Călătorie spre Bucurie. Mănăstirea Lupşa

Drumul prin Apuseni e o adevărată desfătare. Obişnuită cu severitatea necruţătoare a Făgăraşilor natali, mă simt îndulcită de linia molcomă a culmilor apusene, a pădurilor presărate pe alocuri cu fâneţe şi case împrăştiate în văi sau pe vârfuri de munte.

 Oricât ne-am strădui, ajungem la Lupşa după lăsarea întunericului.

Apropierea. Intrarea pe poarta mare, de cetate – ca şi zidul – face trecerea într-o altă lume. Aici, la ceas de seară, monahii stau la sfătuire în curtea mănăstirii. Retrăiesc parcă prima întâlnire cu acest loc, care m-a marcat prin lumina şi bucuria celor care ostenesc aici. Duhul acesta de liniştire mi-a săpat adânc în inimă dorinţa de a reveni. Şi iată că Domnul, în necuprinsa Lui purtare de grijă, a rânduit şi această întoarcere binecuvântată. Abia aştept dimineaţa, să mă lepăd de oboseala drumului şi să gust din închinarea Domnului cea bună foarte.

Bucuria. Uşa masivă, zăvorâtă, ca şi poarta mare a mănăstirii, îmi face din nou o trecere spre mai profund şi spre mai aproape. Dacă în Rai e aşa, mie îmi e destul… Slujirea atât de delicată, şoptită, a părintelui care este de rând, răspunsul la fel de trăit al stranei, mă afundă în Bucurie, într-o pregustare a Împărăţiei. Nevrednicia mea este copleşită de harul celor prezenţi, atât de puternic încât se dăruieşte darul lacrimilor şi celui prea necurat şi împietrit.

Spre deosebire de ectenii, cântările sunt mai ferme, dar pline de trăire şi de autentic. Nimeni nu mişcă fără rost, nimeni nu face un gest în plus. Deşi partea din spate a bisericii e plină de studenţi, încadrarea lor e perfectă, liniştea deplină. Vorba cuiva – parcă îţi e teamă să faci o închinăciune, căci se aude foşnetul fustei. Sfânta Liturghie – cu adevărat o trăire în Împărăţie. Împărtăşirea monahilor mă umple de Dor adânc.

Pomenirea morţilor, la fel de delicată şi plină de rugăciune profundă pentru cei trecuţi deja dincolo, încheie slujbele de dimineaţă.

Pangarul. Întâlnirea din curte cu ceilalţi pelerini se rezumă la câteva detalii organizatorice; paşii se îndreaptă apoi către o altă „destinaţie” de care mi-a fost dor: pangarul. Mi-a rămas la suflet de acum doi ani, când am fost impresionată de bunul gust cu care este aranjat şi autenticitatea obiectelor. O căldură primitoare, un călugăr luminos însufleţit de o tainică sfătuire, cărţi bune, bune foarte, icoane atent lucrate, metaniere de calitate. Şi cel mai important – ceva rar, din păcate – nici un kitsch, nimic fals nu întunecă liniştea. Remarcarea acestei absenţe a nepotrivitului şi a urâtului din pangarul de la Lupşa am văzut-o la scurt timp aşezată în cuvinte de domnul Costion Nicolescu, într-un articol despre Pangarul de la Lupşa, rânduri care mi-au întărit bucuria de a fi găsit un asemenea loc.

Intru cu dor şi nerăbdare – regăsesc chipuri de sfinţi contemporani, surprinse în fotografii alb- negru ce te întâmpină cum păşeşti înăuntru, măsuţa unde te poţi rândui pentru lectură – dacă nu te poţi hotărî asupra cărţii sau îţi e locul prea drag – şi cărţile care aşteaptă cuminţi pe rafturi, unde Sfântul Siluan, Părintele Sofronie, Părintele Rafail şi, dimpreună cu ei, Părintele nostru Arsenie au locuri rostuite special. Doar părintele care se ocupă de pangar lipseşte, dar este înlocuit cu folos şi acelaşi duh luminos de un alt chip monahal. Nu suntem singurii oaspeţi şi astfel şederea se prelungeşte, căci dintr-un asemenea loc de îmbogăţire sufletească şi comuniune nu poţi pleca uşor.

Comuniune şi cunoaştere. Momentele de comuniune se prelungesc în curtea mănăstirii, după ce ne desfătăm gustând din atmosfera veche a bisericuţei de lemn, restaurată în acelaşi bun gust specific locului. Şederea pe iarba răcoroasă, cu priviri odihnite de culmile împădurite şi albastrul calm al cerului, departe de canicula ce sfâşie ţara, nu te poate lăsa indiferent. Lumea aici are o altă aşezare. În miez de zi, la umbra brazilor, monahii se adâncesc în convorbiri duhovniceşti; asta îmi aduce aminte de rânduiala de la Essex, când uneori, în timpul citirii de la trapeză, Părintele Sofronie oprea lectura pentru lămurirea şi întărirea cuvântului, iar conversaţiile se prelungeau ceasuri întregi, până la masa următoare. Pentru că menirea călugăriei este cunoaşterea lui Dumnezeu şi trăirea în El – nu munca fizică până la epuizare – şi această prioritate ar trebui să călăuzească rânduirea vieţii monahale cotidiene. Dar şi viaţa noastră de zi cu zi.

În această bună aşezare, remarc din când în când – cu uimire, parcă – câte doi-trei turişti rătăciţi, opriţi la o vizită; îi demască goliciunea trupului şi privirile oarecum stinghere. Îmi aduc aminte cu tristeţe de vetrele monahale invadate în timpul verii de un astfel de turism năucitor. Aici însă parcă lucrurile se întâmplă altfel. Prezenţa străinilor rămâne străină; urmele lăsate sunt ca cele prin apă, nu se vede nimic după ele; doar poate cei care au trecut pe aici, chiar şi într-un scurt popas de dezmorţire a picioarelor, s-au udat puţin, măcar puţin.

După două zile de respirare a atmosferei îndumnezeite de aici, nu mai poţi fi acelaşi. Se deschid noi orizonturi de trăire şi de dor tainic.

Natalia Corlean

Lupşa – întâlnirea cu sine

Am pornit spre Apuseni cu şanţurile minţii pline de ale lumii – ale agitaţiei în care trăiesc, ale superficialităţii de fiecare zi. Nu îmi doream decât o pauză de la ale mele, de la cele multe care îmi toacă mărunt timpul şi bucuria. Ştiam cât de greu e să îmi găsesc pacea, dar speram să mă molipsesc de la a munţilor şi mai ales a celor care se roagă acolo; să mi se impregneze în inimă, ca mirosul în haine, duhul rugăciunii lor. Intrarea în spaţiul şi ritmul mănăstirii au fost o trezire la viaţă. În loc de pauza la care visam, m-am pomenit la întâlnire cu mine. Dacă într-o biserică de oraş se zbenguie gândurile celor adunaţi în grabă, liniştea slujbelor mănăstireşti te ruşinează. Te fereşti să slobozeşti gânduri – s-ar ciocni de vitralii, de stranele goale, s-ar auzi ca ţipete în liniştea adâncă a rugăciunii. O altă faţă a monahismului – poate cea autentică: discreţia căutării şi a cunoaşterii. Rugăciune multă şi meditaţie. Cercetare, cunoaştere, comuniune, cuminecare. Şi iar de la capăt. Luptă discretă, personală, sprijinită în metanier, dar şi în aproapele, în împreuna călătorie. După ce intri în duhul mănăstirii, mintea se limpezeşte uşor, odată cu ceaţa dimineţii. Dar numai viaţa monahală ar trebui să curgă între slujbe şoptite, bucuria întâlnirii cu cel de lângă tine şi a căutării pe Cale? Care e rostul vieţii dacă nu cunoaşterea lui Dumnezeu şi comuniunea cu El? Cum poate fi cunoscut dacă nu prin rugăciune susţinută, căutare onestă şi meditaţie? Dacă ăsta e rostul vieţii, de ce-l uităm? De ce nu-l plinim? De ce ne risipim atât de uşor în altele?

De la Lupşa pleci cu mai multe întrebări decât  răspunsuri. Şi nu-i rău deloc. Măcar de vor rodi.  

Oana Dobrin

Liniştea de acolo încă respiră în mine...

Ideea descoperirii "de la sursă" a fenomenului Essex – dacă pot să îi spun aşa – mi-a atras atenţia încă de la început. Încă din facultate am auzit despre Sfântul Siluan, despre Părintele Sofronie şi despre Părintele Rafail Noica, la a cărui ultimă conferinţă de la Alba m-a ajutat Domnul, printr-un concurs de împrejurări, să ajung...

Recunosc sincer că deşi am terminat o facultate de Teologie, nu am avut ambiţia să citesc niciodată nimic din acest curent duhovnicesc, Essex. Mă refer la cărţile apărute în limba română cu autori precum Sfântul Siluan sau Părintele Sofronie. În primăvară mi-am cumpărat şi eu "Celălalt Noica", dar nu i-a venit rândul la citit...

În schimb, i-am cunoscut prin prietenii care s-au dedicat duhovniceşte acestui mod de a gândi şi practica Ortodoxia, prin cei care au citit şi au popularizat pe părinţii din Essex. Mie ambiţia asta mi-a lipsit, probabil încă nu sunt vrednic. Dumnezeu ştie. Cert este că pelerinajul la Mănăstirea Lupşa mi-a dat un nou îndemn şi o siguranţă în a cunoaşte mai mult din ceea ce înseamnă Sfântul Siluan şi Părintele Sofronie, mai mult decât mi s-a povestit de către cunoscuţi.

Liniştea de acolo încă respiră în mine şi îmi dă acea siguranţă mântuitoare!

Nu e necesar, dar simt că trebuie să accentuez faptul că dacă am câştigat ceva din călătoria spre cunoaşterea Părintelui Sofronie - întemeietorul Mănăstirii de la Essex, este chiar liniştea şi siguranţa ce trebuie să ne caracterizeze pe noi, creştinii. 

Mărturisesc şi faptul că am să înmulţesc rugăciunea, cerând să am liniştea şi timpul necesare descoperirii scrierilor ce ne-au rămas de la Sfântul Siluan, Părintele Sofronie şi cei care i-au cunoscut. Călătoria la Lupşa îmi hrăneşte încă sufletul cu bucurie!

Alexandru Socaciu

Mănăstirea Lupşa

A fost reînfiinţată în 1994, pe o veche aşezare monahală întemeiată de pustnicii retraşi în această zonă. Biserica de lemn a acestui aşezământ, singura care a supravieţuit vitregiei istoriei, a fost ridicată în 1429 de cnejii Cândea din Lupşa. Acest locaş de cult cu hramul „Sf. Nicolae” este considerat cea mai veche biserică de lemn din Apuseni. În 1694 este restaurată, înălţându-i-se atunci pereţii; tot atunci, meşterii saşi care au lucrat aici au schimbat bolta ortodoxă cu un tavan casetat, de factură renascentistă.

Înscrisă pe lista neagră a mănăstirilor ortodoxe care urmau să fie dărâmate de generalul Bukow, este cruţată la intervenţia episcopului unit Petru Pavel Aron, urmând să fie dată greco-catolicilor. În 1948 revine Bisericii Ortodoxe, intrând în administraţia parohiei locale, care a efectuat aici între 1975-1978 lucrări de restaurare menite a salva locaşul de la ruinare. Biserica îşi păstrează încă icoanele de pe vechea catapeteasmă, datând din sec. XVII. A fost resfinţită în 1980, primind hramul „Înălţarea Sfintei Cruci”.

În 1991 s-a aprobat redeschiderea mănăstirii, iar în 1994 s-a aşezat aici o obşte de monahi de la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus. Prin râvna lor, locul şi-a recăpătat frumuseţea arhitecturală şi duhovnicească cuvenită. La o distanţă corespunzătoare de mica bisericuţă a fost construit un corp de chilii cu ateliere, apoi un alt corp care cuprinde trapeza, stăreţia şi paraclisul închinat Adormirii Maicii Domnului şi Sfântului Siluan. Biserica veche a fost restaurată şi decorată în frescă, oferind astăzi liniştea seculară a lăcaşurilor vechi dimpreună cu aspectul îngrijit datorat dragostei pentru patrimoniu a obştii de la Lupşa. Ansamblul monahal a fost împrejmuit cu un zid de piatră care are la intrarea principală un turn clopotniţă cu elemente arhitecturale de la bisericuţa veche.

Datorită bunelor relaţii cu Muntele Athos, mănăstirea a fost înzestrată în anul 2004, de către Stareţul Efrem, egumenul Mănăstirii Vatoped, cu o icoană ferecată în argint, copie fidelă a icoanei „Paramythia”, de la această mănăstire.

Călăuza pelerinului

 Mănăstirea Lupşa se află în Munţii Apuseni, în satul Mănăstire, com. Lupşa, jud. Alba. Obştea are în jur de 20 de vieţuitori. Se duce o viaţă de obşte, sub îndrumarea părintelui stareţ Melhisedec Ungureanu.

Distanţa din Făgăraş la Lupşa este de aproximativ 245 km. Se urmează drumul Făgăraş – Sibiu – Alba-Iulia – Zlatna – Câmpeni – Lupşa. La sosirea în Câmpeni (nu se intră practic în oraş) se urmează indicatorul de Turda (sau Baia de Arieş). De acolo mai sunt 10 km. Mănăstirea se află în satul Mănăstire, pe partea stângă. O puteţi recunoaşte uşor după zidul înalt, ca de cetate, care o împrejmuieşte. 

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 67 - august 2012