Dragostea curată îi uneşte pe soţi

Cineva m-a întrebat: „Ce uneşte mai mult pe bărbat cu femeia?” „Recunoştinţa”, îi răs­pund. Unul îl iubeşte pe celălalt pentru ceea ce îi dăruieşte. Femeia îi dă bărbatului ei încrederea, devotamentul şi ascultarea sa. Iar bărbatul îi dă femeii siguranţa că o poate proteja. Femeia este doamna casei, dar şi o mare servitoare, iar bărbatul este stăpânul casei, dar şi hamalul ei.

Să-l primeşti pe celălalt în inima ta îndurerată
Soţii trebuie să aibă dragoste curată între ei pentru ca, existând un climat paşnic în familie, să-şi poată îndeplini îndatoririle lor duhovniceşti. Pentru a trăi în chip armonios, soţii trebuie dintru început să pună ca temelie a vieţii lor dragostea, dragostea cea scumpă, care se află în nobleţea duhovnicească, în jertfirea de sine, iar nu în dragostea cea mincinoasă, lumească şi trupească. Atunci când există dragoste şi jertfire de sine, întotdeauna unul se pune în situaţia celuilalt, îl înţelege şi-l doare. Iar atunci când cineva îl primeşte pe aproapele său în inima sa îndurerată, Îl primeşte pe Însuşi Hristos, Care îl umple cu şi mai multă veselie duhovnicească.
Atunci când există dragoste, chiar şi departe de s-ar afla unul de celălalt, siliţi fiind de împrejurări, se află aproape, pentru că dragostea lui Hristos nu poate fi limitată prin distanţe. Însă atunci când, Doamne fereşte!, soţii nu au dragoste între ei, chiar de s-ar afla aproape, în realitate, însă, se află departe unul de celălalt. De aceea trebuie să se străduiască să păstreze dragostea în toată viaţa lor şi să se jertfească unul pen­tru celălalt.

Dragostea curată e mai presus de factorii exteriori
Dragostea trupească îi uneşte la exterior pe oame­nii lumeşti, dar numai atâta vreme cât există factori lumeşti (bani, frumuseţe, poziţie socială etc. – n.tr.), şi îi desparte atunci când ei dispar, ducându-i astfel la pierzare. În timp ce atunci când există dragostea duhovnicească, cea scumpă, chiar dacă unul dintre soţi îşi pierde aceşti factori, aceasta nu numai că nu-i desparte, ci îi uneşte şi mai mult. Când există numai dragoste trupească, şi, de pildă, femeia află că soţul ei a privit la alta, atunci îi aruncă vitriol în ochi şi îl orbeşte. În timp ce, atunci când există dragoste curată, o doare mai mult şi caută cu orice chip să-1 aducă iarăşi pe drumul cel bun. Astfel vine harul lui Dumnezeu.

Răbdarea şi dragostea aduc harul lui Dumnezeu
Odată a venit la Colibă un oarecare medic grec din America. Am văzut că avea un chip luminos şi de aceea l-am întrebat cu discreţie despre viaţa lui. „Părinte”, mi-a spus el, „sunt ortodox, dar până în ultima vreme nici posturi nu am ţinut, nici la biserică nu am mers. Într-o noapte am îngenuncheat în camera mea ca să-L rog pe Dumnezeu pentru o problemă ce mă preocupa, când deodată camera s-a umplut de o lumină plăcută. Pentru destulă vreme nu vedeam nimic decât numai lumină şi simţeam o pace negrăită înlăuntrul meu”. M-am minunat, deoarece mi-am dat seama că omul acesta se învrednicise să vadă Lumina nezidită, şi de aceea i-am cerut să-mi spună ce se întâmplase.
„Părinte”, mi-a spus, „sunt căsătorit şi am trei copii. La început o duceam bine în familie. După o vreme, însă, femeia mea nu a mai avut răbdare să se ocupe de casă şi de copii, şi de aceea cerea mereu să ieşim la plimbări cu prietenele ei. I-am făcut hatârul. După puţin timp mi-a spus că vrea să meargă singură cu prietenele ei. Am primit şi aceasta, iar eu mă îngrijeam de copii. După aceea nu a vrut să mergem în concediu împreună, ci a cerut bani să meargă singură. Apoi mi-a cerut un apartament ca să trăiască singură. Am făcut-o şi pe aceasta. Dar ea îşi aduna acolo prietenii. În acest răstimp încercam s-o ajut în felurite chipuri, cu sfaturi, ca să o conving să-i fie milă de copiii noştri, dar ea nici nu voia să audă. În cele din urmă mi-a luat o mare sumă de bani şi a dispărut. Căutam şi întrebam de ea peste tot, însă nici un rezul­tat, îi pierdusem urma cu desăvârşire. Într-o zi am aflat că venise aici, în Grecia, şi locuia într-o casă de curvie. Mâhnirea mea pentru halul în care ajunsese nu se putea descrie. Cuprins de mâhnire, am îngenun­cheat să mă rog. «Dumnezeul meu», am spus, «ajută-mă s-o găsesc şi să fac tot ce îmi va sta în putinţă ca să nu-şi piardă sufletul! Nu pot suferi s-o las în halul în care a ajuns». Atunci m-a învăluit acea Lumină, iar inima mea a fost inundată de pace”. Când am auzit, i-am spus: „Frate, Dumnezeu a văzut răbdarea, nerăutatea şi dragostea ta şi te-a mângâiat în acest chip”.
De aceea spun că ne vor judeca mirenii! Vedeţi, acesta, care era medic în America, care avea o astfel de soţie şi care trăia în condiţiile şi mediul de acolo, de ce lucruri minunate s-a învrednicit!

Părintele Paisie Aghioritul, „ Viaţa de familie”

”

Sensul căsătoriei

Sensul vocaţiei conjugale e dăruirea. De fapt, nu în mod simplu simpatia reciprocă dintre soţi şi nici comuniunea în cuget şi simţiri sunt acelea care fac căsătoria. Prima ar putea fi doar o condiţie principală, iar a două numai un rezultat. Ci voinţa ca două făpturi ale lui Dumnezeu să devină o singură fiinţă, realizând minunea de a fi amândouă “într-un trup”, de a se uni adică în văpaia dragostei, într-o unitate de nedespărţit. Unitatea fiinţială este idealul căsătoriei. Această voinţă întrece elementarul impuls natural al instinctului de consevare.

Părintele Ilie Moldovan, „Adevărul şi frumuseţea căsătoriei – Teologia iubirii”

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 65 – iunie 2012