Nu pot să cred că vreunul dintre
cititorii mei este străin de iertare, fie de nevoia de a fi iertat, fie de
nevoia de a ierta. Nevoia de a ierta, după porunca lui Hristos, se
extinde şi dincolo de cei care ne cer iertare : ni s-a poruncit să-i iertăm
pe duşmanii noştri – care presupun că rar ar dori să-şi ceară iertare de la
noi.
Sigur, ceea ce simţim noi referitor la
cei care ne sunt cu adevărat duşmani este că nu vrem să-i iertăm. Nu avem
încredere în ei; rana a fost prea adâncă; ofensa adusă de ei nu a fost
împotriva noastră, ci împotriva unei persoane pe care o iubim şi care este
deosebit de vulnerabilă. Aş putea lărgi lista, dar toţi o cunoaştem prea bine.
Motivele pentru care ne este greu să-i iertăm pe duşmanii noştri sunt infinite.
Dar porunca rămâne – nu ca un sfat
despre cum să avem o viaţă mai sănătoasă, mai fericită – ci împreună cu
aducerea aminte că vom găsi iertarea numai în măsura în care iertăm. Iertarea
nu este ceva opţional – ci o activitate spirituală fundamentală pe care trebuie
să învăţăm să o practicăm ca şi cum mântuirea noastră ar depinde de aceasta, pentru
că aşa şi este.
De mai multe ori în Scriptură iertarea
celorlalţi (inclusiv a duşmanilor) este prezentată ca fiind în legătură cu
devenirea noastră asemenea lui Dumnezeu, conform imaginii Sale. Astfel, când mă
gândesc la iertare, mă gândesc, de asemenea, la toată viaţa spre mântuire –
căci calea de a fi readus la plinătatea imaginii lui Hristos trece chiar prin
iertarea duşmanilor noştri. Ea poate fi, într-adevăr, tocmai cheia spre
mântuirea noastră (aşa cum este ea lucrată în noi) şi măsura ei cea mai exactă.
Mai trebuie să spunem că această poruncă
a iertării nu este proprie omului – nu avem puterea de a împlini această
poruncă prin noi înşine. Sfântul Grigorie de Nissa a spus odată că „omul este
lutul căruia Dumnezeu i-a poruncit să devină dumnezeu”. Sigur, este absolut
imposibil pentru lut să facă aşa ceva (cu excepţia cazului în care Dumnezeu
face aceasta).
Harul stă la baza iertării. Ne rugăm ca
iertarea să ne pătrundă în inimă. Implorăm ca iertarea să ne pătrundă în inima.
Ne rugăm insistent lui Dumnezeu pentru ca iertarea să ne pătrundă în inima.
Chiar ca un rezultat al harului – nu
începem cu lucrurile cele mai grele, ci cu cele mai uşoare. Nu începem să
postim asumându-ne cel mai strict regim. Nu începem rugăciunea cu un efort de
rugăciune neîntreruptă timp de patruzeci de zile (sau vreo alta faptă
vitejească). Asemenea eforturi ne zdrobesc fie prin dificultatea lor, fie prin
succesul nostru.
Acestea sunt câteva gânduri pentru
începutul vieţii de iertare:
- 1. Începeţi prin a vă lupta să deprindeţi obişnuinţa iertării în cele mai mici lucruri. Cu un copil, în trafic, cu supărările mici. Nu duceţi o luptă modestă, ci pur şi simplu aruncaţi-vă în iertare. Aceasta ar trebui să devină o obişnuinţă, dar o obişnuinţă a prezenţei harului, într-o lucrare plină de milă.
- 2. Folosiţi, pentru duşmanii care par a fi dincolo de puterea voastră de a vă ruga, această rugăciune: „Doamne, la Înfricoşata Judecată, nu-i osândi pe ei pentru mine.” Aceasta plasează iertarea la o anumită distanţă şi chiar şi o inimă neînduplecată poate deseori să spună această rugăciune de iertare de la o asemenea distanţă.
- 3. Fii mereu atent la căderile tale şi cere-I lui Dumnezeu mereu iertare. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”
- 4. Pe cât de mult posibil cultivaţi în inima voastră înţelegerea că toţi oamenii sunt sfâşiaţi de păcat şi victime ale căderii. Niciunul dintre noi nu intră într-o lume a purităţii şi nici noi nu venim pe lume pe deplin funcţionali ca fiinţe umane. Cultivarea milei în inima noastră este graduală. Mulţi se vor plânge că lumea în care trăim are deja un „cult al victimizării”, în care nimeni nu îşi asumă răspunderea pentru faptele sale. Aceiaşi oameni îşi vor imagina că lumea ar fi mai bună dacă fiecare ar fi mai responsabil. Dar ei înşişi nu vor să îşi asume responsabilitatea care ne aparţine tuturor. Cum spune Dostoievski, „fiecare om este responsabil pentru tot înaintea tuturor.” Aşadar, plângerea vine din mândrie. Credem că noi nu suntem responsabili pentru starea în care se află lumea, şi că dacă ceilalţi ar fi la fel de buni ca noi, lumea ar fi mai bună. Aceasta este o minciună.
- 5. Răspunsul potrivit pentru asumarea unei astfel de responsabilităţi este să te rogi şi să ceri iertare. A te simţi vinovat este o altă acţiune centrată asupra sinelui şi nu este acelaşi lucru cu a cere iertare.
- 6. Fă o spovedanie generală a vieţii măcar o dată pe an – având grijă să mărturiseşti cât mai multe resentimente din câte îţi aminteşti.
Pr. Stephen Freeman
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 65 – iunie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu