţei ei cu faptele.
În ştiinţă, aşadar, fidelitatea
nu înseamnă imobilitate. Pe plan etic e altfel: acolo regula este a
invarianţei, a statorniciei în hotărâri, a râvnei ferme şi solicitudinii
neobosite faţă de prieteni, a neclintirii faţă de crez şi de cuvântul dat.
Forma supremă a fidelităţii: cea
faţă de tine însuţi
Fidelitatea nu-i lipsită nici de
oarecare utilitate, nu-i un principiu pe deplin încadrat unui rit sacrificial. (...)
Deoarece cui i se cere, în cele din urmă, omului să fie complet fidel? Lui
însuşi, condiţiei sale de om, de fiinţă gânditoare şi cuvântătoare a
cosmosului. Iată principala, neîndoielnica, nefluctuanta fidelitate. Şi ce
înseamnă a-ţi fi ţie însuţi fidel, condiţiei tale de om? A nu săvârşi nimic de
care să-ţi fie apoi scârbă ori ruşine; a respecta demnitatea şi libertatea
celorlalţi; a contribui, pe cât îţi este dat, la menţinerea sau îmbogăţirea
prestigiului singurei (până la proba contrară) fiinţe conştiente din univers.
A nu te huli pe tine însuţi, a te
controla cu străşnicie, a nu batjocori duhul care sălăşluieşte în tine şi în
semenii tăi, a nu ştirbi întru nimic nivelul de civilizaţie şi cultură la care
a izbutit să ajungă omenirea contemporană ţie. De faci aşa, prin însăşi a ta
fidelitate, după cum spune Blaga, pământul devine transparent, cerul megieş,
roadele muncii şi cugetului purtătoare de sfinţenie. Îţi vei fi adus obolul
pentru ridicarea lumii la un mai mare grad de hierofanie. Asumarea etică a
destinului omului pe pământ şi al omenirii în cosmos reprezintă forma supremă a
fidelităţii, singura de altfel, nesupusă relativităţii şi vicisitudinilor
istorice.
Tinereţea şi frecuşul cotidian al vieţii
Etapa cea mai propice a ideilor
neutilitare şi curăţiei sufleteşti pare a fi tinereţea. Alcătuitorii ei încă
n-au avut prilejul să-şi murdărească mâinile în lungul frecuş cotidian al vieţii.
Fidelitatea, curajul, imaginaţia nu s-ar zice că sunt irealităţi, fantezii. E
perioada numită a idealismului. Dar cuvântului acestuia nu se cuvine a-i da
înţelesu-i filosofic, restrictiv, ci cată a fi luat în accepţiunea sa cea mai
largă şi mai populară, care-l confundă cu mărinimia, entuziasmul, capacitatea
de a se devota, a se înflăcăra, a se jertfi, a fi intransigent, a lua lucrurile
foarte în serios, a nu sta mult la îndoială, a dispreţui compromisurile.
(...) Nu de pe poziţii de
aşa-zisă înţelepciune bătrânească îndrăznesc a vorbi, ci cu bruma de nebunie
tânără încă sălăşluitoare în adâncul sufletului meu din belşug zdrumicat de
eşecuri şi erori. De pe poziţii de egalitate atrag atenţia celor tineri asupra
valorii fidelităţii, antidot al propensiunii vieţii de a uza, spălăci şi apoi
şterge tot ce a fost mai dezinteresat, mai “ideal”, mai neoportunist, altfel
spus mai “frumos” în cugetul lor. Dacă nu vor să cunoască adulta amărăciune sub
forma-i corosivă, pentru nimic în lume să nu îngăduie, să nu uşureze ivirea
unui hău între anii tinereţii şi anii maturităţii ori bătrâneţii. Durere mai
aspră e greu de conceput. (Şi nu este nevoie ca focul fără de materie să ardă
toate păcatele din om: desigur nu; sunt însă unele de care, orice ar fi,
trebuie să te ţii cu încrâncenare departe: şantajul, trădarea, delaţiunea,
escrocheria, pâra, siluirea).
Nicolae Steinhardt, în Monologul polifonic
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu